Ion Barbu

(autor canonic)
(1895 - 1961)
Etapele creatiei poetice
(Universul poetic)
Ion Barbu s-a nascut la 19 martie 1895 la Campulung-Muscel, pe numele sau adevarat Dan Barbilian. Cu
inclinatii certe spre matematica, a devenit poet din ambitia de a-i demonstra colegului si prietenului sau, Tudor
Vianu, ca poate scrie si literatura.
Lirica lui Ion Barbu ilustreaza, dupa propria marturisire, relatia dintre matematica si poezie: "Ca in geometrie
inteleg prin poezie o anumita simbolistica pentru reprezentarea formelor posibile de existenta, intrucat exista
undeva, in domeniul inalt al geometriei, un loc luminos, unde se intalneste cu poezia".
Desi contemporan cu Blaga si Arghezi, poezia lui Ion Barbu este mai aproape de conceptia unor poeti moderni
ca Mallarme, Valery, Baudelaire, dar si de cantecele de lume ale lui Anton Pann. Creatia lui
Barbu exprima, mai ales, dorinta lui de comunicare cu Universul, de contemplarea lumii in totalitatea ei, este o
stare de int 939j95j electualitate, izvorata din conceptia ca "pentru mine poezia este o prelungire a geometriei".
Aspiratia sa catre lirismul pur presupune o stare initiatica, ce nu poate fi exprimata decat intr-un limbaj incifrat, in
care concizia este formula cea mai aleasa a lirismului barbian, concretizata in imagini-sinteza, propozitii eliptice,
asocieri de cuvinte deseori socante. Versul lui Ion Barbu nu se supune nici unei reguli de logica intre cuvinte,
facand ca limbajul sau sa fie criptic si ermetic.
In creatia lirica a lui Ion Barbu, Tudor Vianu desprinde trei etape esentiale, pe care le evidentiaza in lucrarea
"Introducere in poezia lui Ion Barbu" (1935):
1. Etapa parnasiana cuprinde creatia publicata intre 1919 - 1920 in revista "Sburatorul" a lui Eugen Lovinescu,
din care fac parte poezii ca: "Lava", "Munfii", "Copacul", "Banchizele", "Panteism", "Area", "Pytagora", "Raul",
"Umanizare" etc. si care exprima puternice trasaturi parnasiene. Curentul literar numit parnasianism (aparut in
Franta la mijlocul secolului al XlX-lea) cultiva o poezie impersonala, obiectiva, un joc al formei si al imaginii,
manifestandu-se ca reactie ferma impotriva romantismului, care suprasaturase lumea literara prin exces de
sentimentalism si fantezie.
Poezia lui Ion Barbu, exprimata intr-un vocabular dur, pe un ton grav, se deosebeste totusi de lirica parnasiana
prin aceea ca poetul roman evoca antichitatea greaca, din care se revarsa o vitalitate frenetica, in deplina
consonanta cu ritmurile vii ale naturii. In acest registru se inscrie poezia "Panteism", in care poetul face un
legamant al lepadarii de pacatul contemplatiei abstracte a naturii in favoarea trairii profunde a vietii in constiinta:
"Vom merge spre fierbintea, frenetica viata,
Spre sanul ei puternic cioplit in dur bazalt,
Uitat sa fie visul si zborul lui inalt,
Uitata plasmuirea cu aripe de ceata!
[...]
Smulgandu-ne din cercul puterilor latente,
Vietii-universale, adanci, ne vom reda;"
Poetul transfera trairile sale interioare, aspiratiile sufletului sau asupra unor simboluri "obiective" cum ar fi
copacul, muntii, raurile ce pot aduna in ele aspiratiile si elanurile omului:
"Hipnotizat de-adanca si limpedea lumina
A boltilor destinse deasupra lui, ar vrea
Sa sfarame zenitul sj-nnebunit sa bea
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalina..."
("Copacul")
Conflictul dramatic al fiintei umane intre intelectual si senzual, intre contemplatia "apolinica" si trairea
"dionisiaca" ("Umanizarev) este rezolvat de Ion Barbu prin armonizarea lor intr-un proces unic, in care Gandirea ia
forme concrete de "sunet, linie, culoare", iar Ideea devine "muzica a formei in zbor". Spre deosebire de
parnasianismul francez, Barbu cultiva formula poetica a unui "Hrism omogen" pe care-l desavarseste in
urmatoarele etape ale creatiei.
2. Etapa baladica si orientala (1921-1925), se caracterizeaza printr-o poezie epica, "baladica", ce evoca o
lume pitoreasca, de inspiratie bakanica sau autohtona, asemanatoare conceptiei lui Anton Pann. Poezia "Nastratin

Hogea la Isarlak" este o meditatie si o satira in acelasi timp asupra starii de solitudine, in care cetatea alba Isarlak
este simbol al unei lumi mai drepte, as,ezata "la mijloc de Rau si Bun" si al echilibrului vietii aflate "intr-o slava
statatoare".
Sub raportul limbajului innoitor, una din cele mai remarcabile poezii este "Domnisoara Hus", in care povestea
unei iubiri patimase si a unei tragicomice domnisoare care-si cheama de pe cealalta lume iubitul care a uitat-o.
Frumusetea lirica este data de sugestia si incantatia descantecului pe care il rosteste iubita:
"Buhuhu la luna suie,
Pe gutuie sa mi-l suie,
Ori de-o fi pe rodie:
Buhuhu la Zodie;
Uhu... Scorpiei surate,
Sa-l intoarca d-a-ndarate
Sa nu-i rupa vrun picior
Caine ori Sagetator!

