Ion Barbu si poezia care (nu) se intelege Autor: Ion MANOLESCU Cind, in 1934, intr-un capitol dedicat bolilor

literare, N. Iorga evalua Joc secund la nivelul unor versuri de un neinteligibil absolut, lucrurile pareau evidente in privinta receptarii lui Ion Barbu: un mare poet, neinteles de un istoric literar tendentios. In fond, un alt capitol al lui Iorga din a sa Istorie a literaturii romanesti contemporane se intitula, combativ si justitiar, Lupta cu modernismul, iar ciudateniile intunecate ale lui Ion Barbu (alaturi de productiile perverse ale lui Macedonski, de cele scirbos-ordinare ale lui Arghezi si de cele bolnave ale lui Blaga) nu aveau cum sa razbeasca in lumina si curatenia canonului etic promovat de un istoric literar pasunist. Dupa marile inaltimi filozofice ale debutului, Barbu se prabusea in obscuritatea unei literaturi pe cit de triviale, pe atit de incomprehensibile. Asemenea afirmatii stirnesc si astazi frisoane de ris sau mirare: amuzati ori iritati, privim cu indreptatita condescendenta cum literatura vazuta de Iorga se sufoca in chingile unei morale de tribunal judetean. La urma urmei, cine mai poate folosi judecata lui Iorga ca punct credibil de plecare pentru o discutie pe tema (in)inteligibilitatii poeziei lui Ion Barbu, cind critica literara a decantat deja calitatile pure ale liricii barbiene, garantindui autorului accesul la eternitatea canonica? De la momentele fixate de Aderca in Viata literara (1927) si pina la etapele monografiei lui Vianu din 1935; de la interpretarea filozofica a poeziei Joc secund, batuta in cuie de Calinescu in 1941, si pina la cea numerologica a volumului Joc secund, promovata de Serban Foarta in 1980, totul pare sa fi fost atit de bine, de clar si de definitiv spus in legatura cu versurile barbiene, incit cititorului nu-i ramine decit sa se convinga singur ca are sub ochi un poet confortabil de inteles, din moment ce se lasa atit de limpede explicat. In realitate, lucrurile stau altfel. Elevii si studentii, chinuiti in manuale sau la seminarii cu poezii ca Riga Crypto sau Oul dogmatic, au mari probleme cu receptarea si interpretarea liricii lui Ion Barbu: cind nu repeta din memorie afirmatiile criticii literare, ei trivializeaza continutul poemelor, pentru a gasi o minima modalitate de a si-l apropia. Intr-o asemenea situatie, a gindi ca Barbu scrie o poezie cu melci, oua, pauni si bureti este mult mai onest si mai profitabil decit a repeta ca azurul inseamna gratuitate, iar nadirul e sublimare prin retorsiune. Cit despre profesorii de liceu si de facultate (care completeaza segmentul cititorilor fortati de autoritatea canonului sa-l interpreteze pe Barbu), ei prefera sa se lupte cu inabilitatile sincere ale auditoriului decit sa-si chestioneze certitudinile sedimentate de ani de rutina mentala si lectura mecanica: Ion Barbu este un poet pur, ermetic, obscur, balcanic si, in consecinta (sic!), valoros, deci un mare poet. Stinjenitoare prin simplitate si incomoda prin rezultate, problema elementara a (in)inteligibilitatii nici nu se mai pune. Sau, mai direct spus, daca atita lume importanta a rostit atitea adevaruri despre versurile lui Ion Barbu, cum ar putea fi ele de neinteles? Si totusi, Iorga avea dreptate, chiar daca din alte motive. La intersectia dintre plurivalenta sensurilor (pe care le contine sau le degaja) si etanseitatea comunicarii (pe care o presupune sau o intentioneaza), poezia lui Ion Barbu ramine incomprehensibila. Chiar recursul la etichetele preferate ale criticii literare (ermetism, obscuritate si poezie

