LUCEAFARUL

Poemul ”Luceafarul” a aparut in anul 1883, in Almanahul Societatii Academice Social literare ”Romania
Juna” din Viena si a fost apoi reprodus in revista Convorbiri literare.

Poemul este romantic prin amestecul genurilor (epic, liric si dramatic) si al speciilor. Imaginarul poetic e
de factura romantica, realizat prin motive romantice ca luceafarul, marea, castelul, oglinda, visul.
Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale
cunoasterii – geniul si omul comun. In esenta, poemul este un monolog liric.

Viziunea romantica despre lume e data de tema, de relatia geniu-societate, de alternarea planurilor
terestru cu cel cosmic, de motivele romantice (luceafarul, noaptea, visul), de amentecul speciilor
(meditatie, idila, pastel). Viziunea clasica despre lume este data de echilibru compozitional, armonie si
simetrie.

Tema este romantica – problema geniului in raport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Iubirea se prezinta
in diferite ipostaze – terestra ( Catalin si Catalina), cosmica (fata de imparat si Hyperion).Motivele
romantice de la inceputul poemului (luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda) sustin sustin
atmosfera de visare in care se naste iubirea dintre Luceafar si fata de imparat. Alte motive, al ingerului si
al demonului, sunt chipuri sub care se arata Luceafarul ” O, esti frumos, cum numa-n vis/Un demon se
arata”. Zborul cosmic, motiv literar ce releva setea de iubire ca act al cunoasterii absolute, se
intersecteaza cu motivele timpului, zburand spre Demiurg, Hyperion ajunge intr-un spatiu atemporal ce
coincide cu momentul de dinaintea nasterii lumilor ”Caci unde ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a
cunoaste, /Si vremea-ncearca in zadar/Din goluri a se naste.”

Titlul poemului se refera la motivul central al textului, ”Luceafarul” vazut ca o fiinta singuratica si
nefericita, opusa omului comun. Titlul uneste doua mituri, unul romanesc, al stelei cazatoare si altul
grecesc, al lui Hyperion ”cel care merge pe deasupra”. Incipitul poemului se afla sub semnul basmului,
timpul este mitic ”A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata”. Fata de imparat reprezinta pamantul
insusi, portretul acesteia ”O preafrumoasa fata” scoate in evidenta unicitatea terestra, comparatiile ”Cum
e fecioara intre sfinti/Si luna intre stele” reflecta puritatea si predispozitia catre inaltimile
astrale. Simetria compozitionala se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel – cele doua planuri,
cosmic si terestru, se regasesc in prima si in ultima parte, partea a doua reflecta doar planul terestru
(iubirea dintre Catalin si Catalina) iar partea a treia reflecta doar planul cosmic (calatoria lui Hyperion la
Demiurg, ruga si raspunsul).

Opozitia romantica dintre geniu si omul comun, isi gaseste in poem o reprezentare in opozitia planurilor
terestru si cosmic.In finalul poemului, Luceafarul exprima dramatismul dandu-si seama ca relatia om-
geniu este imposibila.Omul comun este inacabil sa-si depaseasca limitele iar geniul manifesta dispret fata
de aceasta incapacitate ”Ce-ti pasa tie chip de lut,/Dac-oi fi eu sau altul?”. Partea I a poemului este o
splendida poveste de iubire, imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent dintr-o stare
de visare, in cadru nocturn, realizat din motive romantice. Fata aspira spre absolut iar spiritul superior
simte nevoia materialitatii.La chemarea fetei ”Cobori in jos luceafar bland/alunecand pe-o
raza” Luceafarul se smulge din sfera sa pentru a se intrupa, din cer si mare, intr-un tanar ”un mort frumos
cu ochii vii” .In aceasta ipostaza, Luceafarul are o frumusete angelica, ”par de aur moale”. Cea de a doua
intrupare, din soare si noapte, reda ipostaza demonica. Luceafarul vrea sa eternizeze iubirea lor oferindu-
i mai intai imparatia oceanului, apoi a cerului, insa paloarea fetei si stralucirea ochilor, semn ale dorintei
de absolut, sunt intelese de fata ca atribute ale mortii ”Privirea ta ma arde”. Ea ii cere sa devina muritor,
iar Luceafarul accepta sacrificiul ”Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/In schimb pe-o sarutare”.

