Tradiţionalismul este o orientare estetică din perioada interbelică ce a evoluat în paralel

cu modernismul (teoretizat de Eugen Lovinescu) şi a fost teoretizat de Nichifor Crainic.

Se caracterizează prin ataşament faţă de valorile trecutului, prin redescoperirea spaţiului
rural şi a tradiţiilor. Deşi teoretic se vorbeşte despre două orientări în perioada interbelică,
criticii literari vorbesc în ultimele decenii despre existenţa unui singur curent general
extins între cele două războaie mondiale, respectiv modernismul. Când Nicolae
Manolescu susţine că „tradiţionalismul e un stil, o formulă inventată de poeţii moderni
ieşiţi adesea din şcoala simbolismului”, de fapt reia observaţiile lui Călinescu referitoare
la dificultatea încadrării unor poeţi precum Ion Pillat sau Vasile Voiculescu în estetica
tradiţionalistă, care nu poate fi susţinută decât la nivelul recuzitei, nu şi la cel ala viziunii
poetice.
Convenţional încadrat la orientarea tradiţionalistă din perioada interbelică, Ion Pillat este
un iubitor de literatură, un rafinat cititor, format în universul livresc al bibliotecii familiei,
dar şi autorul unei opere ce poate fi împărţită în 3 etape: cea parnasiano–simbolistă (vol.
“Visări păgâne”, “Eternităţi de o clipă”), cea tradiţionalistă propriu–zisă (vol. “Pe Argeş
în sus”, “Satul meu”) şi cea clasicizantă (vol. “Poeme într-un vers”, „Scutul Minervei”).
Dificultatea încadrării poetului la tradiţionalism este amintită şi de G. Călinescu în
„Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Pillat având o sensibilitate şi o
viziune specifice modernismului, în ciuda cadrului rural al poeziilor sale.
Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o poezie de factură tradiţionalistă, inclusă în ciclul
Trecutul viu, care face parte împreună cu ciclul Florica, din volumul Pe Argeş în sus,
apărut în 1923. Volumul este reprezentativ pentru tradiţionalismul poetului deoarece
poeziile incluse realizează imaginea spaţiului natal patriarhal (moşia Florica), casa
părintească, interiorul cu poezia obiectelor, universul rural şi împrejurimile casei, natura
câmpenească însufleţită de amintirile copilăriei.
Poezia aparţine tradiţionalismului prin idilizarea trecutului, prin cadrul rural, dar
şi prin tema timpului trecător -fugit irreparabile tempus.
Intr-un volum de Mărturisiri (1942), Ion Pillat arată că: „Toată poezia mea poate fi
redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne aceeaşi, la presimţirea
timpului care fuge mereu. Fuga timpului capătă un reper existenţial foarte propriu şi căt
se poate de concret; în egală măsură, ea e trăită sub semnul tradiţiei, deci ca o dimensiune
sufletească generală, reprezentativă pentru o întreagă comunitate umană".
Tema poemului este ciclicitatea existenţei şi scurgerea ireversibilă a timpului, ce
provoacă eului liric un sentiment al rupturii fiinţei. Ion Pillat este creatorul pastelului
spiritual/psihologic în sensul că el descrie spaţiul rural doar ca pe un fundal pe care
proiectează criza lăuntrică provocată fie de trecerea timpului, fie faţă de înstrăinarea faţă
de satul natal, argument că Ion Pillat este poet tradiţional prin recuzită şi modern prin
viziune.
Titlul poemului sugerează întoarcerea spre trecut prin sintagma “pe vremuri”; de
asemenea, în titlu mai remarcăm prezenţa deicticului “aci” (marcă a lirismului subiectiv)
şi forma de perfect simplu a verbului, care desemnează o acţiune recent încheiată, ideea
că revelaţia poetului este recent asumată.
Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv, cu elemente de
narativitate simbolică şi meditaţie cu caracter general-uman, şi lirismul subiectiv, cu
prezenţa eului liric şi comunicarea directă a trăirilor şi a sentimentelor, la persoana I
singular. Sentimentul elegiac şi meditativ are ca suport lirismul subiectiv, susţinut de
prezenţa mărcilor lexico-gramaticale specifice (pronume personale, adjective posesive şi
verbe la persoana I şi a II-a singular; elemente deictice spaţiale şi temporale: „aci -
„acolo", „acum" - „atunci). Dar iubirea evocată, deşi aparţine planului trăirii subiective,
este ridicată la grad de generalitate, obiectivându-se, prin repetabilitate.
