Luceafărul

de Mihai Eminescu
I. Introducere
Considerat cel mai mare poet român al tuturor timpurilor, personalitate emblematică a
romantismului românesc, Mihai Eminescu este autorul unui univers literar original și divers la
nivel tematic. Apărut în 1883, ,,Luceafărul” este definit de Eminescu însuși ca alegorie pe
tema romantică a geniului în lume.

II. Încadrarea în romantism

„Luceafărul” se încadrează în romantism printr-o serie de trăsături specifice precum:
cultivarea imaginației, amestecul de genuri și specii literare, condiția omului de geniu, tema
iubirii și cea a naturii, prezența antitezei, surse de inspirație.
O primă sursă de inspirație, de natură folclorică, o reprezintă basmul românesc,,Fata
din grădina de aur” și mitul zburătorului.
O altă sursă de inspirație specifică esteticii romantice își are rădăcinile în filosofia lui
Schopenhauer, filozof german care consideră că omul de geniu este păstrat viu în amintirea
tuturor, însă nu poate fi cu adevărat fericit și nici nu-i poate face fericiți pe cei din jurul lui.

III. Tema
Sinteză a creației eminesciene, atât la nivelul genurilor (epic, liric, dramatic) și al
speciilor literare (pastel, meditație, elegie), cât și la nivel tematic, poemul abordează în
principal o temă romantică –problematica geniului în raport cu lumea- temă căreia i se
subordonează tema iubirii imposibile și a iubirii împlinite, tema timpului, tema cunoașterii
prin eros și cosmogonia.
Acestor teme le corespund motive romantice – Luceafărul, marea, castelul, oglinda,
fereastra - toate susținând atmosfera de contemplație și visare. Îngerul și demonul (motive
literare) sunt chipuri sub care se arată Luceafărul și măresc tensiunea lirică.
Zborul cosmic relevă setea de iubire ca act al cunoașterii și se intersectează cu alte
motive: spațiul atemporal, haosul și golul primordiale.
Tema centrală a poemului o reprezintă condiția omului de geniu. Acest om de geniu se
ascunde sub masca Luceafărului și se detașează de oamenii simpli, muritori. Geniul este
construit în antiteză cu fata de împărat care, în ciuda statutului său social privilegiat,
simbolizează cateogoria oamenilor comuni, obișnuiți.
Textul se construiește astfel ca un vast poem alt cunoașterii, care ascunde sensuri
profunde și numeroase simboluri, lirismul măștilor fiind evident. Întregul poem denotă
viziunea autorului despre lume, specifică romantismului, care evidențiază relația geniu-
muritor.

IV. Titlul
Este în realitate denumirea populară dată planetei Venus care, în tradiție populară, este
considerată o stea aducătoare de noroc și care protejează viețile pământenilor. În sens
conotativ, titlul se referă la motivul central al textului, Luceafărul susținând alegoria de
inspirație romantică a condiției geniului în lume, văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă
omului comun.

