Prof.

Georgeta Cozma
Ion Barbu

Mai mult decat in cazul altor poeti, conceptul de modernism este ilusrtrat de creatia lui Ion Barbu,
poetul dublat în mod excepţional de matematicianul Dan Barbilian.Lirica lui indica trecerea de la o poezie a
decadentei romantice[ ciclul parnasian] la modernismul poetic [ciclul baladic- narativ si ciclul ermetic].
Referindu-se la aspectul dual al personalităţii sale creatoare. Ion Barbu afirma: “Pentru mine poezia este
o prelungire a geometriei; aşa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei”.
Pe langa o serie de creatii programatice precum ,,Joc secund’’ sau ,,Timbru’’, crezul literar barbian poate
fi urmarit si in articole precum ,,Poetica domnului Arghezi’’, ,,Poezia lenesa’’, ,,Rasaritul crailor’’,
,,Cuvant catre poeti’’ , din conferintele sale despre Rimbaud sau din interviurile acordate lui Felix
Aderca si I. Valerian.
In interviul acordat lui I. Valerian [,,Viata literara’’, 1927], Barbu explica noutatea pe care o adduce
lirica lui in palierul literaturii interbelice. Noutatea consta in faptul ca se apropie de poezie din perspective
matematicii. Sustine caracterul interdisciplinar dintre literatura si matematica, considerand ca poetul
modern este contemporan cu Einstein ,,care concureaza cu Euclid in imaginarea de universuri abstracte’’.
Pentru Barbu arta nu mai este ,,mimesis’’, ea propune , la fel ca si geometria, o serie de lumi posibile.
Intenţia poetului este de a realiza o poezie apropiată ca puritate de imaterialitatea geometriei: “Oricât ar
părea de contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva în domeniul înalt al geometriei un
loc luminos unde se întâlneşte cu poezia”.
In articolul polemic ,,Poetica domnului Arghezi’’ Barbu ii reproseaza lui Arghezi ca este un poet
,,respins de Idee’’, compunand o poezie simplista, fara mesaj.Nu accepta ipostaza de ,,poet-
mestesugar’’- ,,Poeta Artifex’’. Pentru el , Arghezi este un simplu mestesugar , inacapabil sa se inalte la
Idee.
Lirica, in opinia lui, nu trebuie sa fie sentimentala, adevarata poezie refuza sa dea glas sentimentelor, ea
exprima idei si se adreseaza spiritului si nu sufletului.Poezia moderna, considera Barbu, este
autoreferentiala, este ,,narcisista’’ oglindindu-se pe sine. Din aceasta perspectiva, Barbu poate fi considerta
un precursor al potmodernismului romanesc. Poetul nu apreciaza innoirile de limbaj aduse de Arghezi in
lirica, introducerea ,,esteticii uratului’’.
In articolul ,,Poezia lenesa’’ Barbu imprumuta tonul agresiv al manifestelor avangardiste pentru a
respinge lirica traditionala , ,,poezia lenesa, sincera’’ care traduce sentimente commune.De asemenea,
respinge limbajul poetic simplist precum si tehnica traditionala. Nu accepta nici experientele
avangardiste.Poezia moderna trebuie sa fie o aventura a finite, tinzand spre un vers essential.
Scris tot in maniera manifestlelor avangardiste, articolul ,,Cuvant catre poeti’’ exprima acelasi refuz
al ,,plangerilor poetilor’’.Sustine o poezie care sa traduca starea de geometrie si ek-staza.
Asadar, I.Barbu este adeptul ,,artei pure’’

II.Etapele creatiei
Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, din 1927, creaţia lui Ion Barbu era împărţită în patru etape:
parnasiană, antonpanescă, expresionistă şi şaradistă.
În studiul ,, Introducere în poezia lui Ion Barbu’’, Tudor Vianu propune trei etape: parnasiană,
baladic - orientală şi ermetică . Această din urmă împărţire a devenit clasică.

