Prof.

Georgeta Cozma
LUCEAFARUL, Mihai Eminescu
- Introducere de la Iubirea si natura.
Poemul "Luceafarul" a aparut in 1883 in Almanahul Societatii Academice
"Romania Juna" din Viena, dupa care a fost publicat in revista "Convorbiri Literare".
Punctul de plecare il constituie basmul "Fata din gradina de aur", pe care Eminescu l-a
preluat din "Jurnalul de calatorie" al germanului Richard Kunisch care a peregrinat prin
Tarile Romane. Basmul este versificat de Eminescu, dar spre deosebire de textul initial,
poetul modifica finalul. Spre deosebire de basm, zmeul din poemul eminescian ii
blestema pe cei doi indragostiti:"Un chin s-aveti:de-a nu muri deodata."
Surse de inspiratie:
In vederea elaborarii poemului, Eminescu valorifica simboluri preluate din
mitologie si concepte filosofice. Din mitologia romana:
formula initiala a basmului:"A fost odata ca-n povesti
A fost ca niciodata"
frumusetea tinerei fete trimite la Ileana Cosanzeana, prototipul frumusetii
ideale la romani:"Si era una la parinti
Si mandra-n toate cele"
Catalin, "Copil din flori si de pripas", se suprapune peste imaginea mezinului
din basme;
regimul verbal de imperfect si perfect compus, timpuri prin excelenta
evocatoare;
prezenta fiintelor supranaturale (Luceafar, Demiurg);
Mitologia crestina este prezenta la nivelul invocatiei, al chemarii-descantec:
"Cobori in jos Luceafar bland
Alunecand pe-o raza
Patrunde-n casa si in gand
Si viata-mi lumineaza!"
Aceasta provoaca intruparea Luceafarului in linia modelului biblic: "La inceput a
fost Cuvantul si Cuvantul S-a facut trup." (Evanghelia dupa Ioan).
Mitologia greaca - preia apelativul Hyperion care deriva din "hyper" si "eon" ("ion")
insemnand Pe deasupra Mergatoriul.
Ca izvoare filosofice preia disocierea pe care o stabileste Schopenhauer intre omul de
geniu si omul comun. Omul de geniu se caracterizeaza prin elevatie, depasirea limitelor,
transcendenta, idealuri inalte, in vreme ce omul comun sta sub semnul pragmaticului, al
fenomenalului, al platitudinii existentiale, avand "idealuri" imediate, comune, prozaice.
Supratema poemului este conditia omului de geniu in raport cu existanta si cu
iubirea. Filosoful Constantin Noica vede in poem "modularea verbului A Fi, neimplinirea
modelului ontologic, al Fiintei."
Compozitional, discursul liric se articuleaza pe patru tablouri, dupa cum
urmeaza: Tabloul intai surprinde iubirea "peste fire" dinte Luceafar si frumoasa
tanara "din rude mari imparatesti"; tabloul al doilea urmareste idila dintre Catalin si
Catalina; tabloul al treilea desfasoara zborul cosmogonic al Luceafarului inspre

Demiurg, in scopul obtinerii dezlegarii de nemurire; Tabloul al patrulea prezinta

