Luceafărul

Mihai Eminescu

Romantism

Romantismul este un curent care a apărut la începutul secolului al XIX-lea în Anglia, Germania şi
Franţa şi apoi s-a răspândit în întreaga Europă, el reprezentând o reacţe împotriva clasicismului care
punea accentul pe raţiune şi viziune generică. Romantismul cultivă subiectivitatea şi individualul,
personajele sale fiind excepţionale surprinse în împrejurări excepţionale. Creatorul romantic face elogiul
fanteziei creatoare, este atras de absolut, de infinitul spaţial şi temporal, realizând ample viziuni poetice
asupra naturii, cosmosului şi istoriei omenirii. Eul romantic se sufocă în atmosfera mediocră a realităţii şi
evadează în imaginare lumi exotice, în trecut sau în folclor. Mijlocul compoziţional fundamental în
romantism este antiteza. De asemenea, se observă amestecul genurilor şi speciilor literare, precum şi un
limbaj poetic expresiv, retoric, baroc.

În literatura română, romantismul a pătruns graţie generaţiei paşoptiste în operele căreia

coexistă adesea cu elemente clasice şi realiste, ceea ce reprezintă o trăsătură originală a culturii noastre.
Articolul program al paşoptiştilor numit “Introducţie” , apărut la “Dacia literară”, scris de Mihail
Kogalniceanu în 1840, militează pentru o literatură originală şi naţională, iar temele propuse pentru a
realiza o astfel de literatură sunt natura, folclorul şi istoria patriei, care sunt teme romantice.

Creatorul care a reprezentat cel mai bine caracteristicile romantismului este Mihai Eminescu,
poetul nostru naţional, care la nivel european este considerat ultimul mare poet romantic.

Apărut mai întai în 1883 în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare “Romania Jună” din
Viena, apoi reprodus în revista “Convorbiri literare”, poemul filozofic “Luceafarul” constituie o sinteză a
creaţiei eminesciene – alegorie pe tema genului neînţeles şi nefericit, dar şi o meditaţie asupra condiţiei
umane (omul supus unui destin pe care tinde să-l depăşească).

Romantismul poemului se relevă, în principal, prin: sursele de inspiraţie, amestecul genurilor şi

speciilor, teme şi motive romantice, antiteza ca procedeu artistic principal. Sursele de inspiraţie sunt
diferite: folclorice, filozofice şi mitologice.

Poetul s-a inspirat în principal din basmul popular românesc “ Fata în gradina de aur” cules de
germanul Richard Kunisch (pe care îl versificase , modificându-i finalul), din mitul “Zburătorului”
(valorificat în primul tablou al poemului, prin visul erotic al fetei de împărat), din mitologia greacă, din
care preia miturile lui Neptun, Dionysos, Lucifer, Orfeu, Apollo; ca surse filozofice, se foloseşte de
gândirea hindusă, greacă şi de filozofia lui Arthur Schopenhauer (care a teoretizat destinul omului de
geniu).

Cea mai veche interpretare a “Luceafărului” îi apartine lui Eminescu însuşi care nota pe o pagină
a manuscrisului că a dat poveştii “ înteles alegoric” şi că “soarta Luceafărului din poveste seamănă mai
mult cu soarta geniului pe pământ”.

Poemul “Luceafarul” îmbină toate cele trei genuri literare – epic, liric, dramatic.
1
 Caracterul epic este dat de schema basmului pe care este construit textul, (cu personaje,
întâmplări plasate într-un anumit timp şi spatiu, având un narator).

Caracterul dramatic este conferit de structura dialogată a poemului, în care personajele îşi
dezvăluie trăirile, ideile, intensitatea sentimentelor.

Caracterul liric este dat de exprimarea sentimentelor poetului în mod indirect, personajele fiind,
aşa cum susţine Tudor Vianu, măşti ale autorului.

Speciile literare din poem sunt: idila, (prezentă în tabloul al doilea prin jocul erotic al celor doi
pământeni – Cătălin şi Cătălina), meditaţia (monologul demiurgului), pastelul (cosmic şi terestru), elegia
(neputinţa omului de rând de a-şi depaşi condiţia).

Există mai multe teme şi motive care se împletesc armonios în acest poem. Una din ele este cea
a timpului, tema ce ilustrează idea timpului filozofic bivalent: timpul individual –“Trecu o zi, trecură trei
/ Şi iarăşi noaptea vine” şi timpul universal – “Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”; condiţia
efemeră a omului în relaţie cu timpul şi în antiteză cu eternitatea Universului “Căci toţi se nasc spre a
muri /[…]/ Iar tu, Hyperion rămâi / Oriunde ai apune”.

Alături de tema timpului apare şi tema spaţiului ilustrată de planul uman – terestru (al Cătălinei
şi al lui Cătălin) şi de cel universal- cosmic (al Luceafărului şi al Demiurgului). Tema cosmosului este
reprezentată de axa luminii care străbate întreg poemul, definită printr-o foarte variată gamă de motive
romantice: luna, luceafărul, noaptea, cerul, stelele, haosul, geneza, zborul intergalactic: "O, vin, în părul
tău bălai/ S-anin cununi de stele,/ Pe-a mele ceruri să răsai/ Mai mândră decât ele".

O altă temă este cea a naturii. Aceasta este sugestivă prin crearea celor două pasteluri: pastelul
cosmic – “Un cer de stele dedesubt / Deasupra-i cer de stele” şi pastelul terestru – “ Căci este sară-n
asfinţtit / Şi noaptea o să-nceapă / Răsare luna liniştit / Şi tremurând din apă”.

Tema iubirii este chiar substanţa ideatică a poemului fiind ilustrată prin ideile specific
eminesciene: incompatibilitatea celor două lumi, idea absolutului în iubire, forţa geniului de a se
sacrifica pentru împlinirea idealului.