pura) indica faptul ca distinctia dintre complexitate semantica si lipsa de inteles se dovedeste greu de precizat. Intrata in staza de incapacitate comunicationala, lirica lui Ion Barbu iradiaza doar o suma fixa de simboluri aride, oricum decodate pina la tocire de marile exegeze. Din acest proces de sufocare mutuala, textul iese sifonat, iar publicul sastisit; doar autorul si critica dau bine, ambele cu orgoliile magulite de o posteritate canonica in care intra, brat la brat, printre formele posibile si spatiile curbe ale versurilor. Paradoxal, in absenta elementului comunicational (raportul autor-text-cititor nu mai este negociat, ci dictat sub forma unui bruiaj fonic, lexical si morfo-sintactic supraincarcat semantic), bogatia sau sofisticarea sensurilor conduce la o lipsa a intelesului; inflexibile in greutatea lor semantica, versurile se aud, dar nu se mai inteleg. Mai exact, e ca si cum cititorului i s-ar pune in fata un manual de simboluri (termenii poeziei) gata descifrate de specialisti (criticii si istoricii literari) spre satisfactia initiatorului criptic (autorul). Placerea interpretarii este castrata (observatia lui Barbu despre poezia lui Arghezi i se potriveste, de fapt, celui dintii!), analiza devine rutiniera, plictisitoare si, in ultima instanta, versurile nu mai spun nimic nimanui. De ce este, asadar, important a raspunde la intrebarea: Este Ion Barbu un poet inteligibil? Nu atit pentru a stabili un arc peste timp cu eticismul patriotic al lui Iorga, cit pentru a descoperi daca nu cumva in cazul lui Barbu, mai mult decit in cel al oricarui alt poet (inclusiv al dadaistului Tzara), aceasta e prima (si ultima) exigenta a apropierii de text. In ce masura intelegerea unui text poetic conditioneaza analiza si interpretarea ramine totusi o problema cu geometrie variabila, careia teoria literara moderna si postmoderna i-au subliniat deopotriva puterea si fragilitatea, validitatea si inoperanta. Daca Ion Barbu e socotit un autor ermetic, atunci inaccesibilitatea limbajului si plurivalenta semantica devin coordonate obligatorii ale versurilor. A nu intelege poezia, in acest caz, echivaleaza cu a nu cunoaste anumite cuvinte ori sintagme si a fi deranjat de ambiguitatea altora. Pe un poem ca Isarlik, sintem siliti sa bijbiim printre sensurile multiple ale Dunarii turcesti sau ale mijlocului de Rau si Bun, in timp ce, pe Joc secund, dictionarul e uneori necesar pentru a explica termeni ca nadir. Sa alegem ca exemplu prima strofa din Isarlik: La vreo Dunare turceasca/ Pe ses vested, cu tutun/ La mijloc de Rau si Bun/ Pin la cer fringindu-si treapta,/ Trebuie sa infloreasca:/ Alba/ Dreapta/ Isarlik!. O lectura de intimpinare, neprejudiciata de contributiile criticii, ridica aproape la fiecare termen intrebari legate de sens si coerenta; in ciuda aparentei de fluenta si inteles (date de falsa narativitate si logica muzicala a versurilor, compuse din sonuri mai degraba decit din cuvinte si din imagini fonice, mai degraba decit din concepte), strofa nu are sens si nu se leaga decit daca cititorul crede, ca marea majoritate a criticilor, ca simbolul este totuna cu sensul! (Surprinzator rezultat al jocului dintre sonurile care nu comunica si conceptele care semnifica fara a exista!) Daca lucrurile ar sta astfel, atunci intrebarile prime ar disparea (care ses? de ce vested? de ce tutun? care treapta? de ce frinta? de ce trebuie sa infloreasca? de ce si alba, si dreapta? ce este Isarlik? etc.), iar simbolurile ar genera limbajul secund al poeziei, instaurat ca sens, dar descalificat ca mijloc de comunicare. In loc sa comunice si apoi sa semnifice, poezia ar fi alcatuita dintr-

o insiruire de semnificari, rupte in mod arbitrar de orice referent. De aceea descifrarea sensului (adica a simbolurilor) este posibila, cu precadere prin consultarea marilor dictionare (Vianu, Calinescu, Piru, Crohmalniceanu), dar gasirea intelesului (adica a nivelului elementar al comunicarii cuvintelor, individual si in vecinatati) e mai dificila chiar si decit in cazul lui Urmuz. Sintetizind, e mai usor (si mai autosuficient) sa decodam Isarlik-Hisarlik-Troia lui Schlieman sau alb-albedo-alchimie, decit sa spunem Alba/ Dreapta/ Isarlik! care poate nu inseamna nimic, iar semnul exclamarii nu are ce cauta acolo. Din aceste considerente, ar trebui sa ne intrebam cu mai multa severitate de ce Urmuz e considerat aproape intotdeauna un autor absurd si lipsit de sens, iar Ion Barbu unul