In partea a doua, idila dintre fata de imparat ( Catalina) si pajul (Catalin), infatiseaza usurinta cu care se
stabileste legatura sentimentala intre doi oameni din planul terestru. Asemanarea numelor sugereaza
faptul ca ambii tineri fac parte din aceeasi categorie – omul comun. Portretul lui Catalin este realizat in
antiteza cu cel al Luceafarului, Catalin reprezinta mediocritatea pamanteana ”Baiat din flori si de pripas”.

Partea a treia este divizata in trei secvente poetice – zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea cu
Demiurgul si eliberarea.

In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata finita, de stingere, este numit Hyperion (divinitate
simbolica). El cere Demiurgului sa il dezlege de nemurire fiind gata de sacrificiu ”Reia-mi al nemuririi
nimb/Si focul din privire/Si pentru Toate da-mi in schimb/O ora de iubire”. Demiurgul refuza cererea
Luceafarului deoarece acesta face parte din ordinea primordiala a cosmosului iar desprinderea sa ar
duce la haos. In partea a patra peisajul este tipic eminescian, scenele de iubire se petrec departe de
lume, sub crengile de tei inflorite, in singurtate si liniste, sub lumina blanda a lunii.

In finalul poemului, geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna, asumandu-si destinul de esenta
nepieritoare. Ironia si dispretul acestuia se indreapta catre omul comun, care este incapabil sa-si
depaseasca limitele.

La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei dar si a antitezei dintre geniu si omul comun,
antiteza ce apare si in discursul Demiurgului ”Ei au doar stele cu noroc/Noi nu avem nici timp, nici loc/Sin
u cunoastem moarte”. Sunt prezente metaforele care accentueaza ideea iubirii absolute ”palate de
margean”, ”cununi de stele”. In portretizarea Luceafarului sunt utilizate hiperbole ”Scaldat in foc de
soare”. In ceea ce priveste prozodia, se remarca, masura versurilor de 7-8 silabe si ritm iambic rima
incrucisata si interioara.

La nivel morfologic se remarca prezenta verbelor arhaice ce accentueaza atmosfera de basm,– ”au fost
cazut”, verbe la imperfect ce denota miscarea eterna si continua ”cresteau, treceau”, verbe la conjunctiv
ce sustin vorbirea populara ”se facu” .

Poemul ”Luceafarul”, sinteza a operei poetice eminesciene, armonizeaza teme si motive romantice,
atitudini romantice, simboluri ale eternitatii si vietii.

Romantismul in Luceafarul de Mihai

Eminescu
Contextul apariţiei; încadrarea într-un curent literar, într-un gen, într-o specie:

Această capodoperă a poetului nepereche a apărut în 1883, în “Almanahul Societăţii Academice Social-
Literare România Jună” din Viena şi a fost reprodus în revista “Convorbiri literare”.

“Luceafărul” este un poem romantic, filozofic, alegoric prin teme, motive, viziunea despre lume, mijloace
artistice. El se încadrează în specia literară a poemului, specie de interferenţă a epicului cu liricul, de
întindere relativ mare, cu un conţinut filozofic şi caracter alegoric.

De asemenea, poemul este romantic prin amestecul genurilor literare (epic, liric şi dramatic) şi al
speciilor: meditaţia filozofică, idila, pastelul, elegia.

Viziunea despre lume:

Aceasta este exprimată prin tematică, prin opinia poetului despre relaţia dintre geniu şi societate, prin
alternarea planurilor terestru-cosmic, prin antiteze, prin complexitatea motivelor literare, prin sursa de
inspiraţie (basmul românesc “Fata în grădina de aur”, cules de Richard Kunisch). Deci este o viziune
romantică despre lume a lui Mihai Eminescu.

Teme şi motive romantice:

Tematica poemului eminescian este complexă: iubirea, natura, timpul, lumea cosmică, condiţia umană,
condiţia creatorului de geniu. Iubirea este prezentată în două ipostaze: terestră (cuplul Cătălin şi Cătălina)
şi cosmică (fata de împărat şi Hyperion). Cadrul natural este agreabil, protector, plin de armonie. Timpul
este efemer, raportat la condiţia umană şi infinit pentru univers. Lumea cosmică este în opoziţie cu lumea
terestră, exponenţii lor (luceafărul, respectiv fata de împărat) fiind în relaţie de incompatibilitate. Omul
este muritor, îşi realizează visurile, dar geniul rămâne nemuritor, singur, fără să fie iubit şi fără să
iubească.