Tema filozofiei este dominantă în poezia “Luceafărul” prin câteva idei de o mare profunzime:
condiţia nefericită a omului de geniu într-o lume incapabilă să-i înţeleagă idealurile – “Trăind în cercul
vostru strâmt / Norocul vă petrece, /-Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”; idea genezei şi
stingerii Universului – “Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe / E un adânc asemene / Uitării celei
oarbe”, tot aici încadrându-se şi motivul “fortuna labilis” (soarta este schimbătoare) – “Ei doar cu stele
au noroc / Şi prigoniri de soarte”.

Poemul “Luceafărul”, având 392 de versuri (98 catrene) este împărţit în patru secvenţe poetice
(tablouri) în care se manifestă armonios planul terestru şi cel cosmic. Primul şi al patrulea tablou sunt
simetrice deoarece se referă la planurile cosmic şi teluric, pe când tabloul al doilea se referă doar la
planul teluric, iar al treilea doar la cel cosmic.

2
 Primul tablou este alcătuit din urmatoarele secvenţe poetice: incipitul de basm, portretul fetei
de împărat, secvenţa îndrăgostirii, dialogul liric dintre Luceafăr şi fata de împărat, întrupările angelică şi
demonică ale Luceafărului. Incipitul introduce în atmosfera feerică a poveştii de iubire şi justifică şi
portretul excepţional al fetei de împărat. Acesta are trăsături romantice, având şi atribute divine care o
fac aptă de comunicare cu Luceafarul: “Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele / Cum e Fecioara
între sfinţi / Şi luna între stele”. Punerea eroinei sub regim selenar, prin compararea cu luna, facilitează
aspiraţia erotică, reveria romantică şi visul.

Fata de împărat se îndrăgosteşte de astrul ceresc, iar acesta îi împărtăşeşte iubirea. Strofa “ Îl
vede azi, îl vede mâni / Astfel dorinţa-i gata / El iar, privind de săptămâni / îi cade dragă fata” surprinde
prin antiteză poziţia dintre lumea efemeră a fetei de împărat şi lumea eternă a Luceafărului.
Comunicarea dintre cei doi se desfăşoară în vis deoarece, fiind fiinţe incompatibile, doar în spaţiul oniric
şi prin reflectarea în oglinda se pot întâlni. Fata îl invocă pe Luceafăr, iar acesta se întrupează întâi într-o
imagine angelică a unui tânăr voievod şi apoi într-un zeu demonic “un mort frumos cu ochii vii”. Odată
cu fiecare întrupare fata de împărat evidenţiază incompatibilitatea dintre ea şi Luceafăr, iar rezolvarea
acesteia este identificată în coborârea în moarte, în condiţia de muritor a Luceafărului.

Al doilea tablou surprinde doar planul teluric şi anume întâlnirea dintre Cătălin şi Cătălina şi
invitaţia la iubire a “vicleanului copil de casă”. Cei doi formează un cuplu norocos şi fericit. Chiar dacă
acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră la iubirea ideală pentru Luceafăr. Ea sugerează astfel
aspiraţia umană spre absolut.

Al treilea tablou este construit în antiteză cu cel de-al doilea şi redă zborul uranic al Luceafărului
spre Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire. Acest tablou este construit prin înlănţuirea următoarelor
secvenţe poetice: zborul uranic, cosmogonia, dialogul gnomic cu Demiurgul, refuzul acestuia. Demiurgul
refuză accesul lui Hyperion la moarte şi prezintă în antiteză condiţia muritorilor şi cea a oamenilor de
geniu.

Partea a patra prezintă idila dintre Cătălin şi Cătălina într-un cadru romantic, creat prin prezenţa
naturii feerice. Peisajul este umanizat, tipic eminescian, scenele de iubire se petrec departe de lume, sub
crengile de tei înflorite, în singurătate şi linişte, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii.

Declaraţia de dragoste a lui Cătălin, pătimaşa lui sete de iubire exprimată prin metaforele:
“noaptea mea de patimi”, “durerea mea”, “iubirea mea de-ntâi”, “visul meu din urmă”, îl proiectează pe
acesta într-o altă lumină decât aceea din partea a doua a poemului.

“Îmbătată de amor”, Cătălina îl cheamă din nou pe Luceafăr (care semnifică acum steaua
norocului), dar acesta refuză comunicarea.

Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiţii, care se naşte din constatarea că relaţia
om – geniu este incompatibilă. Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de asumare a
eternităţii şi odată cu ea şi a diferenţei. Omul comun este incapabil să-şi depăşească limitele, iar geniul
manifestă un profund dispreţ faţă de această incapacitate: “Ce-ţi pasă ţie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau
altul ? “. Geniul constată cu durere că viaţa cotidiană a omului urmează o mişcare circulară, orientată
spre accidental şi întâmplător: “Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, /- Ci eu în lumea
mea mă simt / Nemuritor şi rece “.
3
 Astfel poemul redă soarta tragică a omului de geniu care nu poate avea acces la iubire şi este
condamnat la o eternă singurătate, la o apăsare tristă. Acest poem surprinde dualitatea fiiniţei
superioare care nu se poate încadra în eternitate deoarece aspiră la un element efemer, şi anume
iubirea, dar nu se poate încadra nici în efemeritate deoarece are atributele unei eternităţi: “Noi nu avem
nici timp, nici loc / Şi nu cunoaştem moartea”.

Având în vedere trăsăturile identificate în acest eseu, rezultă că poemul “Luceafărul” de Mihai
Eminescu dezvoltă o multitudine de elemente romantice prin care devine emblematic pentru
manifestarea acestui curent literar în literatura română.