ermetic si plin de sens. Daca Ion Barbu e socotit obscur in lirica sa, atunci renuntarea la functia referentiala si comunicativa a limbajului se transforma in reguli de constructie poetica. In aceasta situatie, conteaza mai putin ca versurile nu au sens (sau au prea multe), din moment ce nu trebuie sa comunice nimic cititorului, in afara, poate, de a se comunica pe ele insele. Ce-i drept, disonanta si ruptura poetilor obscuri (tip Baudelaire, Eliot sau Wallace Stevens) nu se prea intilnesc in plenitudinea si rotunjimea sonora a strofelor lui Barbu (a se vedea si contributia lui Eugen Negrici Cit de moderna e literatura moderna, din Romania literara nr. 12/1995), dar nici dezinvoltura criticii de a identifica sensuri, nici dificultatea cititorului de a intelege ce spun versurile nu scad pentru atit. In fine, daca lui Ion Barbu i se atribuie calificativul de poet pur, atunci puritatea sa ar putea fi echivalata cu una (sau mai multe) din urmatoarele variante: estetismul in sine (in versiune Poe, cu aproximarile sale din The Poetic Principle); definirea poeziei ca scop in sine (in ton cu teoria lui Baudelaire); autonomizarea lingvistica totala a versurilor (asa cum si-ar fi dorit Mallarm); definirea poeziei prin izolarea de orice, mai putin de propria ei esenta (in linia promovata si apoi abandonata de Valry). Din cele patru mari utopii poetice ale sfirsitului de secol 19, ultima pare si cea mai interesanta, in pretentia ei (de sorginte simbolista) ca efectul poetic ar fi similar cu efectul muzicii asupra sistemului nervos. Daca puritatea lui Barbu e totuna cu a lui Valry, atunci s-ar putea spune ca poezia celui dintii are asupra cititorului acelasi efect pe care l-ar avea o simfonie de Beethoven sau o balada rap de Puff Daddy. Extaza lirica astfel obtinuta ii poate sensibiliza chiar si pe cei mai refractari: Poezia pura este, desigur, un lucru foarte frumos. Dar ea are un mic pacat: nu exista (Eugen Ionescu Paul Valry. Hermetismul si poezia pura, in Romania literara nr. 44/1932). Poate muzicala, poate esentiala, poate autocentrata si autodeterminata, poezia lui Ion Barbu este ininteligibila nu din cauza puritatii sale (prea ridicate pentru un public nepriceput sau ignorant, ce prefera sa inoate in epoca prin viscozitatea mucegaiurilor argheziene), ci din cauza incapacitatii sale (si a autorului ei) de a comunica vreun inteles. In falia saussuriana dintre concept si imagine fonica, dintre semnificare si comunicare, Ion Barbu si-a inscris propriul arbitrar al semnului poetic pe cit de ingenios si de irepetabil, pe atit de neatractiv si de sterp. Daca Isarlik, de exemplu, inseamna Troia este pentru ca noi (laolalta cu analiticul Crohmalniceanu sau ironicul Foarta) admitem consensual (si mecanic) ca asta trebuie sa insemne. De fapt, ca si la Urmuz, dar mult mai rigid si mai nesugestiv, Isarlik ar putea foarte bine sa insemne si altceva (sa zicem, o asezare bazata pe calcule si probabilitati), fara ca satisfactia poetului de a-si vedea

publicul luptindu-se sa rezolve problemele matematicii semantice sa fie diminuata. Orgoliul literar al lui Ion Barbu (manifest in convorbirile cu Aderca sau Valerian, dar si in polemica sustinuta cu Arghezi), ca si pretentia sa dictatoriala de a explica totul (prin poezie) fara a spune nimic (in poezie) conduc versurile deopotriva spre unicitate istorica si izolare de cititor. Nisa autohtona in care Ion Barbu si-a inscris poezia este una strategica: neimitind si neimitabila, ea ii asigura autorului accesul (si instalarea) intr-o posteritate canonica perpetua; in acelasi timp, celebritatea atemporala a scriitorului are un pret local destul de ridicat, platit in intraductibilitate, sacrificarea interesului cititorului si extenuarea placerii lecturii. Paradoxal, poate ca a admite ca Ion Barbu este un poet ininteligibil (si a hotari a nu-l mai diseca o vreme in scoli si facultati) ar fi primul pas pe calea revigorarii unei lirici suficiente siesi, autorului ei si amatorilor de osanale fara discernamint.

