Primul volum de poezie a lui Blaga, „Poemele luminii”, apărut în 1919, promovează o „poezie cosmică,

străbătută de fiori metafizici” (Dicționarul General al Literaturii Române) și conține și poezia manifest „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii”. Volumul reliefează concepția metafizică a poetului așa cum va fi ea
prezentată și în volumul filosofic „Trilogia cunoașterii.”

Ca specie „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică, poezie ce prezintă  idei despre
menirea poetului în univers, viziunea sa despre lume și rolul artei sale. Aparține expresionismului prin
expresia pură a stărilor sufletești ale autorului („eu iubesc”, „îmbogățesc”) și prin imaginile artistice
puternice, violente, prin elanul vital, starea de neliniște și impuls interior ce derivă din text: „eu nu strivesc”,
„nu ucid”. Este modernă prin limbajul ambiguu, prin înnoirile prozodice: măsură variabilă, vers liber,
ingambament („Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric…”) prin
intelectualism dar și prin noutatea metaforei (misterul este sugerat aici de metafora „vraja nepătrunsului
ascuns”, iar „lumina” sugerează

cunoașterea), dimensiune subliniată și de Dumitru Micu (Scurtă istorie a literaturii române”): „modernismul
blagian este înainte de orice «metaforă revelatorie»”.

Tema poeziei este cunoașterea poetică, act de exprimare artistică autentică a eului liric blagian. Aceasta
este de tip luciferic, artistic, intuitiv, definind viziunea despre lume specifică autorului.

Ideea cunoașterii se construiește în primul rând pe motivul luminii, foarte prezent în volumul Poemele

luminii, aici fiind asociat pe de o parte eului liric (în urma actului artistic), dar și oamenilor de știință (în urma
cunoașterii raționale); în al doilea rând,  luna, care prin lumina difuză mărește taina nopții, este asemănată
cu efectul actului artistic al poetului ce îmbogățește tainele lumii.

Viziunea despre lume se construiește în jurul ideii de mister, un concept fundamental la Blaga, enunțat în
opera filosofică Trilogia cunoașterii. Pentru Blaga există două modalităţi de cunoaştere a tainelor
universului: cunoaşterea luciferică sau minus cunoaşterea, care mărește misterul, şi cea paradiziacă sau plus
cunoaşterea, care descifrează misterul. Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii şi de a le ucide
astfel (“lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”), ci de a le spori misterul prin actul de creație
artistică (“eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”).

Lirismul poeziei este unul subiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ce denotă prezența eului liric în text sunt
pronumele personal „eu” ce apare de mai multe ori în textul poetic dar și verbe de persoana I: „nu strivesc”,
„nu ucid”, „iubesc”, expresii ale stării interioare extaziate ale poetului.

Prozodia este specifică poeziilor moderne. Astfel întâlnim aici versul liber precum și măsura variabilă (între
două și treisprezece silabe). O notă prozodică modernă este și ingambamentul (reluarea ideii dintr-un vers
în următorul care va fi scris cu literă mică):

„Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric, (…)”

Poezia conține 3 secvențe lirice. Prima secvență începe cu pronumele personal de persoana I „eu”,

menționat pentru prima dată în titlu și apărut de 7 ori în poezie. Aceasta conturează exacerbarea eului
creator în raport cu lumea exterioară, influență expresionistă în poezie. Verbele de persoana I „nu strivesc”,
„nu ucid” definesc cunoașterea luciferică, exprimând refuzul de a distruge cu mintea tainele acestui univers.
Metafora misterului („corola de minuni a lumii”), comună cu titlul poeziei este dezvăluită în enumerația
ulterioară a locurilor ce ascund vraja universului nostru. Acestea apar ca experiențe unice pe parcursul vieții
ființei („în calea mea”). Astfel florile denumesc frumosul, viața și germinația lumii, ochii trimit la suflet, la
profunzimea interioară a omului, buzele denotă farmecul cuvintelor dar și al iubirii iar mormintele trimit
înspre moarte.

Și a doua secvență reflectă o legătură între lirism și filosofie, enunțând conceptul cunoașterii prin metafora
luminii și prin comparația cu luna. În contextul luminii altora, care prin rațiunea lor „sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”, lumina lui definește cunoașterea luciferică ce sporește
misterul lumii. Acest efect de potențare a tainelor se realizează la Blaga prin creația artistică, prin poezie, și
se aseamănă cu efectul pe care lumina difuză a lunii îl produce asupra obiectelor, distorsionându-le formele
și creând un joc al umbrelor.

Ultima secvență conține ultimele două versuri și reia, în sens conclusiv, enumerația din prima secvență,
adăugând apropierea afectivă: „căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Cunoașterea tainelor
existenței precum iubirea, sufletul, moartea, frumusețea nu se realizează deci cu ajutorul rațiunii și al
înțelegerii logice, ci prin iubire pentru că iubirea protejează misterul. Astfel ele nu sunt pătrunse cu mintea
și „strivite” ci intuite și contemplate, mărindu-și frumusețea.