Luceafarul – Mihai Eminescu

“Luceafarul” este o sinteza a intregii creatii eminesciene si este un poem romantic pe tema
destinului omului de geniu. Poemul a aparut in 1883, pe rand, in Almanahul Societatii Academice
“Romania juna’’ din Viena, in “Convorbiri literare ”, iar, la sfarsitul aceluiasi an, in volumul
“Poezii”,editia Titu Maiorescu.
“Luceafarul” a cunoscut un lung si complicat proces de elaborare. Dupa cum indica insusi
autorul, punctul de plecare e un basm romanesc publicat de germanul Richard Kunisch intr-un
memorial de calatorii aparut la Berlin in 1861. Basmul intiulat “Fata in gradina de aur” cuprinde
povestea unei foarte frumoase fete de imparat, izolata de tatal ei intr-un castel, de care se
indragosteste un zmeu.
Tema principala o reprezinta conditia omului de geniu, sustinuta de alte teme specifice
romantismului: iubirea cu cele doua ipostaze, implinita si imposibila, natura terestra si cosmica,
timpul, conditia umana. Poemul lui Eminescu apare, deci, ca o alegorie pe tema romantica a destinului
geniului in lume, ceea ce inseamna ca povestea, personajele reprezinta de fapt o suita de
personificari, metafore si simboluri, care transfigureaza idei, concepte, atitudini dintr-o meditatie
asupra geniului vazut ca fiinta solitara si nefericita, opusa prin structuri si destin omului comun.
Viziunea romantica este puternic influentata de filosofia lui Schopanhauer. Astfel, fata de imparat
simbolizeaza fiinta feminina la varsta delicata a Zburatorului, fiind totodata un simbol al omului
comun. Visul de iubire pentru luceafar al fetei reprezinta criza puberala, dorinta de realizare prin
dragoste. Dar dragostea pentru luceafar reprezinta totalitatea aspiratiilor spre absolut. Refuzul iubirii
Luceafarului este spaima de nemurire, care pentru omul comun inseamna moarte sau reprezinta
incapacitatea de a-si depasi sfera. Acesta semnificatii sunt subliniate de senzatiile de frig si de ardere
pe care fata de imparat le are in preajma luceafarului metamorfozat: ”Ochiul tau ma-ngheata’’, ‘’
privirea ta ma arde”.
Titlul, element paratextual, reprezinta continutul de idei al textului si este constituit din
substantivul ‘Luceafarul’ care se refera la steaua fixa cea mai stralucitoare, care rasare prima si apune
ultima, de aceea fiind folosita de catre navigatori drept punct de reper. Termenul reprezinta
denumirea populara a astrului, care provine de la Lucifer, numele primului inger cazut, anticipand,
astfel, dubla ipostaza a personajului principal: inger si demon.
Din punct de vedere al curentului literar, in poem se regasesc trasaturi specifice
romantismului. In primul rand, este vorba despre aspectul tematic, deoarece sunt concretizate teme
specifice acestui curent literar: conditia geniului, iubirea neimplinita, natura cu cele doua ipostaze,
terestra si cosmica, conditia umana, timpul. Reteaua motivelor literare ce se subordoneaza acestor
teme este specifica romantismului: steaua, noaptea, oglinda, visul, ingerul, demonul, codrul, teiul,
luna. De asemenea, procedeul artistic de baza este reprezentat de antiteza, atat la nivelul
personajelor, Luceafar-Catalin, cat si la nivel compozitional, intre planul uman-terestru si cel cosmic-
universal. Antiteza este prezenta si la nivelul imaginarului poetic, evidentiindu-se, mai ales, in
metamorfozele Luceafarului, angelica si demonica: “O, eşti frumos, cum numa-n vis/Un înger se
arată”, “O, eşti frumos cum numa-n vis/ Un demon se arată”. Acest curent literar se manifesta si prin
dramatismul dialogului, dar si prin sursele variate, folclorice, filosofice, mitologice. Aceasta
interferenta, specifica romantismului, confera poeziei o mare profunzime si posibilitati multiple de
interpretare pentru ca, prin chiar structura ei, are o stratificare complexa si niveluri deosebite de
accesibilitate.
Structurat pe planuri antitetice, terestru-cosmic si real–fantastic, “Luceafarul” contine 98 de
strofe organizate intr-o succesiune de 4 tablouri, pe parcursul carora se suprapun sau se separa doua
planuri, terestru-uman si cosmic-universal, legate subtil prin jocul asemanarilor si al diferentierilor
dintre ele.
Tabloul I este o poveste fantastica de iubire intre doua fiinte apartinand unor lumi diferite,
regasindu- se atat planul terestru cat si cel cosmic, atmosfera e grava, solemna, gesturile sunt
ceremonioase, iar comunicarea este indirecta, ea se realizează in vis .
Tabloul al-II-lea este inceputul idilei intre semeni, cadrul e terestru, atmosfera e intima,
familiara, gesturile sunt stereotipe, dictate de instinct, comunicarea e directa, limbajul este colocvial.
Tabloul al-III-lea prezinta calatoria intergalactica a Luceafarului si dialogul lui cu Demiurgul.
Cadrul e cosmic, atmosfera glaciara, limbajul este gnomic, dialogul este presupus, Demiurgul aude
replicile lui Hyperion, fara ca acesta sa le mai exprime.
 Tabloul al-IV-lea este povestea fericirii, iubirii omului comun si a revelatiei Luceafarului
asupra diferentelor dintre cele doua lumi.
Simetria compozițională se realizează în cele patru părți ale poemului astfel: cele două
planuri (terestru și astral) interferează în prima și în ultima parte, pe când partea a doua reflectă doar
planul terestru (iubirea dintre Cătălin și Cătălina), iar partea a treia este consacrată planului cosmic
(călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga și răspunsul).
La nivel prozodic, muzicalitatea melancolică a poeziei este dată de particularitățile
prozodice: măsura de șapte-opt silabe, ritmul iambic, rima încrucișată. În poezie mai sunt prezente și
asonanțele și rima interioară, care conferă un ritm melodios poemului. La nivel poetic, alternanța
tonurilor minor și major accentuează opoziția planului terestru cu cel cosmic.
Farmecul limbajului poetic eminescian este în consonanță cu mișcarea ideilor și tumultul
sentimentelor. Se remarcă puritatea limbajului, astfel, din cei 1908 de termeni ai poemului 1688 sunt
moșteniți din latină, iar în întregul poem apărând doar 14 neologisme.
În concluzie, pentru a ilustra condiția geniului poemul ”Luceafărul” – sinteză a operei poetice
eminesciene – armonizează teme și motive romantice, elemente de imaginar poetic și procedee
artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternității/morții și ale temporalității/vieții.