1. Prima etapă , a versurilor publicate între 1919 - 1920 în "Sburătorul" [Lava, Munţii, Copacul,
Banchizele, Pentru Marile Eleusinii, Panteism, Arca, Pytagora, Râul, Umanizare ş.a] poartă amprenta

1
parnasianismului, poetul scriind o poezie marcată de senzualitate. Ulterior va repudia aceste creatii
considerându-le “un exerciţiu de digitaţie pentru poeziile de mai târziu”.
Spre deosebire de parnasianism care cultivă o poezie decorativă, rafinată, statică, poezia parnasiană
barbiană poartă amprenta romantismului, transcriind pasiuni violente, elanuri dionisiace,tristeţi şi nelinişti,
stări ,,ek- staza’’.Eul penduleaza intre ,,apolinic’’[traire calma, statica] si ,,dionisiac’’[traire exploziva,
efervescenta].
Scurte şi riguroase ca formă - câteva sunt sonete -, poeziile propun un univers tematic restrâns. Barbu
descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului şi ale florei , evocă zeităţi mitologice sau surprinde
procese de conştiinţă. Poeziile ilustreaza un lirism obiectiv, natura devenind obiect al contemplatiei.
Evitând poezia - confesiune, exprimarea directă a năzuinţelor sufletului său, Ion Barbu le transferă unor
elemente ale naturii: copacul, banchizele, munţii, pământul ceea ce indică o tendinţă de a folosi simboluri "
obiective". Peisajele , pasteluri exotice şi imaginare, închid în ele elanuri şi încorsetări ale fiinţei umane,
aspiraţii patetice şi încrâncenate refuzuri, ca în aceste solemne strofe din Copacul : "Hipnotizat de - adânca
şi limpedea lumină A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea Să sfărâme zenitul şi - ncremenit să bea Prin mii
de crengi crispate, licoarea opalină" sau din Banchizele: "Din aspra contopire a gerului polar Cu verzi şi
stătătoare pustietăţi lichide, Sinteze transparente , de străluciri avide, Zbucnesc din somnorosul noian
originar."
Poezia Umanizare scoate în evidenţă un conflict dramatic al fiinţei umane, care, în aspiraţia ei spre
absolut, trebuie să opteze între două principii: contemplaţia " apolinică" şi trăirea "dionisiacă". Poezia,
declara Ion Barbu, le împacă pe amândouă într-un proces unic, într-o sinteză în care Gândirea se
transfigurează luând forme concrete de " sunet, linie, culoare ". Ideea devine " muzică a formei în zbor,
Euritmie", deci intuiţie a esenţei lumii. Aspiraţia spre cunoaştere are, în prima perioadă , un caracter cam
abstract, de unde şi, frecvent, răceala versurilor. Încercarea de concretizare se sprijină pe împrumuturi din
mitologie, care lasă de obicei o impresie puternică de livresc. Recurgerea la elemente mitologice greceşti şi
preocuparea deosebită pentru expresie i-au făcut pe unii cercetători (E. Lovinescu) să vorbească de un
parnasianism al începuturilor literare ale lui Ion Barbu.
Dar poezia parnasiană franceză reprezentată prin Lecomte de Lisle sau Hérédia, era fundamental decorativă
şi antiromantică în conţinut neîngăduind elanuri sufleteşti, pe când la Ion Barbu, sub împietrita şi recea
marmură a versului, se răsucesc pasiuni violente, nelinişti şi aspiraţii tulburi, ceea ce denotă deocamdată o
structură romantică . Probabil că aceasta este şi cauza pentru care şi le-a refuzat mai târziu, socotindu-le că "
decurg printr-un principiu poetic elementar ". El tinde spre o altă formulă poetică, depărtată de romantism,
spre "un lirism omogen, instruind de lucrurile esenţiale, delectând cu viziuni paradisiace ", pe care a
realizat-o în următoarele etape ale creaţiei sale.
Poezia “Elan” este un imn adus vieţii, înţeleasă ca o întrupare a eternităţii:
“Sunt numai o verigă din marea îndoire
Fragilă, unitatea mi-e pieritoare, dar
Un roi de existenţe din moartea mea răsar
Şi adevăratul nume ce-l port e: Unduire”.
Pastelurile lui Ion Barbu sunt dominate de elemente parnasiene, poetul surprinzând aspecte exotice
(,,Lava’’, ,,Banchizele’’).
Spre deosebire de parnasieni, peisajul barbian este străbătut de semnificaţii morale, de sensuri
umane. Temperament vulcanic, dionisiac, Barbu manifestă o concepţie vitalistă despre viaţă, ridicând
frenezia biologică la rang de principiu universal:
“Şi peste tot în trupuri, în roci fierbinţi orgie
Va hohoti imensă Vitală, Histerie?”. (Panteism)