retragerea dramatica a Luceafarului.
Structura:
In poem identificam doua planuri care se interfereaza: planul teluric si planul
cosmic. Sub aspectul genurilor literare remarcam impletirea elementelor epice (tabloul
intai), cu elemente dramatice (tabloul al doilea si al treilea), elemente lirice (tabloul al
patrulea).
Poemul debuteaza sub incidenta formulei narative a basmului:
"A fost odata ca-n povesti
A fost ca niciodata"
aceasta plasand naratiunea in "illo tempore" (Mircea Eliade). Aici fiinteaza o prea
frumoasa fata "Din rude mari imparatesti", a carei frumusete, concretizata prin adjectivele
"una la parinti", "mandra" trimite la prototipul frumusetii ideale la romani Ileana
Cosanzeana. Comparatia biblica "Ca Fecioara intre sfinti" si cosmica "Si luna intre stele"
amplifica unicitatea tinerei. La aparitia sa tanara este o energie latenta, o concentrare a
fiintei in vaz: "privea","il vede". Contactul dintre tanara si Luceafar se stabileste prin
intermediul privirii, singura punte de legatura care aboleste distantele cosmice. Odata
contactul vizual stabilit, scanteia dintre cele doua entitati isi incepe esentiala lucrare
interioara:
"Il vede azi, il vede mani
Astfel dorinta-i gata
El iar, privind de saptamani
II cade draga fata"
Starea fundamentala a tinerei este aceea de "dor nemarginit":
"De dorul lui si inima
Si sufletu-i se umple".
Lucian Blaga afirma ca ,,,dorul se alina, dar nu se vindeca, in vreme ce
Constantin Noica fixa coordonatele dorului in directia tragicului: "S-a imbinat in el
durerea de unde ii vine si numele, cu placerea nascuta din durere", prefigurand astfel
definitia iubirii pasiune inteleasa ca "suferinta". (Denis de Rougemont)
Prima intalnire dintre cei doi se petrece in plan oniric:
Caci o urma adanc in vis
De suflet sa se prinda
Rasfrangerea in oglinda, element magic, reprezinta prima intrupare a
Luceafarului inaintea celor doua hierofanii
Ea il privea cu un suras
El tremura-n oglinda
Luceafarul apare aici in ipostaza Zburatorului, fiinta semiantropomorfa care
trezeste in sufletele tinerelor sentimente erotice. Zburatorul este in acceptia lui Dimitrie
Cantemir: o naluca, un om tanar, frumos care vine noaptea la fete mari trezindu-le primii
fiori de dragoste (Descrierea Moldovei cea mai veche consemnare a mitului despre
Zburator). In Mitologia Romaneasca, Romulus Vulcanescu defineste Zburatorul drept
semidivinitate erotica, un daimon arhaic de factura malefica. Se poate metamorfoza in
sarpe, zmeu sau sul de foc. Uneori este acoperit de solzi argintii, iar pe umeri poarta aripi
albe [...] Zburatorul rataceste noaptea, intre miezul noptii si cantatori, tulburand fetele de

maritat, provocandu-le tulburari psihice, paloare, chinuri. Zburatotul nu este un vampir.

El nu este nici demon al noptii. Activitatea lui este oniric-erotica.
Si pas cu pas pe urma ei
Aluneca-n odaie[...]
Si cand in pat se-ntinde drept
Copila sa se culce
I-atinge mainile pe piept
I-nchide geana dulce!
Abia acum apare in poem Cuvantul care are valoare de Logos, provocand
hierofaniile:
Cobori in jos Luceafar bland
Alunecand pe-o raza
Patrunde-n casa si in gand
Si viata-mi lumineaza
Chemarea-descantec provoaca iesirea eului din sine, ek-staza, Luceafarului:
El asculta tremurator
Se aprindea mai tare
cufundandu-se in spatiul acvatic, in mare.
Prima ipostaza este angelic-voievodala:
Parea un tanar voievod
Cu par de aur moale
Paloarea asociata cu blondul pletelor sugereaza trasaturi fantastice. Ochii [...]vii/
Ce scanteie-n afara tranmit o iubire lipsita de pasionalitate, platonica. Elementele de
geneza sunt acum cerul elementul masculin si marea planul feminin, uranicul si
neptunicul.
Iar cerul este tatal meu
Si muma-mea e marea
Luceafarul o cheama pe tanara sa-l urmeze in planul acvatic pentru a o face
stapana pe ocean.
Intelegand diferenta dintre ei:
Strain la vorba si la port
Lucesti fara de viata
Caci eu sunt vie tu esti mort
Si ochiul tau ma-ngheata
tanara ii respinge chemarea.
A doua hierofanie surprinde ipostaza demonica a Luceafarului:
Pe negre vitele-i de par
Coroana-i arde pare,
Venea plutind in adevar
Scaldat in foc de soare
Paloarea fetei (Si palid e la fata) asociat cu negrul giulgiului si al parului
sugereaza trasaturi hipnotice. Ochii care lucesc de data aceasta himeric
Ca doua patimi fara sat
Si pline de intuneric
tradeaza iubirea pasionala, violenta ca intensitate. Chemarea-descantec a provocat enstaza, inchiderea eului in sine.