Faţă de poeţi precum Lucian Blaga, care renunţă la rigorie prozodiei, poemul păstrează
ritmul (iambic), rima (împerecheată) şi măsura (13 silabe) poeziei tradiţionaliste şi o
structură clasică.
Compoziţional, poezia este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber, având rolul de
laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice: incipitul -
evocarea iubirii de „ieri a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea
de „acum", epilogul poemului. Cele două planuri ale poeziei, trecutul (distihurile III-IX)
şi prezentul (distihurile XII-XIX), sunt redate succesiv, ceea ce accentuează ideea de
ciclicitate a vieţii şi a iubirii. Se utilizează elemente de simetrie şi opoziţie a planurilor,
construite pe relaţia „atunci - „acum". Elemente de recurenţă sunt, de exemplu, motivul
poetic ambivalent al clopotului (însoţind două momente esenţiale ale existenţei umane -
nunta şi moartea), simbol al trecerii şi laitmotivul reprezentat de versul final.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează, prin intermediul unei
metafore: „casa amintirii, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului. Metafora
dobândeşte semnificaţia unui spaţiu mitic, fie locuinţă a strămoşilor, fie „loc al sacrei
perechi, unde dintotdeauna, de pe vremuri, ca şi acum, sosesc cuplurile de îndrăgostiţi
pentru a da curs recunoscutei iniţieri de misterul nunţii (V. Fanache, G. Bacovia. Ruptura
de utopia romantică).
Elementele asociate casei: „obloane", „pridvor, „păienjeni, „poartă", „zăvor" şi versul
„Păienjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor" sugerează trecerea timpului, degradarea, starea de
părăsire a locuinţei strămoşilor, dar şi ideea de spaţiu privilegiat, izolat, accesibil numai
urmaşului, care poate reînvia trecutul în amintire.
Trecutul capătă o aură legendară, devine un timp mitic, al luptei haiducilor pentru
dreptate: "Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc/ De când luptară-n codru şi poteri şi
haiduc".
Al treilea distih deschide planul trecutului, al evocării iubirii bunicilor. Dacă în poezia
romantică, existenţa naturii era eternă, în opoziţie cu efemeritatea existenţei umane, în
poezia lui Ion Pillat, natura devine solidară cu omul, fiind marcată de semnele senectuţii,
ca şi fiinţa umană: „în drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii. în versul „Aci sosi pe
vremuri bunica-mi Calyopi” este reluat titlul poeziei şi este evocată imaginea din tinereţe
a bunicii cu nume mitologic: Calyopi - Caliope (Kalliope), muza poeziei epice şi a
elocinţei în mitologia greacă.
Sugestia mitică a numelui, faptul că poetul este urmaşul care eternizează în creaţia sa
iubirea bunicilor şi „copia" - oglindirea de „acum" a poveştii de iubire de „ieri sunt
aspecte care ar putea susţine caracterul de artă poetică a textului liric Aci sosi pe vremuri,
care îşi revelează astfel nivelul de profunzime al semnificaţiilor.
Intâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de altădată, respectă un ceremonial: bunicul aşteaptă
sosirea berlinei, din care coboară o tânără îmbrăcată după moda timpului „în largă
crinolină".
Asocierile livreşti reflectă motivul „bibliotecii" întâlnit adesea în poeziile lui Ion Pillat,
având rolul de a asocia viaţa cu literatura şi, în acelaşi timp, de a indica epoca, numind
preferinţele în moda literară a vremurilor respective. Astfel, bunicul îi recită iubitei
capodopere ale literaturii romantice - Le Lac de Alphonse de Lamartine şi Sburătorul de
I.H. Rădulescu. Atmosfera evocată, peisajul selenar, sunt romantice: „Şi totul ce
romantic ca-n basme se urzea". Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, însoţeşte
protector cuplul de îndrăgostiţi: „Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,/ De nuntă
sau de moarte, în turnul vechi din sat. Meditaţia poetică, tonul elegiac evidenţiază idea că
eternizarea fiinţei umane este posibilă doar prin iubire: „Dar ei, în clipa asta simţeau că-o
să rămână...". Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmată, în versul următor de
revenirea brutală la realitatea timpului care trece ireversibil: „De mult e mort bunicul,
bunica e bătrână...", portretele fiind singurele care mai păstrează imaginile de odinioară
ale strămoşilor: „ Ce straniu lucru: vremea! - Deodată pe perete / Te vezi aievea numai în
ştersele portrete. // Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, / Căci trupul tău te uită, dar tu
nu-l poţi uita...".