2
2. A doua etapă a creaţiei este marcată de elemente de narativitate, fiind numită generic etapa baladică şi
orientală indicând orientarea poetului spre concretul fenomenal.Identificam deja aici elemente ermetice, de
poezie pura. Aici pot fi integrate poeme ca: După melci, Riga Crypto şi lapona Enigel, Domnişoara Hus,
Isarlâk, Nastratin Hogea la Isarlâk, publicate din a doua jumătate a lui 1921 până în 1925, în Viaţa
românească şi Contimporanul lui Ion Vinea. Barbu rescrie lumea lui Anton Pann şi Panait Istrati, evocă o
Grecie târzie, cotropită de justiţiara turcime, o lume pitorească. Poemele sunt ample având un caracter
narativ, baladic, în ele “se zice o poveste”. Excepţională este acum sugestia picturală. Expresia este
proaspătă şi pregnantă dezvăluind în I. Barbu un poet al cuvântului , nu numai al ideii şi viziunii, cum îl
cunoaştem la început. Descripţia însă nu există exclusiv pictural, ci fixează o atmosferă adecvată. Teoria
baladescului avea să fie reluată în estetica Cercului literar de la Sibiu de poeţi ai acestui curent cum ar fi
Radu Stanca şi Ştefan Augustin Doinaş.
Dacă Alexandru Macedonski proiectează o Meka imaginară, cetatea imaginată de Barbu este Isarlak,
cetate ideală “ruptă din coastă de soare”, “de var şi ciumă”, un spaţiu în care contrastele coexistă, în care
binele şi răul se echilibrează. Isarlak este o ficţiune pură ,cetate solară, sacră din Orient. Centrul acestei
lumi este Nastratin Hogea. Personajul hilar, un adevarat ,,morosophe’’[ nebun intelept] ,in termenii lui
Rabelais, concentrează ceva din esenţa creatorului care dominat de patima creaţiei se mistuie pe sine în
focul creator: “Sfânt trup şi hrană sieşi, hagi rupea din el”. Un alt personaj straniu al acestui univers este
domnişoara Hus. Poetul rescrie povestea iubirii pătimaşe eşuate a unei eroine tragi-comice care îşi cheamă
prin descântece iubitul mort. Farmecul poeziei constă în extraordinara muzicalitate a versurilor şi în
dimensiunea fantastică a descântecului:
“Buhuhu, uhu, de zori
Şi-ncă odată prin mosor
Buhuhu la luna şuie
Pe gutuie să mi-l suie
Doar l-o duce vălătuc
Pe ibovnicul uituc”. (Domnisoara Hus)
Poemul “După melci” este o dramă a cunoaşterii ilustrând o iniţiere ratată. Lipsit de discernământ
copilul care a găsit între frunzele pădurii un melc îi procoacă moartea acestuia.Poezia “Riga Crypto şi
lapona Enigel” ilustrează de asemenea ratarea unei iniţieri.

3. A. Etapa de tranzitie
Înainte să se cantoneze în perimetrul poeziei ermetice, critica sesizează o poezie de tranziţie,
reprezentat de Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunţile necesare sau Uvedenrode, publicate între 1925 -
1926. În ele se păstrează încă legătura cu etapa anterioară atât prin pasajele descriptive cât şi prin cele
narative, care fac poezia mai uşor de descifrat. G. Călinescu susţine că de fapt aici există ermetismul
autentic al poeziilor lui Ion Barbu, pentru că se bazează pe simboluri, cel din Joc secund nefiind decât un
ermetism de " dificultate filologică ", ţinând de o sintaxă poetică dificilă.
Poeziile dezvolta ideea metaforica a " nunţii ", înţeleasă ca pătrundere în miracolul creaţiei universale.
"Oul dogmatic" este chiar un simbol al misterului " nunţii ", pentru că în structura lui duală se reprezintă
lumea dinaintea nuntirii, creaţia de dinaintea Genezei. Banalul ou demonstrează că "mărunte lumi păstrează
dogma", că macrocosmosul se repetă în microcosmos. De aceea el este făcut să devină obiect de
contemplaţie: "E dat acestui trist norod Şi oul sterp ca de mâncare, Dar viul ou la vârf cu plod Făcut e să-l
privim la soare!"Văzut în lumina soarelui, oul relevă însăşi esenţa universului, imaginea eternă a increatului.
În Ritmuri pentru nunţile necesare sunt evocate trei căi de cunoaştere: prin eros ( sau senzuală),
reprezentată astral prin Venus; prin raţiune, având simbol pe Mercur, şi prin contemplaţie poetică, care e
tutelată de Soare. Fiecare experienţă este o "nuntă", adică o comuniune cu esenţa lumii, dar prin primele