Motivele romantice sunt terestre: marea, castelul, teiul; cosmice: luceafărul, stelele, cerul, luna şi cele
specifice romantismului: visul, somnul, îngerul, demonul, zborul cosmic.

Compoziţia textului poetic; semnificaţiile poemului:

Titlul poemului este motivul central, luceafărul, (substantiv articulat), simbol al lumii nemuritoare, al
omului superior, al geniului care, prin solitudinea şi nefericirea sa, este în opoziţie cu omul comun.

Titlul uneşte două mituri: cel românesc, al stelei căzătoare şi cel grecesc, al lui Hyperion (“cel ce umblă
pe deasupra”), sugerând natura duală a personajului romantic.

“Luceafărul” are 98 de catrene şi cuprinde patru tablouri poetice.

Incipitul este o formulă tipică de basm: “A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată” şi face parte din
primul tablou, în care se realizează şi portretul fetei de împărat unică prin frumuseţea ei exprimată cu
ajutorul unui superlativ popular: “O prea frumoasă fată”, a epitetului”mândră”, a unei duble comparaţii ce-i
evidenţiază puritatea, inocenţa: “Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”.

Primul tablou se desfăşoară în plan terestru şi cosmic, înfăţişând povestea de iubire dintre prinţesă şi
luceafăr. Semnificaţia alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte
nevoia compensatorie a materialităţii.

La chemarea fetei (din strofa-refren a poemului) “Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază,/
Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează !”, luceafărul se metamorfozează de două ori, luând
chipul unui prinţ (pentru a fi de acelaşi rang cu ea). Prima întrupare este din cer şi mare (opoziţie cosmic-
terestru) şi reprezintă o ipostază angelică (“înger”), cea de a doua este din soare şi noapte (antiteză) şi
redă ipostaza demonică (“demon”). Luceafărul, tot într-o strofă-refren, îi cere fetei să-i fie mireasă în
lumea lui. Aceasta, având o senzaţie de disconfort, îl respinge de fiecare dată: “Căci eu sunt vie, tu eşti
mort/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă”…“ Privirea ta mă arde”.

Relaţia de incompatibilitate este ilustrată în versurile: “Au nu-nţelegi tu oare/ Cum că eu sunt nemuritor/ Şi
tu eşti muritoare ?”

Fata de împărat îi cere luceafărului sacrificiul suprem, acela de a fi muritor ca şi ea. El acceptă, dar
trebuie să ceară dezlegare de la părintele său.
Al doilea tablou poetic redă idila dintre doi pământeni Cătălina (fata) şi Cătălin (“băiat din flori şi de
pripas”), exprimând ideea că relaţiile de dragoste dintre exponenţii aceleiaşi lumi se realizează cu
uşurinţă, sub forma ludică (a jocului). Cătălina are însă “visul de luceferi”, aspiră spre absolut; Cătălin
este întruchiparea mediocrităţii pământene şi opusul luceafărului.

Idila se desfăşoară în plan terestru, stilul fiind glumeţ, familiar (nu sobru, ca în partea întâi sau a treia).

Cel de-al treilea tablou este proiectat în planul cosmic şi surprinde călătoria interstelară (“Un cer de stele
dedesubt/ Deasupra-i cer de stele”), zborul cosmic al luceafărului, al lui Hyperion, către Demiurg.

Din dialogul celor două entităţi veşnice reiese că Hyperion doreşte să fie muritor pentru “O oră de iubire”,
că părintele sau îi înfăţişează soarta omului trecător, care are parte de noroc, de dragoste, dar şi menirea
lor în univers, ca exponenţi ai lumii eterne. Apoi, Demiurgul îi propune demnităţi: să fie poet, înţelept,
comandant de oşti, împărat, însă încheie cu sentinţa: “Dar moartea nu se poate”. Ultimul sfat al părintelui
este ca luceafărul să-şi îndrepte din nou privirea spre “acel pământ rătăcitor” pentru a reconsidera
condiţia umană.

Ultimul tablou poetic se desfăşoară în plan terestru şi cosmic prezentând un peisaj romantic, dominat
de parfumul florilor de tei, de linişte, de intimitate, de razele lunii şi cuplul de îndrăgostiţi, doi muritori care-
şi mărturisesc iubirea. Fata nu-l mai cheamă pe luceafăr, îi cere doar să-i lumineze destinul, să-i fie
steaua călăuzitoare, iar Hyperion nu se mai metamorfozează adresându-i –se cu dezamăgire : ”Ce-ţi
pasă ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?”