In distihul al treisprezecelea, prin intermediul unei comparaţii, se realizează o paralelă
trecut -prezent şi se produce trecerea la planul prezent: „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma
tu: / Pe urmele berlinei trăsura ta stătu". Ca într-un ritual, nepoţii repetă gesturile
bunicilor peste timp. Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară din „trăsură", iar
îndrăgostitul îi recită poeme simboliste, Balada lunei de Horia Furtună şi poeme de
Francis Jammes. Din portretul fizic al iubitei se reţine doar detaliul spiritualizat, imaginea
ochilor, ieri „ochi de peruzea", acum „ochi de ametist.
Un alt element comun celor două secvenţe poetice, prezent - trecut, este barza, simbol al
fidelităţii, al devoţiunii.
Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi sugerează
repetabilitatea existenţei umane. Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează trecerea
iremediabilă a timpului: „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”.Ca epilog, el
cuprinde reluarea unei imagini auditive din secvenţa a doua, respectiv bătaia clopotului si
păstrează o notă de ambiguitate, nunta semnificând consfinţirea ritualului erotic, iar
moartea asumarea condiţiei umane.
Expresivitatea poetica se evidentiaza la toate nivelurile textului
La nivelul fonetic şi prozodic, se remarca muzicalitatea data de rima împerecheată, ritmul
iambic, măsura de 13-14 silabe; numele cu sonorităţi din secolul XIX (Calyopi, Eliad, Le
Lac, Sburătorul )şi moderne, de la începutul secolului XX (Francis Jammes, Horia
Furtună) reprezintă un procedeu revendicat de la estetica modernistă, vizând un cititor
iniţiat.
La nivelul morfosintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul
prezent evocate în poezie; verbele la perfect simplu („sosi, „zăbreliră", „îmbătrâniră",
„sări, „spuse") au rolul de a reda rapiditatea gesturilor sau repetabilitatea lor; verbele la
imperfect („asculta", „se urzea", „simţeau", „şedeam"), mai mult ca perfect („pândise") şi
perfect simplu susţin narativitatea iubirii din planul trecut; verbele la perfect compus
susţin narativitatea iubirii din planul prezent; verbele la timpul prezent fie ilustrează
permanenţa sentimentului de iubire („vii, „calci, „tragi), fie însoţesc meditaţia pe tema
trecerii timpului („te vezi, „te recunoşti, „uită", „nupoţi).
La nivelul lexico-semantic, poezia se remarcă prin prezenţa elementelor populare (aci,
pridvor, obloane, a zăbreli, zăvor, ciubuc), cu rolul refacerii atmosferei tipice trecutului.
Nivelul stilistic evidenţiază preferinţa pentru tropi (figuri semantice), ce se regăsesc în
pasajele cu valoare de pastel: personificarea apare în primele distihuri: ”Păianjeni
zăbreliră şi poartă, şi zăvor/ Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc...”, accentuând în
mod paradoxal imaginea spaţiului abandonat şi sentimentul de melancolie provocat de
îndepărtarea de un spaţiu intim al trecutului afectiv. Versul cu rezonanţă metaforică „În
drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii” transferă asupra elementelor naturii durerea
trecerii ireversibile a timpului. Indicii temporali ai înserării sunt accentuaţi prin
comparaţie: „Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,/Îi spuse Sburătorul de-un tânăr
Eliad... ”. O apariţie singulară o constituie exclamaţia retorică din secvenţa mediană, ce
accentuează starea generică de melancolie a eului liric, provocată de constatarea
efemerităţii fiinţei umane: „Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/Te vezi aievea
numai în ştersele portrete.”

La nivel structural, se utilizează paralelismul, simetria, antiteza.

In concluzie, având aluzii la timpul trecut, realizând tabloul unui cadru rural şi
conservând o structură clasică, poezia “Aci sosi pe vremuri” reflectă estetica
tradiţionalistă; prin accentele grave ale crizei trecerii timpului, prin tonalitatea gravă şi
prin sentimentele de melancolie declanşate de înstrăinarea eului liric de spaţiul intim şi
securizant al trecutului, ea atinge de asemenea si estetica modernistă.