3
două contopirea nu este perfectă. Senzaţiile permit numai un contact fulgerant , iar intelectul ignoră, pentru
a face operaţiile proprii cunoaşterii logice, condiţia fundamentală a universului, care este devenire continuă.
Aspiraţia spre absolut se împlineşte doar prin atingerea contemplaţiei poetice, prin viziunea directă a
principiului universal când: "intrăm Să ospătăm În cămara Soarelui Marelui Nun şi stea, Aburi verde să ne
dea, Din căldări de mări lactee, La surpări de curcubee, În Firida ce scântee / Etern" În termeni mai simpli
poezia pune problema raportului dintre cunoaşterea logică şi cea metaforică aşa cum o pusese şi Blaga în Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii.
În Uvedenrode pe aceeaşi temă a nunţii e reluată ideea erosului ca încercare eşuată de cunoaştere.
Titlul, inventat de poet, defineşte un spaţiu de coşmar, "o râpă a gasteropodelor ", reprezentare a purei vieţi
vegetative. Faza de tranziţie este de o puternică originalitate, derutantă pentru cititor, căruia i se solicită un
efort mult mai mare decât de obicei pentru sesizarea semnificaţiilor, a viziunii ample închise în imaginile
concrete ale poemului. Limbajul este dens, termenii neobişnuiţi, mulţi neologistici sau rari. Este un ultim
pas până la concentrarea extremă a expresiei din ciclul Joc secund.
ilustrează prin ciclul “Uvedenrode” (apelativ inventat de poet). Titlul defineşte un spaţiu terifiant,
coşmaresc, o “râpă a gasteropodelor”, repre- zentaţie a vieţii vegetative:
“La râpa Uvedenrode
Ce multe gasteropode
Suprasexuale
Supramuzicale”. (Uvedenrode)
Un simbol fundamental pentru această etapă creatoare este acela al oului, simbol al misterului
“nunţii” pentru că în structura lui se concentrează creaţia de dinaintea genezei. Oul este imaginea eternă a
increatului.Pentru evolutia ontologica importanta este initierea, nunta:
,,Că vinovat e tot făcutul
Şi sfânt doar nunta, începutul”

B. Etapa Ermetica
A treia etapă a creaţiei barbiene conţine ciclul de poezii ermetice. Termenul ermetic deriva de la
Hermes, mesagerul zeilor, detinatorul secretelor magice si astrologice. Criticul G.Călinescu consideră că
ermetismul propriu-zis al poeziilor lui Barbu vizează nu atât simbolistica poemelor, cât lexicul
abstract.Lectura poemelor impune o grila hermeneutica, lectorul participa activ la decodificarea lor,
devenind ,,actorul textului’’, in termenii lui Ph. Sollers.
Ciclul cuprins în “Joc secund” propune o pezie criptică ,uneori chiar ezoterică. Poezia care deschide
ciclul, cu acelaşi nume, este emblematică, având valoare de “ars poetica”.
“Din ceas de dus, adâncul acestei calme creste
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste
În grupurile apei un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea

De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi”.

Din punct de vedere tematic poezia este o încercare de a defini creaţia. Sub aspect compoziţional
discursul liric se articulează pe două catrene.

