Luceafărul

An 1883

Autor Mihai Eminescu

Curent literar Romantism

Gen Liric

Specie Poezie

Context
Mihai Eminescu este unul dintre reprezentanții epocii marilor clasici alături de
Ion Creangă, Ioan Slavici și I.L. Caragiale. Supranumit poetul-nepereche al
literaturii noastre, este considerat cel mai mare reprezentant al romantismului
românesc și ultimul romantic pe plan european. Personalitate complexă a
culturii noastre, Eminescu este poetul, prozatorul, gazetarul și poetul-filozof al
literaturii noastre. Printre operele sale se numără poemele „Luceafărul”,
„Floare albastră”, Scrisorile, nuvelele „Geniu pustiu” sau „Sărmanul Dionis”,
dar și basmul cult „Făt-Frumos din lacrimă”.
„Luceafărul” este o capodoperă eminesciană, un poem filozofic, romantic, pe
tema condiției geniului în antiteză cu omul comun.

Încadrare
Romantismul este un curent literar-artistic apărut în prima jumătate a secolului
al XIX-lea ca reacție împotriva rigorilor Clasicismului, care cultivă primatul
sentimentului în defavoarea rațiunii. Printre trăsăturile romantismului se
remarcă preferința pentru teme precum iubirea, natura, timpul, condiția omului
de geniu, istoria, cultivarea antitezei și valorificarea personajului excepțional
care acționează în împrejurări excepționale.
Poemul a fost publicat în anul 1883 în Almanahul Societății Academice Social-
Literare „România Jună” din Viena, fiind reprodus ulterior în revista „Convorbiri
literare”. „Luceafărul” se încadrează romantismului prin tematică, prin
valorificarea antitezei, prin sursele de inspirație predominant folclorice, dar și
amestecul genurilor și speciilor literare.

Luceafărul 1
 O particularitate ce permite încadrarea operei în estetica romantismului se
regăsește la nivelul temei, deoarece înfățișează condiția omului de geniu într-o
societate mediocră și mărginită, incapabilă să îi înțeleagă aspirațiile. Aceasta
este completată de tema iubirii privită din dublă perspectivă: a iubirii imposibile,
dintre ființe incompatibile, dar și a iubirii aflate sub semnul împlinirii, dintre ființe
aparținând aceleiași condiții. De asemenea, este prezentă tema timpului
nepieritor în antiteză cu efemeritatea condiției umane.

O altă particularitate a romantismului evidențiată în „Luceafărul” o constituie

configurarea discursului poetic în jurul unor antiteze. Luceafărul este omul de
geniu, care aspiră spre materialitate, condamnat însă să trăiască în veșnicie. În
opoziție, este reprezentată pentru început fata de împărat denumită ulterior
Cătălina, dar și Cătălin, simboluri ale omului comun, supus trecerii timpului.
Viziunea despre lume tipic eminesciană este aceea că omul de geniu nu poate
fi fericit, și la rândul său, nu poate ferici pe alții. Într-un manuscris pe marginea
unei variante, scriitorul însuși mărturisea: „Dacă geniul nu cunoaște moarte și
numele lui scapă de noaptea uitării, aici pe pământ, nu e capabil de a ferici pe
cineva, nici capabil de-a fi fericit”.

În altă ordine de idei, scriitorul valorifică surse folclorice prin intermediul celor
două basme culese de călătorul german Richard Kunisch în țările române: „Fata
în grădina de aur” și „Miron și frumoasa fără corp”.

Temă
Tema centrală a poemului o constituie condiția omului de geniu în raport cu
iubirea și cunoașterea, dar și cu imposibilitatea absolvirii de veșnicie. În
realizarea temei, scriitorul valorifică numeroase motive literare tipic romantice:
luceafărul, marea, castelul, stelele, teiul, visul, oglinda. Întreaga poveste de
iubire dintre o pâmânteană și un nepământean se proiectează în visul fetei, în
cadrul nocturn al castelului, de la fereastra căruia contemplă în fiecare seară
apariția Luceafărului.

Secvențe semnificative
La nivel compozițional, poemul este segmentat în patru tablouri, bine
delimitate: tabloul întâi și tabloul patru, aflate la interferența dintre cosmic și
terestru, prezentate prin tehnica simetriei compoziționale. Tabloul II și III se
construiesc prin relații de opoziție, întrucât tabloul al II-lea înfățișează idila
dintre reprezentanții aceleiași condiții, Cătălin-Cătălina, în timp ce al III-lea

Luceafărul 2
 tablou este în exclusivitate cosmic, înfățișând zborul Luceafărului spre Demiurg
pentru a-i cere dezlegarea de nemurire.