Ion Barbu - un poet inca nedescifrat de critici Cultura - Constantin Ilie (citeste alte articole de acelasi autor ) Poetul Ion Barbu, pseudonimul matematicianului Dan Barbilian, este unul din cei mai importanti poeti romni din toate timpurile. El s-a nascut la 18 martie 1895 la Cmpulung-Muscel intr-o familie de intelectuali, tatal sau fiind magistratul Constantin Barbilian. Si-a facut studiile elementare si gimnaziale in oraselul natal, DarmanestiRoman, iar cursurile liceale le-a urmat in Bucuresti, unde a fost remarcat de profesorul Gheorghe Titeica, la un concurs initiat de revista Gazeta matematica. Optiunea lui lui Dan Barbilian a fost matematica, dupa absolvirea liceului devenind student la Facultatea de Stiinte din Bucuresti. A fost nevoit sa-si intrerupa studiile pentru a-si satisface serviciul militar in timpul primului razboi mondial. La 26 de ani, dupa sustinerea licentei, tnarului matematician i s-a acordat o bursa in Germania, iar la vrsta de 34 de ani si-a obtinut doctoratul in matematici cu o teza valoroasa. Apoi, Dan Barbilian s-a afirmat ca matematician de exceptie, culminnd cu ocuparea postului de profesor titular la Universitatea din Bucuresti, in anul 1942. Vocatia sa pentru aceasta stiinta exacta s-a concretizat prin cele 80 de studii, apreciate nu doar in tara, ci si in strainatate. Astfel, cu numele sau adevarat s-au consacrat spatiile Barbilian din geometrie. Un poet calitativ, nu cantitativ Dan Barbilian a debutat cu poezie la vrsta de 23 de ani in Literatorul lui Al. Macedonski. Apoi, a colaborat la Sburatorul, beneficiind de parafa grea a criticului Eugen Lovinescu, acesta semnalndu-l cititorilor ca un poet nou. Inca din liceu, Ion

Barbu l-a cunoscut pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care l-a legat una din cele mai lungi si mai frumoase prietenii literare. Pseudonimul sau literar Ion Barbu era chiar numele real al bunicului sau. Tatal poetului isi schimbase numele din Barbu in Barbilian, pentru a fi un nume de rezonanta latina. Ion Barbu a lasat putine opere literare: Dupa melci (1921), Joc secund (1930), iar dupa moarte au aparut Ochean (1966), Pagini de proza (1968). S-a stins din viata pe 11 august 1961, din cauza unei boli incurabile. Dupa doua zile de la moarte, salcia din fata casei (strada C. Davilla nr. 8), cntata de poet ca un copac sfnt, sa prabusit in timpul unei furtuni. Acolo, la radacina salciei, poetul isi ingropase cinii credinciosi la care tinuse enorm. Unicitatea interferentei in creatia barbiana Nici pna in momentul de fata, inclin sa cred, critica literara inca nu si-a spus cuvntul definitiv referitor la poezia barbiana. Inca nu se stie daca este un fenomen artistic nascut in punctul de interferenta al Poeziei cu Matematica, sau rezultatul teoriei complementaritatii. Exista posibilitatea ca ambele ipoteze sa fie adevarate. De ce? Intelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie sa fie poezia este cu mult mai aproape de conceptia unor poeti moderni si singulari precum Stephane Mallarm sau Paul Valry. In alta ordine de idei, este mai departe de conceptia mai generala, impusa de romantism, in pofida faptului ca Ion Barbu a dus o viata de boem. Asadar, a functionat formula doi intr-unu: poetul Ion Barbu si matematicianul Dan Barbilian. De aceea, Ion Barbu