RIGA CRYPTO ŞI LAPONA ENIGEL

ION BARBU

Modernismul se afirmă plenar în poezia românească interbelică prin creaţia lui Ion Barbu,
pentru a cărui apariţie singulară contextul cultural nu era pregătit. Promotorul unui lirism dificil,
deseori ermetic, Barbu, contemporan cu Camil Petrescu şi Lucian Blaga, îşi cucereşte un loc aparte
prin sinteza elementelor abstracte şi concrete, prin asimilarea modelelor romantice, a motivelor
folclorice, a poeticilor magice, transpuse într-un limbaj poetic neologic, elevat, intelectualizat.
Dan Barbilian începe colaborarea la revista literară Sburătorul în anul 1919, adoptând la
sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. Dan
Barbilian, matematician de o valoare incontestabilă, spunea că poezia şi geometria sunt
complementare în viaţa sa: acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaştere
şi imaginaţie: „Pentru mine poezia e o prelungire a geometriei, aşa că, rămânând poet, nu am părăsit
niciodată domeniul divin al geometriei”. Ion Barbu este considerat, în contextul literaturii române, un
poet fără precursori şi fără urmaşi, statut dobândit în urma realizării unei sinteze inedite între
poezie şi geometrie. Pentru autorul Jocului secund, poezia şi geometria se întâlnesc în sfere foarte
înalte, fiindcă amândouă propun modele posibile şi probabile ale lumii.
Ion Barbu a debutat în 1918 în revista „Literatorul” a lui Macedonski cu poezia Fiinţa, a
publicat ulterior şi în”Sburătorul” lui Lovinescu. În 1921 publică poemul După melci. Volumul Joc
secund (ciclul Joc secund – 20 de poezii, ciclul Uvedenrode – 9 poezii, ciclul Isarlîk – 5 poezii),
publicat în 1930, se deschide cu poezia [Din ceas, dedus...], al cărui titlu este înlocuit de editori, în
1964, cu titlului volumului.
În luna aprilie a anului 1924, Ion Barbu citea, la una dintre şedinţele duminicale ale cenaclului
Sburătorul, „balada regelui Crypto şi a laponei Enigel”, lectură consemnată de E. Lovinescu în
Agendele lui, precum şi succesul la public, chiar dacă iniţial criticul nu a împărtăşit opinia auditoriului.
Publicată în acelaşi an în „Revista română” şi inclusă apoi în volumul Joc secund (1930), balada Riga
Crypto şi lapona Enigel şi-a găsit locul în spectaculosul ciclu poetic Uvedenrode, numele inedit al unei
râpe imaginare, unde transformări greu de închipuit devin, totuşi, posibile. Prin problematică și
mijloace artistice, anunță dezvoltarea ulterioară a poeziei lui Barbu.
Balada Riga Crypto şi lapona Enigel este o poezie modernistă, în primul rând, pentru că este
rezultatul unei sinteze inedite între două domenii considerate în mod tradiţional disjuncte, dar despre a
căror înrudire poetul depune mărturie într-un interviu acordat în 1927: „Oricât ar părea de
contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc

1
luminos unde se întâlneşte cu poezia. Suntem contemporanii lui Einstein care concurează pe Euclid în
imaginarea de universuri abstracte, fatal trebuie să facem şi noi concurenţă demiurgului în imaginarea
unor lumi probabile”.
În al doilea rând, poezia este modernistă prin încălcarea convenţiilor constitutive ale
genurilor şi ale speciilor literare: balada preia o formulă specifică epicului în proză,aceea de
povestire în cadru, dar păstrează intacte resursele filonului lirici putând identifica lirismul de măști.
În spiritul poeziei moderniste, printre ale cărei caracteristici de limbaj se numără şi ambiguitatea,
balada Riga Crypto şi lapona Enigel poate fi citită – la un prim nivel – ca legendă despre naşterea
ciupercilor otrăvitoare, dar se deschide spre un nivel superior de interpretare, ca alegorie a Fiinţei.
Viziunea despre lume pe care o propune balada Riga Crypto şi lapona Enigel se înscrie în
paradigma modernismului, punând în evidenţă legătura cu hipotextul Luceafărul şi construind un
model probabil al lumii care îl completează pe cel eminescian. Nu în ultimul rând, balada rămâne
deschisă lecturilor plurale, pentru că provoacă la meditaţie pe tema forţei, dar şi a limitărilor Erosului,
ca modalitate de cunoaştere a lumii.
