Oul dogmatic

de Ion Barbu

Ion Barbu, pe numele său adevărat Dan Barbilian, cu performanţe certe în matematică, a
devenit poet din ambiţia de a-i demonstra colegului şi prietenului său, Tudor Vianu, că poate
scrie şi literatură.
Lirica lui Ion Barbu ilustrează, după propria mărturisire, relaţia dintre matematică şi poezie: „Ca
în geometrie înţeleg prin poezie o anumită simbolistică pentru reprezentarea formelor posibile de
existenţă, întrucât există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos, unde se
întâlneşte cu poezia”.
Deşi contemporan cu Blaga şi Arghezi, poezia lui Ion Barbu este mai aproape de concepţia unor
poeţi moderni ca Mallarme, Valery, Baudelaire, dar şi de cântecele de lume ale Iui Anton Pann.
Creaţia lui Barbu exprimă, mai ales, dorinţa lui de comunicare cu Universul, de contemplarea
lumii în totalitatea ei, este o stare de intelectualitate, izvorâtă din concepţia că „pentru mine
poezia este o prelungire a geometriei”.
Aspiraţia sa către lirismul pur presupune o stare iniţiatică, ce nu poate fi exprimată decât într-un
limbaj încifrat, în care concizia este formula cea mai aleasă a lirismului barbian, concretizată în
imagini-sinteză, propoziţii eliptice, asocieri de cuvinte deseori şocante. Versul lui Ion Barbu nu
se supune niciunei reguli de logică între cuvinte, făcând ca limbajul său să fie criptic şi ermetic.

Etape esenţiale în lirica barbiană

În studiul Introducere în poezia lui Ion Barbu (1935), Tudor Vianu stabileşte trei etape esenţiale
în lirica barbiană:
Etapa parnasiană
Etapa parnasiană cuprinde creaţia publicată între 1919 - 1920 în revista „Sburătorul” a lui Eugen
Lovinescu, din care fac parte poezia
ca: Lava,  Munţii, Copacul, Banchizele, Panteism, Arca, Pytagora, Răul, Umanizare etc. şi care
exprimă puternice trăsături parnasiene. Curentul literar numit parnasianism (apărut în Franţa la
mijlocul secolului al XIX-lea) cultivă o poezie impersonală, obiectivă, un joc al formei şi al
imaginii, manifestăndu-se ca reacţie fermă împotriva romantismului, care suprasaturase lumea
literară prin exces de sentimentalism şi fantezie.
Etapa baladică şi orientală
Etapa baladică şi orientală (1921-1925) se caracterizează printr-o poezie epică, „baladică”, ce
evocă o lume pitorească, de inspiraţie balcanică sau autohtonă, asemănătoare concepţiei lui
Anton Pann. Poeziile Nastratin Hogea la Isarlâk, Domnişoara Hus, După melci şi Riga Crypto
şi lapona Enigel se înscriu în această perioadă.
Etapa ermetică
Etapa ermetică (1925-1926) este marcată de un limbaj criptic, încifrat, o exprimare abreviată,
uneori în cuvinte inventate. Conceptul „ermetic” înseamnă abscons, încifrat la care accesul se
face prin revelaţie şi iniţiere, amintind de Hermes, zeul grec care deţinea secretele magiei
astrologice.
Poezia Oul dogmatic, aparţinând liricii ermetice, a fost scrisă în „Ajunul Paştilor 1925” şi
publicată în revista „Cetatea literară” (1926), fiind apoi inclusă în ciclul Uvedenrode din
volumul Joc secund (1930).
Tema
Oul dogmatic metaforizează ideea „nunţii” ca miracol al creaţiei universale, al misterului
de dinaintea Genezei. Oul este simbolul esenţei universului, al imaginii eterne a increatului, ca
argument al unor lumi mărunte ce „păstrează dogma” (normă obligatorie), al repetabilităţii
macrocosmosului la nivel de microcosmos.
Structura şi compoziţia textului poetic
Poezia este structurată în patru secvenţe lirice inegale, delimitate chiar de poet, iar incipitul este
reprezentat de o afirmaţie profetică a eului liric, cunoscător al tainelor universului care sunt, însă,
inaccesibile poporului: „E dat acestui trist norod”.
Prima secvenţă lirică
Prima secvenţă lirică are ca punct de plecare antiteza dintre „oul sterp ca de mâncare”,
simbol al existenţei materiale, meschine, aride şi „viul ou, la vârf cu plod”, spiritualizat, simbol
al genezei, aşadar, capabil de recreare. Plodul este embrionul oului, ce se observă în lumină,
constituind stadiul iniţial din care se dezvoltă şi iese puiul. Într-un limbaj ermetic, eul liric îşi
exprimă concepţia despre Geneza universului, a cărui alcătuire este asemănătoare cu aceea a
germenelui creator, oul: „Cum lumea veche, în cleştar,/ înoată, în subţire var”.
În esenţa sa, oul include cele două taine ale universului, naşterea şi moartea, semnificate prin
metaforele: „palat de nuntă” şi „cavou”. „Nevinovatul, noul ou”, ca element al increatului
(element imaginar al preexistentei, de dinaintea creaţiei), este alcătuit din „albuşul” comparabil
cu haosul, cu materia din care ia naştere universul, elemente definite prin epitetul dublu, „galeş”,
„închis” şi prin comparaţia personificatoare „doarme nins albuşul / [...] / Ca trupul drag, surpat în
vis”.
Nuntirea, ca o adevărată ceremonie de oficiere a începutului Creaţiei, se petrece într-un spaţiu
pur, neprihănit, „unde glodul/ Pământurilor n-a ajuns”, unind cast simbolul feminin, „trupul
drag”, cu masculinul „plodul”, care-i acordă „Albuşului în hialin: / Sărutul plin” (hialin = care
are aspectul şi transparenţa sticlei).