4
 După însăşi mărturisirea poetului " poezia este lumea purificată în oglindă ( deci reflectare a figurii
spiritului nostru) , act clar de narcisism (de autoiubire deci de autocunoaştere), semn al minţii (deci act
intelectual, un sentiment, afectivitate lirică) ".
Ideea fundamentală din acestă poezie este că arta e un joc secund, mai pur, realitate sublimată, care
porneşte din viaţă, dintr-o trăire, dar nu se confundă cu viaţa, constituindu-se ca un univers secund, posibil.
Poetul consideră creaţia transfigurare artistică a realităţii, operă de gradul II ,,joc secund”. Aceasta porneşte
din viaţă, dintr-o trăire, dar nu se confundă cu viaţa, constituindu-se ca un univers secund, posibil Poezia
reprezintă oglindirea spiritului în sine însuşi:
“Intrată în oglindă în mântuit azur”.
Gândirea creatoare poate atinge stadiul cel mai înalt şi pur “calme creste”. Poezia este aşadar “Nadir
latent!”, o sublimare a vietii, gândire oglindită în sine. Sarcina poetului este de a ascunde dincolo de
cuvinte, semnificaţii grave, profunde, să ermetizeze adâncul oglindit al conştiinţei asemenea mării care îşi
ascunde cântecul sub “clopotele verzi ale meduzelor. Textul va fi descifrat doar de catre initiati.
Poezia este o replica la una dintre asertiunile poetului, care spunea:,,Versul caruia ne inchinam se
dovedeste a fi o dificila libertate:lumea purificata pana a nu mai putea oglindi decat figura spiritului
nostru’’.
În poezia Timbru, privirea poetului e fixată pe suprafaţa lumii, nu dincolo de ea fascinat într-atât de
lucruri (de piatră, de humă, de unda mării), încât le atribuie o viaţă sufletească. Cum ele sunt mute, poezia
este aceea care ar trebui să le exprime, ceea ce presupune, pentru poet, o comunicare simpatetică cu ele,
identificarea (atitudinea e diametral opusă aceleia din Joc secund).
Poezia creată acum nu mai e concentrare de esenţe ci "un cântec încăpător", capabil să cuprindă diversitatea
infinită a lucrurilor, un imn de laudă a creaţiei cosmice asemănător aceluia pe care conform tradiţiei biblice,
l-ar fi intonat în paradis îngerii, când Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam. Celelalte poezii din
ciclu se aşează sub una sau alta din cele două poetici, toate sunt în fond nişte descrieri diferenţiate enorm de
altele în limbaj.

Riga Crypto si lapona Enigel

În poezia “Ritmuri pentru nunţile necesare” sunt evocate trei căi de cunoaştere: prin Eros, având
ca simbol astral Venus -“Roata VeneriiInimii”; prin raţiune, având ca simbol astral Mercur -“Roata
CapuluiMercur” şi prin contemplaţie poetică simbolizată de Soare “Roata SoareluiMarelui”. Fiecare
experienţă este o “nuntă”, o comuniune cu esnţa lumii. Aspiraţia spre absolut se împlineşte numai prin
contemplaţia poetică, atunci când “Intrăm să ospătămîn camera soarelui”.
Poemul “Riga Crypto şi Lapona Enigel” este considerat o dramă a cunoaşterii, o dramă ontologică,
o ,,nunta’’ esuata, ilustreaza incercarea ,,naturii individuale’’ [C-tin Noica]de a se ridica la nivelul ,,naturii
generale’’..
In studiul ,,Trei introduceri la devenirea intru fiinta’’, C-tin Noica scria;,,omul poatrta cu sine doua
randuieli, se misca in doua deveniri, traieste in doua timpuri’’.Ideea findamentala a poemului este chiar
devenirea intru Fiinta, aventura onologica fiind vazuta ca joc alchimic intre vegetal si uman, masculin si
feminin, refacand astfel androginul.
Critica vede in poem chiar un “Luceafăr răsturnat”. In deslusirea sistemului de simboluri criticul
Mandics Gyorgy avanseaza doua variante de interpretare, anume analogia directa si analogia indirecta,