Tema baladei Riga Crypto şi lapona Enigel este greu identificabilă, deoarece descifrarea
sensurilor conţinute în „poveste” nu este decât o etapă intermediară. La acest nivel, tema identificată
este iubirea, în varianta ei eşuată, ca în atâtea alte istorii nefericite cu care cititorul este familiarizat.
Interpretarea dată de însuşi Ion Barbu poemului, „un Luceafăr întors”, relevă asemănarea cu
capodopera creaţiei lui Mihai Eminescu: drama incompatibilităţii dintre două lumi/ regnuri care
încearcă să comunice şi să se împlinească.
Din acest punct debutează interpretarea textului şi căutarea sensurilor lui superioare. Cititorului
atent i se va revela o temă situată la un înalt nivel de generalitate: opoziţia ireductibilă dintre materie şi
spirit. Crypto, materia fragilă, este hipnotic atras de ideea însoţirii cu regnul superior. Fiinţa umană,
trăitoare în orizontul spiritului, nu poate accepta însoţirea cu materia şi refuză blestemul negării
cunoaşterii. Strania întâlnire dintre o ciupercă de pădure şi o fiinţă umană se transformă, reflectată în
temă, într-o „anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă” (mărturiseşte Ion
Barbu, într-o scrisoare adresată poetei Nina Cassian).
Titlul baladei indică, în primul rând, o direcţie de lectură a textului ca poezie de dragoste.
Prezenţa numelui personajelor în titlul baladei situează cititorul într-un orizont de aşteptare pregătit
deja de „istorii” foarte cunoscute: cea a lui Romeo şi a Julietei sau a lui Tristan şi a Isoldei. De aseme-
nea, tema iubirii imposibile, interzise, îi este familiară cititorului care a suferit pentru dragostea micuţei
sirene faţă de un pământean, în basmul lui H.C. Andersen, sau pentru iubirea fără speranţă a micului
prinţ faţă de floarea lui, din celebrul roman alegoric al lui Antoine de Saint-Exu-pery.

2
 Drama apartenenţei personajelor la lumi diferite, necomunicante la nivel ontologic, este
dezvăluită şi în poemul Luceafărul, familiar oricărui cititor român. Precizarea statutului social, care
precedă numele personajelor, pune în lumină altă serie de incompatibilităţi. Exponentul lumii vegetale
are statut regal, crăiesc (denumi: prin arhaismul rigă), în timp ce personajul uman este definit prin
provenienţa din regiunile extrem-nordice ale Europei, din ţinuturile îngheţate ale Laponiei, ca şi prin
participarea la transhumantă, cu rolul de păstor, de conducător iniţiat al regnului animal „tot mai la
sud”.
Numele protagoniştilor este relevant pentru diver-coduri de lectură care se deschid cititorului.
Numele lui Crypto, regele ciupercilor, are cel puţin dublă provenitdin termenul criptogamă (grup de
plante inferioare, fără flori şi care se înmulţesc prin spori) şi din adjectivul criptic (ascuns, încifrat).
Numele Enigel are o posibilă etimologie în substantivul regăsit în limbile germanice în diverse variante
derivate din latinescul angelus (engel, enigel, angel). În ceea ce priveşte pronunţia, ea nu respectă
etimologia, ci se supune regulilor fonetice ale limbii române, după cum rezultă dintr-una din rimele
baladei: Enigel - măcel. Criptogama, cu taina ei încifrată în inima ascunsă, se întâlneşte cu fiinţa
spirituală, (angelică, din acest punct de vedere) şi suportă consecinţele „interzisei” confruntări.
Riga Crypto și lapona Enigel este subintitulată Baladă, însă răstoarnă conceptul tradițional,
realizându-se în viziune modernă, ca un amplu poem de cunoaștere și poem alegoric. Poemul pare un
cântec bătrânesc de nuntă, dar este o baladă fantastică, în care întâlnirea are loc în plan oniric, ca în
Luceafărul. La nivel formal, poezia este alcătuită din două părți,fiecare dintre ele prezentând câte o
nuntă, una consumată, împlinită, cadru al celeilalte nunți, povestită, inițiatică, modificată în final prin
căsătoria lui Crypto cu măsălarița mireasă. Formula compozițională este aceea a povestirii în ramă,
poveștii în poveste (nuntă în nuntă).
Viziunea despre lume reflectată în balada Riga Crypto şi lapona Enigel nu se lasă revelată cu
uşurinţă, solicitând un cititor atent, conştient că participă la o „experienţă iniţiatică” (Ioana Em.