Tabloul I înfățișează o frumoasă poveste de iubire, care se naște lent, dintr-o

stare de visare, în cadru nocturn. O fată de împărat ce poartă atributele
unicității se îndrăgostește de luceafărul de seară: „Și era una la părinți/ Și
mândră-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele”.
Semnificația alegoriei este dată de faptul că fata aspiră spre absolut, iar spiritul
superior simte nevoia compensatorie a materialității. Îndrăgostită, fata de
împărat invocă sub forma descântecului prezența Luceafărului printre muritori:
„Cobori în jos, Luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n casă și în
gând/ Și viața-mi luminează”. La chemarea fetei, Luceafărul se smulge din
sfera cerească pentru a se întrupa din cer și din mare într-un tânăr voievod „cu
păr de aur moale”. În această ipostază, de o frumusețe angelică, Luceafărul îi
adresează pentru prima dată chemarea de a-l urma în lumea veșniciei, respinsă
de tânăra care percepe tot mai mult diferențele ireconciliabile dintre cele două
lumi.

Cea de-a doua chemare a fetei este redată din nou sub forma unui descântec,
urmată de o altă întrupare a Luceafărului din soare și din noapte, luând însă o
înfățișare demonică: „O, ești frumos cum numa-n vis/ Un demon se arată/
Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată”. Din nou, Luceafărul
intenționează să eternizeze iubirea lor, invitând-o în împărăția oceanului și a
cerului. Strălucirea ochilor și paloarea feței sunt înțelese de fată ca atribute ale
morții și îi solicită Luceafărului dezlegarea de nemurire: „Dar dacă vrei cu
crezământ/ Să te-ndrăgesc pe tine/ Tu te coboară pe pământ/ Fii muritor ca
mine”. Însetat de iubire, Luceafărul acceptă sacrificiul: „Da, mă voi naște din
păcat/ Primind o altă lege/ Cu vecinicia sunt legat/ Ci voi să mă dezlege”.

Tabloul al IV-lea înfățișează un peisaj de codru având în prim-plan cuplul

Cătălin-Cătălina. Peisajul este tipic eminescian „Sub șirul lung de mândri tei”,
iar scenele de iubire se petrec departe de lume, în singurătate și liniște sub
lumina blândă a lunii. Fata de împărat denumită Cătălina invocă pentru ultima
dată prezența Luceafărului: „Cobori în jos, Luceafăr blând/ Alunecând pe-o
rază/ Pătrunde-n codru și în gând,/ Norocu-mi luminează”. Luceafărul
răspunde pentru ultima dată chemării fetei de împărat, însă din perspectiva
geniului nevoit să-și asume eternitatea și nefericirea: „Ce-ți pasă ție, chip de
lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă
petrece/ Ci eu în lumea mă simt/ Nemuritor și rece”.

Luceafărul 3
 Titlu
Titlul desemnează protagonistul iubirii imposibile, prin intermediul căruia se
configurează condiția omului de geniu. În construirea personajului scriitorul
valorifică filozofia schopenhaueriană privitoare la antinomia om de geniu-om
comun. Astfel, în timp ce geniului îi aparține eternitatea, spiritul de sacrificiu,
dar și singurătatea, omul comun este supus trecerii timpului, capabil de
compromis în așteptarea împlinirii iubirii.

Incipit și final
Incipitul poemului se realizează cu o formulă specifică basmului care sugerează
atât timpul mitic, cât și unicitatea fetei: „A fost odată ca-n povești/ A fost ca
niciodată/ Din rude mari împărătești/ O prea frumoasă fată”. Cadrul este tipic
romatic, nocturn, favorabil visului, evidențiind condiția antitetică a celor doi
protagoniști.

Finalul se realizează în aceeași notă a interferenței dintre terestru și cosmic.

Ultima intervenție a Luceafărului evidențiază detașarea sa de lumea pieritoare a
omului comun.

Concluzie
În concluzie, tema și viziunea despre lume a poemului epico-lirico-dramatic
„Luceafărul” armonizează atât motive literare consacrate, atitudini romantice,
elemente de imaginar poetic, cât și simbolurile duale ale eternității-morții și ale
temporalității-vieții. Pentru că Mihai Eminescu atinge forma estetică a
perfecțiunii limbii române, după spusele lui Titu Maiorescu, acesta „trăiește de
acum înainte în viața poporului său”.

Luceafărul 4