5
optand pentru relevanta primei asociatii.Din aceasta perspectiva, fiinţa superioară este feminina, Lapona
Enigel, aparţinând planului uman şi fiinţa inferioară de genul masculin, Riga Crypto, aparţinând regnului
vegetal. Demiurgul este aici Soarele, simbol al cunoaşterii raţionale, el atragand atentia lui Enigel –
Hyperion asupra misiunii sale superioare si asupra inferioritatii dragostei lui Crypto- Catalina, care se
consoleaza cu Masalarita- Catalina.
Formal, poemul este o balada.Recunoastem aici tendinta modernistilor de a recupera epicul,
subordonandu-l liricului.Lirismul modernist elimina marcile subiectivitatii, opunand amprenta
obiectivarii. Putem vorbi de un lirism narativ, caracterizat prin :prezenta indicilor temporali si
spatiali; apelul la tehnica povestirii ,,in rama’’; expresivitatea sintactica se sustine stilistic prin
dislocarea topicii si prin raporturile de subordonare, de tip cauzal, consecutiv sau concesiv;
remarcam interesul pentru metafora si comparatia metaforica.
Tema nu transcrie atat tragedia incompatibilitatii a doua fiinte, a doua lumi, a doua regnuri, cat
dramatica zbatere a Fiintei care trebuie sa aleaga intre doua cai diferite de cunoastere, intre doua etape
necesare ale existentei sale.
Primul tablou are valoare de rama, poetul apeland la tehnica traditionala a povestirii, prezenta in
,,Halima’’ sau ,,Decameronul’’ de G. Boccaccio, pentru a marca opozitia intre ,,nunta faptuita’’ si ,,nunta
imposibila’’.
La spartul nunţii,,faptuite’’, în cămară, menestrelul ,,trist’’ este rugat să spună încă o dată “stins,
încetinel’’ povestea nefericitului rege Crypto şi a Laponei Enigel.Menesrelul este in fapt Poetul, Fiinta, iar
cel care ii adreseaza rugamintea este Soarele, Absolutul[cf. Mandics G.]Povestea se cere spusa ,,larg’’, inca
o data , pentru ca ,,fiinta uitatoare’’[ ,,Oul dogmatic’’], neinitiatii sa inteleaga mesajul ei incifrat.
Cadrul epic, baladesc este doar pretextul pentru o ampla meditatie despre conditia umana, textul
devenind un vibrant poem al cunoasterii, urmarind o initiere ratata. Cântecul menestrelului este construit
după canoanele baladei fantastice, păstrând rezonanţe de basm.Trecerea de la planul real la cel imaginar este
marcata de punctele de suspensie.
Povestea propriu-zisă debutează cu personajele implicate în această iniţiere.
Primul personaj este Riga Crypto, stăpânul unei lumi vegetale:,,imparatea peste bureti’’.Conditia lui
este tragica, fixata si la nivel onomastic, numele sau derivand din gr. ,,cryptos’’, insemnand ,,cel ascuns,
tainuit’’.Denotativele ,,sterp, ,,naravas’’, ,,inima ascunsa’’ completeaza portretul:
“În pat de râu şi-n humă unsă
Împărătea peste bureţi
Crai Crypto, inimă ascunsă”.
Crypto refuza devenirea, naşterea: “nu voia să înflorească”, nu este iubit şi suferă de singurătate. Bureţii îl
bârfesc de legăturile lui cu o vrăjitoare mânătarcă, de la fântâna tinereţii. Ghioceii şi toporaşii îi reproşează
dorinţa de a stagna, absenţa evoluţiei:
“Sterp îl făceau şi nărăvaş
Că nu voia să înflorească”.
El traieste sub semnul paradisiac al ,,fantanii tineretii’’, simbol al inconstientului.
Al doilea personaj este Lapona Enigel [ numele deriva de la raul Ingul], păstorită de reni, trăitoare
“în ţări de gheaţă”. În procesul transhumanţei, Lapona îşi poarta renii din Nordul îngheţat înspre Sud, în
spaţiul dominat de Soare. Fiind pastor ea este deja initiatA. Renii prin coarnele lor sunt simboluri ale puterii
magice, spirituale.Poemul dezvolta,, metafora drumului’’, inteles ,,nu ca ratacire, ci ca oglinda a
sinelui’’[M.Muthu], ca ,,raspuns ce se da destinului, tragicului vietii’’[M.Eliade].In studiul ,,Introducere in
simbolistica initierii’’, C.Petcu afirma:,,calatoria exprima o dorinta profunda de schimbare interioara, nevoia
de noi experiente’’. Dupa Yung, calatoria demonstreaza nevoia launtrica de a descoperi noi orizonturi’’.Fiind
drum labirintic, inspre sine, drumul este in fapt o ,,mandala’’.