Petrescu) în urma căreia va ieşi profund transformat. La fel ca în Luceafărul, personajele sunt
alegorice și reprezintă niște simboluri ale câte unei ipostaze reale din trecut ale poetului, ale câte unui
eu virtual al acestuia, validându-se un lirism de măști: Crypto – copilul mare care aspiră la
maturitatea superbă, feminină al cărui spirit intelectual se împlinește prin experiența vieții; Enigel – un
alter ego al poetului care în 1924 devenise fiară bătrână.
Prologul – primele patru strofe – conturează, în puține imagini atmosfera de la „spartul
nunții” trăite. O particularitate a incipitului este formula de adresare folosită de nuntaşul care încearcă,
într-un registru protocolar şi persuasiv, să convingă trubadurul sa rostească tainicul „cântec larg”.
Motivul menestrelului merită o atenţie specială, deoarece poate deschide perspective adânci în

3
interpretarea textului. Trubadurii (sau menestrelii) au apărut în Franţa, în secolele al XII-lea şi al
XIII-lea.
Poezia lor (de obicei creaţie proprie, pe care o recitau sau o cântau) a instaurat în cultura
europeană un nou cod de comportament erotic, de tip curtenesc: divinizarea femeii iubite şi supunerea
voluntară a îndrăgostitului unor reguli stricte de a o sluji, arătându-şi astfel dragostea şi devotamentul
total. Trubadurii au iniţiat mai multe stiluri poetice (poezie „încifrată”, „întunecata”, „bogată”,
„uşoară”) şi au exercitat o imensă influenţă asupra creaţiei poetice medievale din nordul Franţei, din
Italia, Spania şi Germania.
Întoarcerea poetului modernist ermetic la poezia medievală nu este deloc întâmplătoare.
Cântăreţul (autor al textului pe care îl rosteşte) este un iniţiat, posesor al unor taine şi legi de dincolo
de fire, pe care le transmite respectând constrângerile specifice ritului iniţiatic: în primul rând,
atmosfera secretă şi spaţiul izolat. Cântecul său „larg” este unul încăpător pentru înţelesuri ascunse,
nerevelate oricui. Aşa se explică şi îndărătnicia prin care îl caracterizează partenerul său de dialog; ea
este o formă de opoziţie, de reticenţă la divulgarea taine. Tensiunea lirică, specifică oricărui text poetic,
este generată de „gestionarea” relaţiilor de opoziţie şi de simetrie, identificabile la mai multe niveluri
ale textului.
Iniţierea debutează cu întâlnirea menestrelului (ipostază a poetului), „mai aburit ca vinul
vechi”, care este rugat de „nuntaşul fruntaş” să spună povestea unei nunţi eşuate din cauza încălcării
statutului ontologic al fiinţei, urmată de o nuntire în „cercul plantelor nebune”. Cântecul menestrelului
trist are valoare de memento, atenţionând că hybrisul nu poate rămâne nepedepsit.
Cadrul povestirii conţine o serie de elemente simbolice, cu încărcătură ezoterică şi ermetică,
prin care cititorul este avertizat asupra dimensiunii alegorice a istorisirii care urmează a fi spusă. Faptul
că este rostită într-un cadru secret, retras („în cămară”), că este lipsită de public, că se reia într-o nouă
tonalitate („stins, încetinel”), după ce mai fusese spusă („cu foc”), totul conduce la ideea că se produce
un act iniţiatic. Relevantă este, din acest punct de vedere, şi starea menestrelului, „aburit”, adică intrat
în dimensiunea dionisiacă a conştiinţei, capabilă să se relaţioneze cu Marele Tot şi să ignore formele
aleatorii, pentru a accede la esenţe.
Partea a doua, nunta povestită (istorisirea propriu-zisă) este compusă dintr-o serie de
secvenţe epice, baladeşti: portretul și împărăția rigăi Crypto (strofele 5-7), portretul, locurile natale și
oprirea din drum a laponei (strofele 8, 9), întâlnirea dintre cei doi (strofa 10), cele trei chemări ale rigăi
și primele două refuzuri ale laponei (strofele 11-15), răspunsul laponei și refuzul categoric cu revelarea
relației dintre simbolul solar și propria condiție (strofele 16-20), încheierea baladei (strofele 23-37). În
debutul părții a doua (expozițiunea), sunt realizate prin antiteză portretele membrilor cuplului,

4
deosebirea dintre ei fiind elementul care va genera intriga.