V. Compoziție și structură
Compoziția și structura urmăresc două planuri: terestru/uman și cosmic/universal,
aflate în antiteză romantică, într-un raport de simetrie, oferind circularitate textului: I. terestru-
cosmic; II. terestru; III. cosmic; IV. terestru-cosmic.
Partea I este o promițătoare poveste de iubire, plasată într-un decor de basm, ce pune
întâmplarea sub semnul irealului ,,A fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată”.
Primele strofe conferă cadrului de basm detaliile unui decor romantic, nocturn, realizat
prin motive romantice: Luceafărul, marea, oglinda, fereastra, castelul. Portretul eroinei o
definește pe aceasta ca fiind singulară atât în raport cu lumea căreia îi aparține ,,Și era una la
părinți”, cât și în raport cu planul cosmic ,,Cum e fecioara între sfinți/Și luna între stele”.
Atmosfera de vrajă se țese prin descrierea unui cadru magic, în care „umbra negrului
castel”contrastează cu lumina fascinantă a Luceafărului. La chemarea rostită de fată, devenită
laitmotiv al textului ,,Cobori în jos, luceafăr blând”, Lucefărul se smulge din sfera sa și
coboară pe pământ în două ipostaze, schițând elemente de cosmogonie (nașterea universului).
Prima dată, el se întruchipează din cer și mare, geneza fiind figurată prin simbolul cercului
rotitor ,,Iar ceru-ncepe a roti”. Această primă ipostază este una angelică, Luceafărul având o
frumusețe construită dupa canoanele romantice ,,păr de aur moale”, ,,un tânăr voievod”.
A doua ipostază este una demonică, cea de-a doua întrupare fiind din soare și noapte.
Indiferent de ipostaza sa – angelică sau demonică - , Luceafărul poartă însemnele morții ,,Un
vânăt giulgi se-ncheie nod”, ,,Un mort frumos cu ochii vii”(oximoron). Repetarea
versului ,,Eu sunt luceafărul de sus” subliniază conștiința acută a identității și cea a unui
destin în Absolut. Deși Luceafărul vrea să eternizeze iubirea, oferindu-i fetei de împărat
oceanul, apoi cerul, Cătălina îi refuză dragostea nepământească, incapabilă să îl cuprindă în
tiparul îngust al minții ei ,,Străin la vorbă și la port”, ,,Eu nu te pot pricepe”. Mai mult decât
atât, fata îi cere să devină muritor, iar Lucefărul acceptă sacrificiul, fiind gata să schimbe
destinul său în Absolut cu soarta efemeră a omului muritor ,,Și se tot duce...s-a tot dus/De
dragul unei copile”.
Partea a II-a este reprezentată în alternanță cu prima secvență ,,În vremea asta” și
surprinde idila dintre Cătălin și Cătălina, înfățișând rapiditatea cu care stabilește legătura
sentimentală între exponenții lumii terestre. Asemănarea onomastică sugerează apartenența la
aceeași cateogrie a omului comun, potrivirea dintre cei doi fiind sesizată chiar de fata de
împărat ,,Guraliv și de nimic/ Te-ai potrivi cu mine”. Cu toate că au un statut social diferit,
Cătălin ,,Viclean copil de casă” și Cătălina ,,Din rude mari împărătești/O prea frumoasă fată”
realizează un cuplu lipsit de aspirații înalte, supus unui destin comun, ajungându-se probabil
până la pierderea identității ,,Hai ș-om fugi în lume/...și nu ne-or ști de nume”. Deși
cutreierată încă de nostalgia iubirii ideale pentru Luceafăr, Cătălina învață lecția de iubire
pământească pe care i-o propune Cătălin ,,Din bob în bob ți-oi arăta amorul”, fiind atrasă în
jocul erotic al pajului, înfățișat ca o vânătoare dominată de șiretenie. Ultima replică a lui
Cătălin proiectează un model existențial lipsit de strălucire și de ideal ,,Căci amândoi vom fi
cuminți/...vei pierde dorul de părinți/ Și visul de luceferi”.
Dacă partea a II-a prezintă în exclusivitate planul terestru, partea a III-a detaliază
planul cosmic, universal surprinzând zborul Luceafărului spre Demiurg, în trei secvențe:
zborul cosmic, rugăciunea, convorbirea cu Demiurgul. Imaginii de neegalat a zborului astral i
se adaugă o nouă cosmogonie, într-un pastel cosmic unic în literatura noastră.
Pornind din lumea creată de Demiurg spre increatul în care sălășluiește Tatăl,
luceafărul intră în sfera Absolutului spațial și temporal, clipa și vecia confundându-se ,,Și căi
de mii de ani treceau/În tot atâtea clipe”. Istăvit de povara eternității, obosit de a ține lumile
în ființă, prin puterea gândului, Luceafărul năzuiește o clipă de oră de iubire, apoi repaosul
veșnic ,,Și din repaos m-am născut/Mi-e sete de repaos”. Răspunsul demiurgului îi revelează
lui Hyperion faptul că nici în lumea de jos nu există repaos, că moartea este și ea
relativă ,,Căci toți se nasc spre a muri/Și mor spre a se naște”. În răspunsul lui, Demiurgul
pune în antiteză lumea nemuritorilor și a muritorilor, oferindu-i Luceafărului, în compensație,
diferite ipostaze ale geniului, ale filozofului, ale poetului, ale geniului militar, dar și
argumentul infidelității fetei.
Partea a IV-a, în simetrie cu prima parte, se deschide cu un pastel terestru, tipic
eminsecian ,,Căci este sara-n asfințit”, în care scenele de iubire sunt contemplate de Hyperion.
Declarația de dragoste a lui Cătălin,pătimasa lui sete de iubire, exprimată prin
metafore ,,Noaptea mea de patimi” îl proiectează pe acesta într-o altă lumină. Cea de-a treia
invocație a fetei de împărat nu mai este o chemare a unei iubiri peste fire, imposibilă, ci o
încercare de a-și proteja fragila fericire, încredințându-și norocul unui astru favorabil.
Ultima replică a Luceafărului condensează toată tristețea unei singurătăți asumate pe
vecie. Geniul se izolează, îndurerat, de lumea comună, a norocului trecător, asumându-și
destinul. ,,Cea preafrumoasă” altădată este numită acum metaforic ,,Chip de lut”, lipsit de
orice sensibilitate. ,,Cercul strâmt” al muritorilor se opune sferei Luceafărului ce simbolizează
totalitatea ,,Din sfera mea venii cu greu”. Nu fără tristețe, Luceafărul a învățat că
este ,,nemuritor și rece”, detașat de mediocritatea pământenilor.