6
 Întâlnirea celor două personaje se realizează in plan oniric, pe parcursul acestui traiect repetat al
Laponei, care poposeşte pe muşchiul crud al poienii unde împărătea Riga Crypto.
Poetul schiţează ritualul prenupţial,prefigurand nunta. De treei ori Crypto o peteste pe frumoasa
Enigel.
Prima data ii ofera lumea peste care domneşte, ,,dulceata’’fiind simbolul trptei senzoriale:
“Ţi-am adus dulceaţă, iacă
Uite fragi ţie dragi”.
Enigel îi refuză oferta realizând incompatibilitatea dintre ei,ea nu accepta sa se opreasca in senzorial, in
,,roata Venerei’’, preferând să culeagă “fragii fragezi mai la vale “, in proximitatea Soarelui ,,intelept’’.
Disperat pentru acest refuz Crypto se oferă pe sine în numele iubirii:
“Dacă pleci să culegi
Începi ,rogu-te, cu mine”.
Enigel se înspăimântă de această perspectivă, refuzându-l şi de data aceasta, relevându-i condiţia de
neiniţiat:
“Şi eşti umed şi plăpând
Teamă mi-e, te frângi curând
Lasă aşteaptă de te coace”.
Pentru a fi mai convingător, Crypto îi oferă valorile supreme ale lumii sale, anume “somnul fraged şi
răcoare”. Crypto se situează pe Roata lui Venus, pe treapta cunoaşterii senzoriale. Somnul fraged se referă la
existenţa vegetativă, la uitare, iar răcoarea ar sugera spaţiul în care doar materia evoluează, în vreme ce
spiritul moare. Aceste valori ar putea lecui Fiinţa de zbuciumul solar, al căutării de sine.
Răspunsul Laponei este pe de o parte pentru Crypto ,dar în egală măsură şi pentru sine. Enigel
trăieşte o adevărată dramă, se află în faţa unei dileme. Poate să aleagă între a evolua înspre cunoaşterea
absolută, spre Roata Soarelui, sau să opteze pentru staţionarea în planul material, senzorial, în Roata lui
Venus, aceasta fiind o involuţie. Pentru o clipă Enigel este tentată să accepte chemarea lui Crypto:
“Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o”.
Raţiuea din ea triumfă. Chiar dacă trăieşte în spaţiul zăpezii, al Nordului rece, simbolul la care se închină
este Soarele “Mă-nchin la soarele-nţelept”. În vreme ce la soare spiritul “se măreşte” la umbră numai
materia se dezvoltă “numai carnea creşte”. Fiinţa umană este stăpânită de dorinţa cunoaşterii “că sufletu-i
fântână-n piept”, fântâna fiind simbolul cunoaşterii, al conştiinţei şi al creaţiei, pe când Crypto este “sterp”.
Neiniţiat şi imprudent, “necopt”, Crypto s-a aventurat prea repede înspre spaţiul solar, spre lumină,
părăsindu-şi spaţiul protector. Simbolic aceasta ar însemna că în încercarea de a se apropia de Enigel, el vrea
să treacă de pe treapta senzorială direct pe treapta soarelui, a cunoaşterii absolute evitând treapta raţională,
Roata lui Mercur. Aspiratia celor doua personaje nu coincid.Crypto tinde sa patrunda in lumea laponei,
smulgandu-se din ,,cercul stramt’’ al lumii lui.Enigel s-a ,,desfacut’’ din ,,umbra deasa’’ a Polului si se
inchina la ,,Soarele intelept’’. De aici derivă drama. Soarele îşi răsfrânge razele în creştetul lui Crypto
ucigându-l:
“Dar soarele a prins inel
Se oglindi în pielea-i cheală
Şi sucul dulce înăcreşte
Ascunsă-i inimă plesneşte”
“Nunta” lui Enigel cu soarele este simbolizată prin sintagma “aprins inel”. Enigel îl ucide şi îl
deplânge pe Crypto:,, Plangi preacuminte Enigel’’, deplângând în fond natura duală a fiinţei umane care
oscilează mereu între ideal şi material, raţiune-instinct, viaţă-moarte.

7
 Drama lui Crypto putea să fie evitată dacă acesta ar fi respectat treptele iniţiatice şi dacă n-ar fi zăbovit la
ezitarea lui Enigel.
Poemul se închie transferând semnificaţia baladei în planul legendei, care explică naşterea
ciupercilor otrăvitoare. Pierzând şansa de a se împlini alături de Enigel, Crypto înnebuneşte,revine in planul
vegetal, cade in grotesc şi rătăceşte prin lume cu “Laurul-balaurul”, resemnându-se cu iubirea “Măsălaritei-
împărăteasă”.
Ion Barbu intelege dragostea ca pe o aventura a spiritului, o cale de acces spre miracolele creatiei
universale.Aspiratia craiului a fost o prea nebuneasca. Asadar, cutezanta este sanctionata, definindu-se
astfel chiar conditia tragicului:,,daca-ti depasesti limitele esti pedepsit, daca nu ti le depasesti nu esti om’’.
Ion Barbu se situeaza intr-o ilustra galerie spirituala,alaturi de Baudelaire, Edgar Alan Poe,Paul Valery.