Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

1.Context

Primul volum de poezie a lui Blaga, „Poemele luminii”, apărut în 1919, promovează o
„poezie cosmică, străbătută de fiori metafizici” (Dicționarul General al Literaturii Române)
și conține și poezia manifest, artă poetică, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.
Volumul reliefează concepția metafizică a poetului așa cum va fi ea prezentată și în
volumul filosofic „Trilogia cunoașterii.”

2.Încadrare într-un curent/specie

Ca specie, poezia este o artă poetică, poezie ce prezintă idei despre menirea poetului în
univers, viziunea sa despre lume și rolul artei sale.
Aparține expresionismului prin expresia pură a stărilor sufletești ale autorului („eu
iubesc”, „îmbogățesc”) și prin imaginile artistice puternice, violente, prin elanul vital,
starea de neliniște și impuls interior ce derivă din text: „eu nu strivesc”, „nu ucid”.
Este modernă prin limbajul ambiguu, prin înnoirile prozodice: măsură variabilă, vers
liber, ingambament („Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de
întuneric…”) prin intelectualism dar și prin noutatea metaforei (misterul este sugerat aici de
metafora „vraja nepătrunsului ascuns”, iar „lumina” sugerează cunoașterea), dimensiune
subliniată și de Dumitru Micu: „modernismul blagian este înainte de orice metaforă
revelatorie ”.

3.Tema ilustrată prin două secvențe semnificative

Tema poeziei este cunoașterea poetică, act de exprimare artistică autentică a eului liric
blagian. Aceasta este de tip luciferic, artistic, intuitiv, definind viziunea despre lume
specifică autorului.
Ideea cunoașterii se construiește în primul rând pe motivul luminii,foarte prezent în
volumul „Poemele luminii", aici fiind asociat pe de o parte eului liric (în urma actului
artistic), dar și oamenilor de știință (în urma cunoașterii raționale); în al doilea rând, luna,
care prin lumina difuză mărește taina nopții, este asemănată cu efectul actului artistic al
poetului ce îmbogățește tainele lumii.
 Viziunea despre lume se construiește în jurul ideii de mister, un concept fundamental la
Blaga, enunțat în opera filosofică "Trilogia cunoașterii". Pentru Blaga există două
modalităţi de cunoaştere a tainelor universului: cunoaşterea luciferică sau minus
cunoaşterea, care mărește misterul, şi cea paradiziacă sau plus cunoaşterea, care descifrează
misterul. Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii şi de a le ucide astfel (“lumina
altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”), ci de a le spori misterul prin actul de creație
artistică (“eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”).

4.Elemente de structură
Lirismul poeziei este unul subiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ce denotă prezența eului
liric în text sunt pronumele personal „eu” ce apare de mai multe ori în textul poetic dar și
verbe de persoana I: „nu strivesc”,„nu ucid”, „iubesc”, expresii ale stării interioare
extaziate ale poetului.
Prozodia este specifică poeziilor moderne. Astfel întâlnim aici versul liber precum și
măsura variabilă (între două și treisprezece silabe). O notă prozodică modernă este și
ingambamentul (reluarea ideii dintr-un vers în următorul care va fi scris cu literă mică):
„Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de întuneric, (…)”

5.Compoziția
Poezia conține 3 secvențe lirice.
Prima secvență începe cu pronumele personal de persoana I „eu”, menționat pentru
prima dată în titlu și apărut de 7 ori în poezie. Aceasta conturează exacerbarea eului creator
în raport cu lumea exterioară, influență expresionistă în poezie. Verbele de persoana I „nu
strivesc”, „nu ucid” definesc cunoașterea luciferică, exprimând refuzul de a distruge cu
mintea tainele acestui univers. Metafora misterului („corola de minuni a lumii”), comună cu
titlul poeziei este dezvăluită în enumerația ulterioară a locurilor ce ascund vraja universului
nostru. Acestea apar ca experiențe unice pe parcursul vieții ființei („în calea mea”). Astfel
florile denumesc frumosul, viața și germinația lumii, ochii trimit la suflet, la profunzimea
interioară a omului, buzele denotă farmecul cuvintelor dar și al iubirii iar mormintele trimit
înspre moarte.
A doua secvență reflectă o legătură între lirism și filosofie, enunțând conceptul
cunoașterii prin metafora luminii și prin comparația cu luna. În contextul luminii altora, care
prin rațiunea lor „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”, lumina
lui definește cunoașterea luciferică ce sporește misterul lumii. Acest efect de potențare a
tainelor se realizează la Blaga prin creația artistică, prin poezie, și se aseamănă cu efectul pe
care lumina difuză a lunii îl produce asupra obiectelor, distorsionându-le formele și creând
un joc al umbrelor.
Ultima secvență conține ultimele două versuri și reia, în sens conclusiv, enumerația din
prima secvență, adăugând apropierea afectivă: „căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi
morminte.” Cunoașterea tainelor existenței precum iubirea, sufletul, moartea, frumusețea nu
se realizează deci cu ajutorul rațiunii și al înțelegerii logice, ci prin iubire pentru că iubirea
protejează misterul. Astfel ele nu sunt pătrunse cu mintea și „strivite” ci intuite și
contemplate, mărindu-și frumusețea.