Portretul lui Crypto, exponentul lumii vegetale, prezintă protagonistul în mediul său
existențial – umezeala perpetuă („în pat de râu şi-n humă unsă”), sugestiv pentru materia fragilă, dar
lipsită de spiritualitate. Este un spațiu impur al amestecului elementelor primordiale, apa și pământul.
Suspectat de un pact faustic cu „vrăjitoarea mânătarcă”, riga are o proastă relaţie cu lumea lui, mai
ales din cauza refuzului de a înflori, semn al încercării disperate de a se sustrage timpului şi, implicit,
condiţiei sale.
Secvenţa următoare aduce în scenariul epic personajul feminin, mica laponă Enigel, al cărei
nume aminteşte, prin etimologie, rădăcina saxonă a cuvântului înger, pentru a evidenţia natura profund
spirituală a personajului uman. Lapona vine „din țări de gheață urgisită”, spațiu rece, ceea ce explică
aspirația ei spre soare și lumină, dar și mișcarea de transhumanță, care ocazionează popasul în ținutul
rigăi: „În noul an, să-și ducă renii/ Prin aer ud, tot mai la sud, / Ea poposi pe mușchiul crud,/ La
Crypto, mirele poienii”. Membrii cuplului nu-și pot neutraliza diferențele în planul real, comunicarea
se realizează în plan oniric.
Ampla secvenţă dialogată cuprinde dezvoltarea temei. În râpa Uvedenrode, spaţiu al
virtualităţilor, se produce spectaculoasa întâlnire onirică. Riga este cel care rostește descântecul de trei
ori. Povestea propriu-zisă se dovedește a fi fantastică, ea desfășurându-se în visul fetei, ca în
Luceafărul, dar rolurile sunt inversate. Ofertele pe care riga cel spân i le face fetei au caracter simbolic,
evidenţiind diferenţa ireconciliabilă între cele două lumi (vegetală şi umană), dar mai ales între cele
două categorii, materia şi spiritul. Alternanţa propunere – refuz se supune unui tipar în care cititorul
poate identifica perspectivele axiolgice diferite ale protagoniştilor.
În prima chemare-descântec, cu rezonanțe de incantație magică, Crypto își îmbie aleasa cu
„dulceață” și cu „fragi, ţie dragi”, elemente ale existenței sale vegetative, dar care aici capătă conotații
erotice. Fata motivează discret şi protocolar refuzul prin neîntreruperea traseului spre plaiurile însorite.
Refuzul laponei îl pune într-o situație dilematică, dar opțiunea lui e fermă și merge până la sacrificiul
de sine.
A doua tentativă a lui Crypto este surprinzătoare, pentru că se oferă chiar pe sine gata să
încremenească în condiţia de mire al poienii, dacă aşa ar putea accede la nivelul superior, prin însoţire
cu ea. Refuzul laponei se pronunţă de data aceasta de pe o poziţie de superioritate: „Lasă, aşteaptă de
te coace”. Replica lui Crypto are menirea de a clarifica raportul lui cu Soarele, de care îl despart „visuri
sute, de măcel”, dar şi de a insinua – nu fără perfidie – ultima tentaţie: uitarea astrului, „în somn fraged
şi răcoare”.
Enigel percepe oferta cu toată încărcătura a malefică. Pentru ea, uitarea Soarelui ar însemna

5
chiar negarea condiţiei umane, de fiinţă care caută împlinirea prin spirit, încercând să înfrângă atracţia
inferioară a materiei cărnii, care doar la umbră creşte. Înrudirea omului, „fiară bătrână”, cu ursul alb
susţine ideea desprinderii noastre condiţionarea şi limitările materiei, pentru care raţiunea este sau
inaccesibilă sau devastatoare: „pahar e gândul, cu otravă”.
Primul refuz sugerează tentația solară, prin indicele spațial „mai la vale”, adică spre sud. Al
doilea refuz este susținut de enumerarea atributelor lui Crypto: „blând”, „plăpând”, „necopt”.Opoziția
copt-necopt, reluată în al treilea refuz prin antiteza soare-umbră, pune în evidență relația individuală a
fiecăruia cu universul, incompatibilitatea peste care niciunul dintre ei nu poate trece fără să se piardă pe
sine.
Pentru a-și continua drumul către soare, lapona refuză descântecul rigăi, ce se întoarce în mod
brutal, asupra celui care l-a rostit și îl distruge. Făptura firavă este distrusă de propriul vis, cade victimă
neputinței și îndrăznelii de a-și depăși limitele, de a încerca să intre într-o lume care îi este inaccesibilă.