afirma: Ca si in geometrie, inteleg prin poezie o anumita simbolica pentru reprezentarea formelor posibile de existenta Pentru mine, poezia este o prelungire a geometriei, asa ca, ramnnd poet, n-am parasit niciodata domeniul divin al geometriei. Repulsia totala a poetului fata de comunisti Valeriu Rpeanu a imortalizat in scrierile sale una din scenele petrecute la restaurantul Capsa, in 1954, avndu-l ca protagonist pe celebrul poet si matematician. Cum se stie, la Capsa se intlneau toti scriitorii importanti, iar Ion Barbu era unul dintre cei nelipsiti de acolo. Rpeanu era student la filologie, iar Tudor Vianu i-a propus sa lucreze la Gazeta literara. Paul Georgescu a aflat vestea si a dorit sa discute cu tnarul student. Unde? La Capsa. Pe atunci, Paul Georgescu lucra in aparatul de propaganda al CC al PCR La o masa, sub aburul cafelei, Ion Barbu, desi era cufundat in calcule, la vederea lui Paul Georgescu, nu s-a putut abtine: Domnule Paul Georgescu, eu am publicat acum treizeci de ani un volum de poezii in trei sute de exemplare. De atunci, am mai tiparit cteva poezii. Cine credeti ca ma mai tine minte? Cti oameni mai au cartea mea sau revistele in care am publicat dupa aia? Cine mai stie ca a existat un poet Ion Barbu? Stiti cum faceti dumneavoastra, comunistii? Faceti ca parintii care seara isi intreaba baiatul daca n-a observat ceva suspect la colegii lui cnd merg la WC in recreatie. Copilul raspunde nu. Dupa cteva seri, tatal revine. Raspuns negativ. Dupa alte seri il intreaba din nou daca nu cumva colegii lui nu l-au indemnat sa faca onanism. Raspunsul este din nou negativ. Si apoi, seri de-a rndul, ii atrage atentia: vezi, tu sa nu faci onanism. Pna cnd copilul batut la cap se intereseaza cum e cnd esti onanist si atunci se apuca si el de

onanism. Asa faceti si dumneavoastra comunistii, tot spunnd poetilor sa nu-l imitati pe Ion Barbu, sa nu urmati poezia lui Ion Barbu, sa fiti atenti la faptul ca e o poezie decadenta. Or sa inceapa s-o caute si or sa ma citeasca. La revedere!. Ion Barbu a intuit aparitia cenzurii comuniste Ion Barbu s-a pregatit din timp pentru iarna siberiana care avea sa se abata dupa razboi asupra literaturii noastre, ca si cum ar fi avut o presimtire. Astfel, din deceniul patru, el a incetat sa mai scrie. Explicatia se poate gasi in experienta tragica a propriului sau personaj, melcul, care din cauza credulitatii a platit cu viata confundarea anotimpurilor. Astfel, poetul a ramas inchis in sine chiar si atunci cnd i s-a spus ca regimul comunist a intrat in faza de dezghet. Una peste alta, dupa razboi, Ion Barbu n-a mai existat, iar celebrele lui carti (Dupa melci, 1921, si Joc secund, 1930) - care au provocat un scandal estetic si au sfrsit prin a se clasiciza - au fost brusc uitate de public, cu concursul propagandistilor partidului comunist, specialisti in inducerea amneziei. Totusi, Ion Barbu a avut constiinta valorii de sine si a intuit perfect aparitia cenzurii creatiei literare, cenzura care a devenit institutie reala a serviciilor secrete. Desi apublicat doar trei volume de poezii (dintre care doua postum), Ion Barbu esterecunoscut drept unul dintre marii inventatori ai limbajului poetic roman. Nascutpe 18 martie 1895, matematicianul Dan Barbilian a preluat numele bunicului saupentru cariera