A doua secvenţă lirică

Următoarele trei strofe alcătuiesc secvenţa a doua, care începe printr-o adresare directă, la
persoana a II-a singular, sub forma unei interogaţii transmise omului profan în cunoaşterea
tainelor universului: „Om uitător, ireversibil, / Vezi, Duhul Sfânt făcut sensibil?”.
Omenirea nu poate înţelege misterele esenţiale şi, poate tocmai de aceea, se limitează la a
accepta necondiţionat şi a respecta normele imuabile, rigide venite din timpuri ancestrale:
„Mărunte lumi păstrează dogma”. Eul liric califică omul comun, ignorant printr-un epitet dublu,
„şters, uituc”, şi-i aminteşte, prin adresare directă - „Să vezi” - că oul este un simbol ce stă la
baza creaţiei divine, idee ilustrată prin imaginea Sfântului Duh.
Din cauza incapacităţii omului de a se iniţia în tainele esenţiale, acesta a decăzut din punct de
vedere spiritual, fiind preocupat numai de viaţa materială, de „oul roşu” ce se mănâncă de Paşte,
devenind „Om fără saţ şi om nerod”. Eul liric îl îndeamnă pe om spre cunoaşterea absolută,
sfătuindu-l în mod direct să privească oul cu plod în lumina soarelui şi astfel spiritul va putea să
se pătrundă de ideile superioare ce guvernează universul: „Un ou cu plod / Îţi vreau, plocon,
acum de Paşte: / Îl urcă-n soare şi cunoaşte!”.

A treia secvenţă lirică

 Următoarea secvenţă lirică, a treia, scoate în relief una dintre ideile fundamentale din
lirica barbiana şi anume cunoaşterea prin contemplaţie poetică, a cărei nuntire cu esenţa lumii
este dominată astral de Soare. Metafora banului - „galben icusar” - defineşte gălbenuşul ca
simbol al strălucitorului astru, care constituie forţa supremă în univers, cea care decide destinul,
viaţa şi moartea: „Ceasornic fără minutar / Ce singur scrie când să moară / Şi ou şi lume”. Eul
liric accentuează faptul că jocul misterios şi tragic al trecerii de la viaţă la moarte constituie una
dintre legile ce guvernează lumea, „Întocma-dogma”.

Ultima secvenţă lirică

Ultima secvenţă lirică aduce o notă de profundă şi impresionantă originalitate. Eul liric
accentuează „încă o dată” ideea că „oul dogmatic” nu este destinat hranei - „Dar nu-l sorbi” - şi
nici procreării - „Şi nici la cloşcă să nu-l pui!”. Esenţială este menţinerea oului în starea de
increat, fiind menit nuntirii, „Curmi nuntă-n el”, pentru că numai astfel se poate păstra pacea
primordială, încremenirea de dinaintea Genezei: „îl lasă-n pacea întâie-a lui”.

Finalul
Finalul poeziei este alcătuit dintr-un distih, prin care se exprimă un tragic sens al vieţii,
acela că interesul material, „Că vinovat e tot făcutul”, este minor, lipsit de importanţă şi
spiritualizare pentru omenire, în antiteză cu sacralitatea genezei prin nuntire universală: „Şi sfânt,
doar nunta, începutul”. Se remarcă relaţia de simetrie manifestată la începutul şi finalul poeziei,
prin antiteza dintre aspectul material al oului, ca preocupare meschină a omului şi simbolul
nunţii, ca început al genezei universului.
Ion Barbu este un poet singular în literatura română, creator al unui univers liric şi stilistic inedit,
profund şi tulburător, un poet al esenţelor exprimate într-un limbaj criptic, care exprimă atât de
mult în cuvinte puţine şi la care „concizia este virtutea capitală a stilului său”. (Tudor Vianu).