Atributele luminii despre care vorbește Enigel, au efect distrugător asupra lui Crypto. Oglindirea
ritualică produce degradarea: „De zece ori, fără sfială,/ Se oglindi în pilea-i cheală.” Finalul este trist,
riga se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, obligat să nuntească cu ipostaze degradate ale propriului
regn: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toarne-n lume aurul/ Să-l toace gol, la drum să iasă,/ Cu măsălarița
mireasă/ să-i ție de împărăteasă.”
Atracţia pentru Soare, tentaţia Sudului, visul, „sufletul-fântână”, au o relevanţă specială în
configurarea sensului. Ritmuri pentru nunţile necesare, alt remarcabil poem barbian, oferă cheia
înţelegerii treptelor cunoaşterii, simbolicele „roţi”, în a căror ierarhizare Soarele ocupă locul privilegca
astru al cunoaşterii totale, extatice.
Dacă pentru Crypto, ciuperca crudă de pădure, Soarele reprezintă moarte, pentru Enigel este
astrul tutelar al vieţii. Aşa se explică faptul că, la întâlnirea cu Soarele, craiul Crypto este decriptat
(„ascunsa-i inimă plesneşte”) şi se transformă într-o ciupercă otrăvitoare. Motivul recurent al fântânii
este relevant pentru evidenţierea diferenţelor ireconciliabile între protagonişti. În datul existenţial al
materiei nu este înscrisă eternitatea, astfel că pentru rigă accesul la „fântâna tinereţii” este condiţionat
de un pact faustic cu „o vrăjitoare mânătarcă”. În schimb omului îi este rezervat alt statut existenţial: el
este centrat pe „sufletul-fântână”, în care se oglindeşte însuşi Soarele-cu-noaştere, care îi asigură
eternitatea spiritului, nemurirea.
Trei mituri fundamentale de origine greacă sunt valorificate în opera poetului: al soarelui
(absolutului), al nunții și al oglinzii. Drumul spre sud a laponei are semnificația unui drum inițiatic, iar
popasul în ținutul rigăi este o probă, trecută prin respingerea nunții pe o treaptă inferioară.
O evidentă relaţie de opoziţie se remarcă încă din titlu (la nivelul protagoniştilor) şi se

6
distribuie pe trei direcţii: nonuman – uman, masculin – feminin, regal – comun. Lumea vegetală
întâlneşte lumea umană, în două ipostaze individualizate sexual şi cu statut social diferit, chiar opus.
Interpretarea textului probează „răsturnarea” unor clişee instalate de mult în mentalul colectiv, astfel
încât axa uman - feminin - comun devine superioară axei nonuman – masculin – regal. Situaţia
anterioară devine posibilă datorită faptului că se subordonează altei opoziţii majore: materie – spirit.
Una dintre ipostazele materiei fragile şi trecătoare se confruntă cu o formă spiritualizată. în această
reprezentare a formelor posibile de existenţă se concentrează toate diferenţele ireductibile dintre
materie şi spirit.
Mai puţin vizibile la prima lectură a baladei, relaţiile de simetrie se dezvăluie în hermeneutica
textului Luna, sau a lui Hyperion şi a Cătălinei, au finalitatea de a păstra echilibrul cosmic, de a nu
tulbura prin tentaţii interzise. Pornind de la mărturisirile poetului, geneza baladei se situează sub
semnul oniricului, al unei viziuni dezvăluite în vis, unde, dintr-un câmp nesfârşit de ciuperci
translucide, se detaşează imaginea uneia speciale, alese, care avea să devină nimeni altul decât riga
Crypto. Naşterea acestui protagonist şi a superbei balade care îi este închinată marchează un punct de
referinţă în creaţia barbiana, o piatră de hotar, odată cu care „se produce separarea de lumea
exterioară, luminată de clarităţile soarelui şi se deschide poarta către un univers atât de interior încât
orientarea în mijlocul lui devine plină de dificultăţi” (Tudor Vianu).
Dificultăţile la care se referă criticul literar (produse de complexitatea şi încifrarea textului, pe
de o parte, şi de ambiguizarea şi dilatarea semnificaţiilor, pe de altă parte) au generat o plajă atât de
largă a interpretărilor, încât acestea pot părea, la un moment dat, chiar disjuncte. Riga Crypto... a fost
interpretată fie ca o liricizare a legendei despre originea criptogamelor (ciupercilor), fie ca „un
Luceafăr cu rolurile inversate şi într-un decor de-o nebănuită noutate”, aşa cum remarcă şi Nicolae
Manolescu, fie ca asimilare a principiului gnostic al disjuncţiei dintre spirit şi materie.