Cum el din cer o auzi

Se stinse cu durere
Acum elementele genetice sunt Soarele, simbol al ratiunii, si noaptea, simbol al
abisalitatii.
Luceafarul o cheama pe tanara in planul masculin, in inalt, pentru a o face craiasa
peste stele.
O, vin in parul tau balai
S-anin cununi de stele
Pe-a mele ceruri sa rasai
Mai mandra decat ele
Fata, marturisindu-i arzatoarea iubire, are revelatia incompatibilitatii dintre ei:
Desi vorbesti pe inteles,
Eu nu te pot pricepe;
De aceea il roaga sa coboare el pe pamant, sa devina muritor asemenea ei:
Dar daca vrei cu crezamant
Sa te-ndragesc pe tine
Tu te coboara pe pamant
Fii muritor ca mine
Tulburat de refuzul fetei, Luceafarul este gata sa renunte la nemurire si rupanduse din locul lui de pe cer se indreapta inspre damiurg pentru a-i cere dezlegarea:
Da ma voi naste din pacat
Primind o alta lege
Cu vesnicia sunt legat
Ci voi sa ma dezlege
Tabloul al II-lea infatiseaza idila dintre Catalin si Catalina. Identitatea de nume
sugereaza compatibilitatea dintre cele doua fiinte aflate pe acelasi palier ontologic.
Catalin este investit cu atributele mezinului: Baiat din flori si de pripas, Un
paj, Viclean copil de casa. In timp ce Luceafarul umple si inima si sufletul Catalinei,
tanarul paj imple cupele cu vin.
Si aici privirea este puntea de legatura dintre cei doi tineri:
Se furiseaza panditor
Privind la Catalina
Simbol al omului comun, Catalin vede acum in iubire doar o experienta,
asemuind-o chiar cu o vanatoare:
Dar ce frumoasa se facu
Si mandra, arz-o focul;
Ei Catalin, acu-i acu
Ca sa-ti incerci norocul
Catalin se apropie cu indrazneala de Catalina imbiind-o cu o dragoste vicleana.
Dialogul tinerilor se constituie ca o ars amatoria (arta erotica), Lectia pe care i-o da
Catalin tinerei fiind o adervarata ars amandi. Limbajul este colocvial, marcat de semnele
oralitatii: arz-o focul, mari Catalin, catati de treaba.
Cuprinsa de nostalgie, Catalina ii vorbeste despre iubirea ei arzatoare pentru
Luceafar, la inaltimea caruia constientizeaza ca niciodata nu se va putea ridica:
In veci il voi iubi
Si-n veci va ramanea departe

Sagalnicul Catalin ii invinge totusi dorul si visul cu insistentele lui voluptoase:

Tu esti copila, asta e...
Hai s-om fugi in lume
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume
Finalul tabloului al II-lea ilustreaza mentalitatea omului comun:
Vei pierde dorul de parinti
Si visul de luceferi
Tabloul al IIIlea proiecteaza calatoria Luceafarului prin sferele ceresti spre Demiurg
pentru a-i cere dezlegarea de nemurire . Luceafarul se identifica aici cu principiul
genetic - lumina :
Parea un fulger nentrerupt
Ratacitor prin ele .
Demiurgul salasluieste n haosul precosmic, in atemporal si aspatial:
Caci unde ajunge nu-i hotar
Nici ochi spre a cunoaste
Si vremea incearca n zadar
Din goluri a se naste.
Constantin Noica aseamana zborul cosmogonic al Luceafarului cu drumul parcurs
de Faust nspre Mume. Daca Faust cauta esena, Luceafarul vrea existenta. Impatimit de
iubire, ii cere Demiurgului dezlegarea de greul negrei vecinicii, pentru a trai o ora de
iubire. Rugamintea lui simbolizeaz nu numai puterea de sacrificiu a omului de geniu
cat si actul de supunere fata de Ordine si fata de fauritorul si aparatorul ei. In
acceptia lui Noica, Luceafarul este aici un Catalin al cerului instelat insetat de repaus.
Demiurgul il numeste acum Hyperion, apelativul insemnand pe deasupra
mergatoriul. Pentru a-i releva prapastia care i separa pe nemuritori de muritori,
vremelnicia firii, Demiurgul il numeste: cuvantul meu dintai, investindu-l cu
atributele Logosului . In vreme ce omul comun sta sub semnul norocului:
Ei au doar stele cu noroc
Si prigoniri de soarta.
omul superior, de geniu, sta sub semnul necesitatii:
Noi nu avem nici timp, nici loc
Si nu cunoastem moartea .
Hyperion fiind parte integranta din insasi fiinta Demiurgului, dezlegarea lui ar
insemna chiar anihilarea Ordinii. Demiurgul ii poate oferi intrupare umana, dar numai
in ipostaza omului de geniu,superior. Moarte
nu-i poate oferi intrucat Hyperion este intregitor de spatiu si izvor de vremi. Astfel ii
ofera trei ipostaze ale genialitatii umane, al destinului exemplar:
Prima ipostaza , cea a ganditorului:
Cere-mi cuvantul cel dintai
Sa-ti dau intelepciune
Al doilea destin exemplar este cel al poetului orfic:
Vrei sa dau glas acelei guri
Ca dup-a ei cantare
Sa ia muntii cu paduri
Si insulele n mare?