Strofa finală este catrenul-cheie care descifrează alegoria poemului : prin antiteză este conturată lumea
mică, a muritorilor, exprimată prin metafora “cercului strâmt” în care oamenii au parte de soartă, de noroc,
de dragoste şi sfera/ lumea veşnică în care luceafărul ( omul superior, geniul) rămâne “nemuritor” (prin
rostul, rolul, creaţia lui ) şi “rece” (lipsit de afectivitate, singur, izolat, trist). Astfel, geniul se izolează
îndurerat de lumea comună, de nivelul terestru, asumându-şi destinul de esenţa nepieritoare. Omul
comun, incapabil să-şi depăşească limitele, rămâne ancorat în “cercul strâmt”, simbol al vremelniciei.

Relaţiile de opoziţie şi de simetrie:

Relaţiile de opoziţie se pot ilustra prin antiteza dintre geniu şi omul comun, dintre planul terestru şi cel
cosmic. Între omul superior/ geniu şi omul comun este o relaţie de incompatibilitate evidentă. Atitudinea
geniului este una de interiorizare, de asumare a eternităţii, de seninătate şi detaşare, de dispreţ faţă de
incapacitatea omului pieritor de a-şi depăşi condiţia limitată.

Perechile în antiteză sunt, prin urmare: luceafărul-Cătălin; Demiurgul-Cătălin. Geniul este reprezentat de
Hyperion şi de părintele său (nemuritori), omul comun- de Cătălin şi Cătălina (fiinţe efemere).

Relaţiile de simetrie se observă la nivelul compoziţiei: planul terestru şi cosmic interferează în primul şi
ultimul tablou, în timp ce al doilea tablou se petrece doar în plan terestru, iar al treilea, numai în plan
cosmic.

Mijloacele artistice; expresivitatea limbajului:

La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei şi a antitezelor (procedeu romantic, frecvent în
lirica eminesciană), dar şi a metaforelor (“palate de mărgean”, “cununi de stele”), a hiberbolelor din
metamorfozele luceafărului, a epitetelor (dintre care nu lipseşte “dulce”, preferat de poet), a comparaţiei
(din portretul fetei), a personificării luceafărului.
La nivel lexico-semantic şi morfo-sintactic, în poem sunt forme arhaice care accentuează atmosfera de
basm, interjecţii în dialogul celor doi pământeni, verbe la perfect simplu şi conjunctiv care susţin
oralitataea stilului.

Exprimarea unei opinii argumentate:

Opinia mea este că “Luceafărul” de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema romantică a locului pe care îl
ocupă geniul în lume, ceea ce înseamnă că povestea, personajele simbolice, relaţiile dintre ele sunt
transpuse într-o suită de metafore, personificări, simboluri.Poemul reprezintă o meditaţie asupra
destinului geniului / omului superior, în lume, văzut ca o fiinţă solitară, nefericită, în antiteză cu omul
comun.Aşa cum afirma şi Kunisch, luceafărul “n-are moarte, dar n-are nici noroc”.

Raportul autor-eu liric se poate exprima aşa cum l-a interpretat criticul literar Tudor Vianu, care considera
că personajele poemului sunt “voci” sau “măşti” ale poetului, în sensul că eul liric se proiectează în
diverse ipostaze lirice: sub chipul lui Hyperion, simbol al geniului, sub cel al lui Cătălin, care reprezintă
aspectul teluric al bărbatului, dar şi sub înfăţişarea Demiurgului care exprimă aspiraţia spre
impersonalitatea univesală sau chiar sub înfăţişarea Cătălinei, muritoarea care tânjeşte spre absolut.

Poem-capodoperă, “Luceafărul” reprezintă o sinteză a creaţiei lirice eminesciene, deoarece ilustrează

prin teme, motive, atitudine, elementele de imaginar poetic, procedeele artistice cultivate, muzicalitatea
elegiacă, meditativă a catrenelor (măsura versurilor de şapte-opt silabe, ritmul iambic, rima încrucişată),
viziunea romantică despre lume a “Luceafărului poeziei româneşti”, Mihai Eminescu.

“Luceafărul” a intrat în Cartea Recordurilor în anul 2009 pentru meritul de a fi cel mai lung poem de
dragoste din literatura universală.