literara. Desi talentul sau matematic se evidentiaza nca dintimpul liceului, cel literar apare ca o provocare. n timpul liceului l cunoastepe viitorul critic literar Tudor Vianu, caruia i promite n timpul unei excursiila Giurgiu ca va scrie un caiet de poezii, demonstrand astfel ca n fiecare omexista un spirit artistic. Poetapreciat, Ion Barbu a publicat prima oara n revista Gazetamatematica, a fost remarcatde Gheorghe Titeica si a studiat din 1914 la Facultatea de Stiinte din Bucuresti. si ntrerupe studiile n timpul Primului RazboiMondial pentru a face stagiul militar, cantonat pe Prut. Imediat dupa facultateprimeste o bursa pentru doctorat n Germania, anulata dupa doua luni. Se vantoarce n tara dupa trei ani, fara doctorat, nsa cu o bogata experienta deviata. Existenta boema, plina de aventuri, este pastrata ntr-un exceptionalschimb de scrisori cu Tudor Vianu. n aceasta perioada este publicat poemul Dupa melci, sub forma prost nteleasa aunei carti pentru copii, cu niste ilustratii neinspirate ale pictorului Teisanu. Eugen Lovinescu, la care Barbu apelase ntinerete, pentru o critica asupra poeziilor sale, l descria astfel: Usa biroului meu s-a deschis, pentru a face loc unui tnarsubtiratic, tip oriental, smolit, cu ochii vegetali de plante acvatice, cupasul precipitat si decis. Se numea Popescu, era poet... Desi a debutat n1918 n revista lui Macedonski, Ion

Barbu a avut o intensa activitate de creatiecu cenaclul si revista Sburatorul,ale lui Lovinescu. De altfel, criticul literar l-a si recomandat drept un poetnou, nca de la nceputurile sale n lumea poetica. Un boem n tinerete,cu multe aventuri la activ, Ion Barbu s-a casatorit cu Gerda Hossenfelder n1925, pe care a cunoscut-o n Germania, unde ea studia chimia. Primul si cel maiimportant volum, Joc secund (1930),l va propulsa n randul celor mai importanti poeti moderni. Poeziile sale suntdificil de nteles, cu un limbaj abstract, inspirate de opera lui Stephane Mallarm. De altfel, n unele dintre ele, autorul foloseste siconceptii matematice. Ion Barbu era convins camatematica si poezia se ntalnesc ntr-un punct, asa ca si-a continuat cercetarilestiintifice. n 1929 si-a luat doctoratul cu o lucrare despre Reprezentarea canonica a adunarii functiilor ipereliptice, iar n 1942 a fost numit profesortitular de algebra la Facultatea de Stiinte din Bucuresti. Cercetarile sale ngeometrie i-au adus spatii geometrice numite n onoarea lui, spatiileBarbilian, o procedura de metrizare definita de Barbu. nsa nu doar cercetarilematematice au fost traduse n alte limbi, ci si poeziile sale: Joc secunda aparut n franceza si n maghiara, iar unele poezii n germana. Celelalte doua volume, publicate dupa moarteapoetului, sunt Ochean (1966) si Pagini de proza (1968), iar prietenul sauVianu i-a consacrat o monografie, considerata a fi cea mai completa pana nziua de azi. Desi Barbu si-a concentrat atentia asupra matematicii dupa anul1930 si a ramas profesor universitar pana n anul mortii, a lucrat n ultimiiani din viata la o traducere a tragediei shakespeariene Richard al III-lea, ramasa neterminata. Ion Barbu a murit pe 11 august 1961 de crizahepatica si se spune ca a doua zi, salcia din fata casei (strada C. Davilla nr.8 din Bucuresti), cantata de poet ca un copac sfant, s-a prabusit n timpulunei furtuni.