Alcătuirea strofică pare destul de riguroasă iniţial, într-o succesiune de grupaje de patru
versuri, dar nu este respectată până la final, căci meandrele poveştii cer mereu alte structuri, adaptate
mesajului. în consecinţă, măsura versurilor (predominant de 8-9 silabe, ca în poezia trubadurilor
medievali) nu are constanţă continuă, ci urmăreşte ritmurile, mai lente sau mai accelerate, ale
intervenţiei naratorului sau ale dialogului protagoniştilor.
O atenţie specială merită complicatul sistem de rime la care poetul recurge pentru realizarea
euritmiilor. Rimei încrucişate, dominantă în text, i se adaugă rima interioară, producătoare de efecte
incantatorii, specifice cântecelor ritualice. Cuvântul din cadrul versului, situat la cezură, intră în rimă cu
cel de la finalul versului: „De la iernat, la păşunat” sau „Prin aer ud, tot mai la sud”. Rima redublată,
care constă în repetarea în cadrul versului a cuvântului rimă, creează impresia unei invocaţii mistice:

7
„ – Rigă Crypto, rigă Crypto”. Poetul poate fi considerat un maestru al rimelor rare, obţinute din
combinaţii sonore şi semantice neobişnuite: „ – Nuntaş fruntaş! Ospăţul tău limba mi-a fript-o, Dar
cântecul tot zice-l-aş, Cu Enigel şi riga Crypto”.
Dintre numeroasele surse ale expresivităţii şi ale sugestiei poetice un efect deosebit produce
deformarea cuvintelor, care dobândesc sonorităţi arhaice şi tonuri de registru colocvial, perfect pliate
pe natura fantastică sau alegorică a evenimentelor narate, dar şi pe limbajul trubaduresc, spre care
trimite textul chiar de la început. Cuvinte ca beteli, funtă, ciupearcă, mânătarcă aduc rezonanţe
străvechi, ca şi cum povestea s-ar rosti din alte timpuri.
Cuvinte şi structuri regional-populare conferă naturaleţe limbajului, într-o tonalitate specific
orală: iacă, puiacă, Dumitale, să-i ţie de împărăteasă. Prezența inversiunilor („mult îndărătnic”, „zice-
l-aș”) și a vocativelor în prima parte a baladei evidențiază oralitatea stilului. Nu pot fi ignorate nici
sonorităţile absolut neobişnuite ale numelor, cu etimologii care păstrează nu numai sensul, ci şi
muzica limbilor din care provin. Grecescul kryptos şi germanicul engel rezonează un timp într-un
potenţial cuplu, condamnat însă la virtualitate pură.
Balada Riga Crypto şi lapona Enigel este, cu siguranţă, studiate în contex – unul dintre cele
mai frumoase şi mai generoase texte pe care le-a ivit modernismul românesc. Imaginaţia creatoare a
poetului ridică particularul şi fragmentarul (imposibila poveste de dragoste) la universal. „Poetul
barbian ştie că în fiecare lucru al lumii date este ascunsă o „harfa”” (Ion Pop), că în univers există un
frumos obiectiv, presupunând o ordine secretă, muzicală a lumii, care aşteaptă cântecul potrivit sa o
destăinuieşte.
În opinia lui G. Călinescu, amestecul de regnuri din balada Riga Crypto şi lapona Enigel este
de factură romantică și are rol de cunoaștere a unui alt univers, evidențiind o dramatică poveste de
dragoste neîmplinită, cât și o alegorie a eșecurilor, speranțelor sau viziunilor omului modern.
Accentul în această baladă cade pe antagonismul slab/ puternic. Prin intermediul acestui poem, Barbu
neagă o întreagă tradiție literară: înlocuind ideea impusă în literatură că dragostea este un miracol în
sine, poetul reprezintă drama incompatibilității și legea nemiloasă a iubirii – supraviețuiește cel
puternic, iar cel slab este sacrificat.
Minătarcă – varietate de ciupercă comestibilă, hrib Puiacă – vas, coș
Laur – plantă veninoasă cu miros neplăcut, cu fruct țepos, ciumăfaie Masălarița – plantă medicinală toxică numită
și nebunari

8
9