Buhuhu... uhu, de zor

Si-nca-o data, prin mosor,
Doar i-o da mai mult indemn
Coadei lingurii de lemn (Lemn de leac)
Doar l-o-ntoarce berbeleac
Doar l-o duce valatuc
Pe ibovnicul uituc!"

In poemul "Dupa melci" Ion Barbu stilizeaza

motive folclorice pentru a ilustra o experienta
initiatica in tainele naturii, o adevarata filozofie
a dramei de cunoastere. In aceasta etapa se
inscrie si poezia "Riga Crypto si lapona
Enigel".
3. Etapa ermetica (1925 - 1926) este
marcata de un limbaj criptic, incifrat, o
exprimare abreviata, uneori in cuvinte
inventate. Conceptul "ermetic" inseamna abscons, incifrat, la care accesul se face prin revelatie si initiere, amintind
de Hermes, zeul grec care detinea secretele magiei astrologice.
Oul dogmatic" metaforizeaza ideea "nuntii" ca miracol al creatiei universale, un simbol al misterului dinaintea
nuntirii, de dinaintea Genezei. Oul este simbolul esentei universului, al imaginii eterne a increatului, ca argument al
unor lumi marunte ce "pastreaza dogma", al repetabilitatii macro cosmosului la nivel de microcosmos. Oul este
obiect de contemplate:
"E dat acestui trist norod
Si oul sters ca de mancare,
Dar viul ou, la varf cu plod,
Facut e sa-l privim la soare!"
In "Ritmuri pentru nuntile necesare", Ion Barbu exprima ideea de cunoastere prin trei cai esentiale: prin eros
(senzuala), prin ratiune si prin contemplate poetica. Fiecare dintre cele trei cai este simbolizata printr-o "nunta", ca
simbol al comuniunii cu esenta lumii, erosul fiind dominat astral de Venus, ratiunea de Mercur, iar contemplatia
poetica de Soare:
"Roata Venerii
Inimii
Roata capului
Mercur
In topire, in azur,
Roata soarelui
inspre tronul moalei Vineri
Brusc, ca toti amantii tineri,
Am vibrat
Inflacarat"
Poezia "Uvedenrode" exprima aceeasi tema a "nuntii", iar titlul -un cuvant inventat de poet - defmeste un spatiu de
cosmar, "o rapa a gasteropodelor", ca simbol al vietii pure vegetative.
Volumul de poezii "Joe secund" exprima conceptia lui Ion Barbu despre lume si viata asemanatoare cu aceea a
lui Platon si anume ca arta, ca si lumea, este o copie a ideilor. Arta poetica a lui Barbu este ilustrata de poeziile "Joe
secund" si "Timbru", care este cuprinsa si in marturisirea poetului: "Versul caruia ne inchinam se dovedeste a fi o
dificila libertate: lumea purificata pana a nu mai oglindi decat figura spiritului nostru. Act clar de narcisism.
Desigur, ca tot absolutul: o pura directie, un semn al mintii".
Poezia "Joesecund" exprima aceste trei idei: a lumii purificate in oglinda, ideea autocunoasterii si ideea actului
intelectual ca afectivitate lirica:
"Din ceas, dedus adancul acestei calme creste,
Intrata prin oglinda in mantuit azur,

Taind pe inecarea cirezilor agreste,

In grupurile apei, un joc secund, mai pur."
In poezia "Timbru", poetul este fascinat de lucruri, de piatra, de huma, de unda marii, atribuindu-le suflet, de aceea
el simte o comuniune desavarsita a spiritului sau cu creatia cosmica, iar poezia care cuprinde toate acestea la un loc
este "un cantec Incapator":
"Ar trebui un cantec incapator, precum
Fosnirea matasoasa a marilor cu sare;
Ori lauda gradinii de ingeri, cand rasare
Din coasta barbateasca al Evei trunchi de fum."
Ion Barbu este un poet singular in literatura romana, creator al unui univers liric si stilistic inedit, profund si
tulburator, un poet al esentelor exprimate intr-un limbaj criptic, care exprima atat de mult in cuvinte putine si la
care "concizia este virtutea capitala a stilului sau" (Tudor Vianu).