Ion Barbu, poet si matematician, pseudonimul lui Dan Barbilian, s-a nascut la 19 martie 1895 la GampulungMuseel si a murit la 11 august 1961, la Bucuresti. Asistent al celebrului matematician Gheorghe Titeica, Barbu a devenit poet din ambitia de a-i demonstra colegului si prietenului sau, Tudor anu, ca poate scrie si literatura. Lirica lui Ion Barbu ilustreaza, dupa propria marturisire, relatia dintre matematica si poezie: "Ca in geometrie inteleg prin poezie o anumita simbolistica pentru reprezentarea formelor posibile de existenta, intrucat exista undeva, in domeniul inalt al geometriei, un loc luminos, unde se intalneste cu poezia". A debutat cu poezia "Fiinta" in revista "Literatorul" a lui AlMacedonski si se formeaza ca poet modern prin colaborarea cu cenaclul "Sburatorul", Eugen Lovinescu apreciindu-l ca "poet mare". Desi contemporan cu Blaga si Arghezi, poezia lui Ion Barbu este mai aproape de conceptia unor poeti moderni ca Mallarme, Valery, Baudelaire, dar si de cantecele de lume ale lui Anton Pann. Creatia barbiana exprima comunicarea poetului cu Universul prin contemplarea lumii in totalitatea ei, confirmand starea de intelectualitate, izvorata din conceptia ca "pentru mine poezia este o prelungire a geometriei". Aspiratia sa catre lirismul pur presupune o stare initiatica, ce nu poate fi exprimata decat intr-un limbaj incifrat, in care concizia este formula cea mai aleasa a lirismului barbian, concretizata in imagini-sinteza, propozitii eliptice, asocieri de cuvinte deseori socante. Versul lui Ion Barbu nu se supune niciunei reguli de logica intre cuvinte, facand ca limbajul sau sa fie criptic si ermetic. Tudor anu desprinde, in creatia lirica barbiana, trei etape esentiale, pe care le evidentiaza in lucrarea "Introducere in poezia lui Ion Barbu" (1935): 1. Etapa parnasiana cuprinde creatia publicata intre 1919 - 1920 in revista "Sburatorul" a lui Eugen Lovinescu, din care fac parte poezii ca: "Lava", "Muntii", "Copacul", "Banchizele", "Panteism", "Arca", "Pytagora", "Raul", "Umanizare" etc. si care exprima puternice trasaturi parnasiene. [Curentul literar numit parnasianism, aparut in Franta la mijlocul secolului al XlXlea, cultiva o poezie impersonala, obiectiva, glaciala, un joc al formei si al imaginii, manifestandu-se ca reactie ferma impotriva romantismului, care suprasaturase lumea literara prin exces de sentimentalism si fantezie.]In acest registru se inscrie poezia "Panteism", in care poetul face un legamant al lepadarii de pacatul contemplatiei abstracte a naturii in favoarea trairii profunde a vietii in constiinta: "Vom merge spre fierbintea, frenetica viata,/ Spre sanul ei puternic cioplit in dur bazalt,/ Uitat sa fie visul si zborul lui inalt,/ Uitata plasmuirea cu aripe de ceata!". in alte creatii, Barbu transfera trairile sale interioare, aspiratiile sufletului sau asupra unor simboluri "obiective" cum ar fi copacul, muntii, raurile ce pot aduna in ele nazuintele si elanurile care mistuie omul: "Hipnotizat de-adanca si limpedea lumina/ A boltilor destinse deasupra Iui, ar vrea/ Sa sfarame zenitul si-nnebunit sa bea/ Prin mii de crengi crispate, licoarea opalina"("Copacul"). Conflictul dramatic al fiintei umane intre intelectual si senzual, intre contemplatia "apolinica" si trairea "dionisiaca" {"Umanizare") este rezolvat de Ion Barbu prin armonizarea lor intr-un proces unic, in care Gandirea ia forme concrete de "sunet, linie, culoare", iar Ideea devine "muzica a formei in zbor". Spre deosebire de parnasianismul francez, Barbu cultiva formula poetica a unui "lirism omogen" pe care-I desavarseste in urmatoarele etape ale creatiei. 