Al treilea destin exemplar este al conducatorului de osti, a lui zoon politicon:

Vrei poate-n fapta sa arati
Dreptate si tarie?
Ti-as da pamantul in bucati
Sa-l faci imparatie
Iti dau catarg langa catarg
Ostiri spre a strabate
Pamantu-n lung si marea-n larg
Dar moartea nu se poate
Tabloul al IV-lea surprinde idila romantica dintre Catalin si Catalina, peoiectata
in cadrul natural, intr-un peisaj nocturn tipic eminescian. De data aceasta Catalin
este el insusi transfigurat de farmecul dureros al iubirii, depasind stadiul de iubire
senzuala:
Caci esti iubirea mea dintai
Si visul meu din urma
Constantin Noica justifica aceasta transfigurare prin lucrarea Luceafarului, care se
rasfrange si peste tanarul indragostit. Vazandu-l din nou pe bolta cereasca, Catalina nu se
sfieste sa-si marturiseasca iubirea, cerandu-i asta data:
Cobori in jos Luceafar bland
Alunecand pe-o raza
Patrunde-n casa si in gand
Norocu-mi lumineaza.
Rebeliunea Luceafarului s-a incheiat insa, asumandu-si conditia dramatica. Din
inaltul cerului, Luceafarul ii raspunde sfidator Catalinei, dar si cu amara resemnare
pecetluindu-si astfel insingurarea in nemurire:
Ce-ti pasa tie chip de lut
Daca oi fie u sau altul?
Traind in cercul vostru stramt
Norocul av petrece
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.
Intelesul alegoric al poemului este dat de catre insemnarea poetului pe manuscris:
Intelesul allegoric ce i-am dat este ca: daca geniul nu cunoaste moarte si numele lui
scapa de moartea uitarii, aici pe pamant nu e capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi
fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.
Intelesul filosofic al poemului reiese din statutul personajelor implicate. Luceafarul
este Fiinta care inseamna ceva nepieritor, vesnic, iar Catalina este Existenta, adica viata
efemera, trecatoare. Cei doi se atrag, dar sunt incompatibili. Luceafarul aspira la
existenta, deci la moarte, in vreme ce Catalina aspira la vesnicie, la implinirea intru fiinta.
Pentru Constantin Noica Luceafarul este o natura generale care sta sub semnul
necesitatii, pe cand Catalina este o natura individuala care sta sub semnul norocului.
Lumea necesitatii si lumea contingentului nu s-au intalnit, dar s-au cautat, scrie autorul,
si daca Luceafarul se retrage in nefericirea sa de a fi nemuritor si rece, lumea de jos a
invatat cu adevarat sa-si ridice privirea catre el, de parca ar sta sa sparga cerul sau cel
stramt in care doar norocul o petrece. Aceasta opinie contrazice vechile teorii potrivit

carora drama Luceafarului ar rezulta din incapacitatea fiintei commune de a se ridica la

nivelul genialitatii.