VI. Limbaj artistic

Poemul aduce un nivel stilistic inedit, capabil să creeze imagini artistice de un
rafinament unic. Mihai Eminescu este, de altfel, primul poet din literatura noastră care a înnoit
limbajul poetic, aducându-i noi posibilități de exprimare artistică.
Expresivitatea textului este susținută de prezența unor epitete specific
eminesciene ,,preafrumoasă fată”, ,,mândru chip”, dar și inedite ,,geana dulce”, ,,ascultă
tremurător”, precum și de prezența oximoronului ,,un mort frumos cu ochii vii”, și a
numeroaselor metafore care permit încadrarea textului în specia poemului alegoric. Procedeu
specific romantismului, antiteza e reprezentată atât la nivelul formei (partea a II-a și a III-a),
cât și la nivelul conținutului (Cătălin și Cătălina, Luceafărul și Cătălin, Luceafărul și Cătălina,
aparițiile Luceafărului).
„Luceafărul” este un poem alegoric, Luceafărul devenind un mit. ,,Aceasta este
povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și
numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil a ferici pe
cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta
Luceafărului seamănă mult cu soarta geniului pe pământ și i-am dat acest înțeles alegoric”.
Identificăm în acest poem un lirism al vocilor, al măștilor: ,,Eminescu nu se identifică numai
cu Hyperion [...] În orice clipă personajului care vorbește i se poate substitui poetul, căci
Cătălin, Cătălina, nu în mai mică măsură decât Demiurgul, sunt voci ale poetului” (Nicolae
Manolescu).

VII. Concluzii
Sub forma unui text liric vast, însumând 98 de catrene, ,,Luceafărul” rămâne o sinteză
a tematicii lircii eminesciene (condiția omului de geniu, iubirea, cosmogonia), a genurilor și a
speciilor literare (meditație, elegie, idilă, pastel), susținând caracterul romantic al textului,
deși întâlnim și elemente ale viziunii clasice, la nivel compozițional (simetria și armonia
dintre cele patru secvențe).