2. Etapa baladica si orientala (1921-l925) se caracterizeaza printr-o poezie epica, "baladica", ce evoca o lume pitoreasca, de inspiratie balcanica sau autohtona, asemanatoare conceptiei lui Anton Pann. Poezia "Nastratin Hogea la Isarlak" este o meditatie si o satira in acelasi timp asupra starii de solitudine, in care cetatea alba Isarlak este simbol al unei lumi mai drepte, asezate "la mijloc de Rau si Bun" si al echilibrului vietii aflate "intr-o slava statatoare". Sub raportul limbajului modern, una dintre cele mai remarcabile poezii este "Domnisoara Hus", povestea unei iubiri patimase si a unei tragicomice domnisoare care-si cheama de pe cealalta lume iubitul "uituc", printr-o incantatie a descantecului: "Buhuhu la luna suie,/ Pe gutuie sa mi-l suie,/ Ori de-o fi pe rodie:/ Buhuhu la Zodie;/ Uhu Scorpiei surate,/ Sa-l intoarca d-a-ndarate,/ Sa nu-i rupa vrun picior/ Caine ori Sagetator!".In poemul "Dupa melci" Ion Barbu stilizeaza motive folclorice incarcate de magie, pentru a ilustra o experienta initiatica in tainele naturii, o adevarata filozofie a dramei de cunoastere. in aceasta etapa se inscrie si poezia "Riga Crypto si lapona Enigel". 3. Etapa ermetica (1925 - 1926) este marcata de un limbaj criptic, incifrat, o exprimare abreviata, uneori in cuvinte inventate,, definind in esenta modernismul liric. [Conceptul "ermetic" inseamna abscons, incifrat, la care accesul se face prin revelatie si initiere, amintind de Hermes, zeul grec care detinea secretele magiei astrologice]. "Oul dogmatic"'metaforizeaza ideea "nuntii" ca miracol al creatiei, universale, un simbol al misterului dinaintea nuntirii, de dinaintea Genezei. Oul este simbolul esentei Universului, al imaginii eterne a increatului, ca argument al unor lumi marunte ce "pastreaza dogma", al repeilitatii macrocosmosului la nivel de microcosmos. Oul este obiect de contemplatie: "E dat acestui trist norod/ Si oul sters ca de mancare,/Dar viul ou, la varf cu plod,/Facut e sa-l privim la soare!".In "Ritmuri pentru nuntile necesare", Ion Barbu exprima ideea de cunoastere prin trei cai esentiale: prin eros (senzuala), prin ratiune si prin contemplatie poetica. Fiecare dintre cele trei cai este simbolizata printr-o "nunta", ca simbol al comuniunii cu esenta lumii, erosul fiind dominat astral de ?Venus, ratiunea de Mercur, iar contemplatia pdetica de Soare. Poezia "Uvedenrode" exprima aceeasi tema a "nuntii", iar titlul - un cuvant inventat de poet - defineste un spatiu de cosmar, "o rapa a gasteropodelor", ca simbol al vietii pure vegetative. Volumul de poezii "Joc secund" (1930) releva conceptia lui Ion Barbu despre lume si viata asemanatoare cu aceea a lui Platon si anume ca arta, ca si lumea, este o copie a ideilor. Arta poetica a lui Barbu, ilustrata in poeziile "Joc secund" si. "Timbru", este dezvaluita in marturisirea poetului: "Versul caruia ne inchinam se dovedeste a fi o dificila libertate: lumea purificata pana a nu mai oglindi decat ura spiritului nostru. Act clar de narcisism. Desigur, ca tot absolutul: o pura directie, Un semn al mintii". Creatia "Joc secund" exprima aceste trei idei: a lumii purificate in oglinda, ideea autocunoasteri si ideea actului intelectual ca afectivitate lirica. in poezia "Timbru", poetul este fascinat de lucruri, de piatra, de huma, de unda marii, atribuindu-le suflet, de aceea el simte o comuniune desavarsita a spiritului sau cu plasmuirea cosmica, iar poezia care cuprinde toate acestea la un loc este "un cantec incapator": "Ar trebui un cantec incapator, precum/ Fosnirea matasoasa a marilor cu sare;/ Ori lauda gradinii de ingeri, cand rasare/ Din coasta barbateasca al Evei trunchi de fum". Ion Barbu este un poet singular in literatura romana, creator al unui univers liric si stilistic inedit, profund si tulburator, un poet al esentelor exprimate intr-un limbaj criptic, care exprima atat de mult in cuvinte putine si la care "concizia este virtutea capitala a stilului sau" (Tudor anu).