Primul volum de poezie a lui Blaga, „Poemele luminii”,
apărut în 1919, promovează o „poezie cosmică, străbătută
de fiori metafizici” (Dicționarul General al Literaturii
Române) și conține și poezia manifest, artă poetică, „Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii”. Volumul reliefează
concepția metafizică a poetului așa cum va fi ea
prezentată și în volumul filosofic „Trilogia cunoașterii.”
Ca specie „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este
o artă poetică, poezie ce prezintă idei despre menirea
poetului în univers, viziunea sa despre lume și rolul artei
sale. Aparține expresionismului prin expresia pură a
stărilor sufletești ale autorului („eu iubesc”, „îmbogățesc”)
și prin imaginile artistice puternice, violente, prin elanul
vital, starea de neliniște și impuls interior ce derivă din text:
„eu nu strivesc”, „nu ucid”. Este modernă prin limbajul
ambiguu, prin înnoirile prozodice: măsură variabilă, vers
liber, ingambament („Lumina altora/ sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric…”) prin
intelectualism dar și prin noutatea metaforei (misterul este
sugerat aici de metafora „vraja nepătrunsului ascuns”, iar
„lumina” sugerează cunoașterea), dimensiune subliniată și
de Dumitru Micu (Scurtă istorie a literaturii române”):
„modernismul blagian este înainte de orice «metaforă
revelatorie»”.
Titlul este o metafora revelatorie care semnifica ideea
cunoasterii luciferice. Pronumele personal “eu”este asezat
orgolios in fruntea primei poezii din primul volum, adica in
fruntea operei. Plasarea initiala poate corespunde
influentelor expresioniste din volumele de tinerete, dar mai
ales exprima atitudinea poetului – filozof de a proteja
misterul lumii, izvorata din iubire. Verbul la forma negativa
“nu strivesc” exprima refuzul cunoasterii de tip rational si
optiunea pentru cunoasterea luciferica/poetica. Metafora
revelatorie “corola de minuni a lumii”, imagine a
perfectiunii, a absolutului.
Tema poeziei este cunoașterea poetică, act de exprimare
artistică autentică a eului liric blagian. Aceasta este de tip
luciferic, artistic, intuitiv, definind viziunea despre lume
specifică autorului.
Ideea cunoașterii se construiește în primul rând pe motivul
luminii, foarte prezent în volumul Poemele luminii, aici fiind
asociat pe de o parte eului liric (în urma actului artistic),
dar și oamenilor de știință (în urma cunoașterii
raționale); în al doilea rând, luna, care prin lumina difuză
mărește taina nopții, este asemănată cu efectul actului
artistic al poetului ce îmbogățește tainele lumii.
Viziunea despre lume se construiește în jurul ideii de
mister, un concept fundamental la Blaga, enunțat în opera
filosofică Trilogia cunoașterii. Pentru Blaga există două
modalităţi de cunoaştere a tainelor universului:
cunoaşterea luciferică sau minus cunoaşterea, care
mărește misterul, şi cea paradiziacă sau plus cunoaşterea,
care descifrează misterul. Rolul poetului nu este de a
descifra tainele lumii şi de a le ucide astfel (“lumina altora/
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”), ci de a le spori
misterul prin actul de creație artistică (“eu cu lumina mea
sporesc a lumii taină”).
Lirismul poeziei este unul subiectiv. Mărcile lexico-
gramaticale ce denotă prezența eului liric în text sunt
pronumele personal „eu” ce apare de mai multe ori în
textul poetic dar și verbe de persoana I: „nu strivesc”,„nu
ucid”, „iubesc”, expresii ale stării interioare extaziate ale
poetului.
Prozodia este specifică poeziilor moderne. Astfel întâlnim
aici versul liber precum și măsura variabilă (între două și
treisprezece silabe). O notă prozodică modernă este și
ingambamentul (reluarea ideii dintr-un vers în următorul
care va fi scris cu literă mică):
„Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric, (…)”
Poezia conține 3 secvențe lirice. Prima secvență începe
cu pronumele personal de persoana I „eu”, menționat
pentru prima dată în titlu și apărut de 7 ori în poezie.
Aceasta conturează exacerbarea eului creator în raport cu
lumea exterioară, influență expresionistă în poezie.
Verbele de persoana I „nu strivesc”, „nu ucid” definesc
cunoașterea luciferică, exprimând refuzul de a distruge cu
mintea tainele acestui univers. Metafora misterului („corola
de minuni a lumii”), comună cu titlul poeziei este dezvăluită
în enumerația ulterioară a locurilor ce ascund vraja
universului nostru. Acestea apar ca experiențe unice pe
parcursul vieții ființei („în calea mea”). Astfel florile
denumesc frumosul, viața și germinația lumii, ochii trimit la
suflet, la profunzimea interioară a omului, buzele denotă
farmecul cuvintelor dar și al iubirii iar mormintele trimit
înspre moarte.
Și a doua secvență reflectă o legătură între lirism și
filosofie, enunțând conceptul cunoașterii prin metafora
luminii și prin comparația cu luna. În contextul luminii
altora, care prin rațiunea lor „sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns în adâncimi de întuneric”, lumina lui definește
cunoașterea luciferică ce sporește misterul lumii. Acest
efect de potențare a tainelor se realizează la Blaga prin
creația artistică, prin poezie, și se aseamănă cu efectul pe
care lumina difuză a lunii îl produce asupra obiectelor,
distorsionându-le formele și creând un joc al umbrelor.
Ultima secvență conține ultimele două versuri și reia, în
sens conclusiv, enumerația din prima secvență, adăugând
apropierea afectivă: „căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze
şi morminte.” Cunoașterea tainelor existenței precum
iubirea, sufletul, moartea, frumusețea nu se realizează
deci cu ajutorul rațiunii și al înțelegerii logice, ci prin iubire
pentru că iubirea protejează misterul. Astfel ele nu sunt
pătrunse cu mintea și „strivite” ci intuite și contemplate,
mărindu-și frumusețea.