„Luceafărul”

de Mihai Eminescu

Supranumit „luceafărul poeziei românești” și „poetul nepereche” de către criticul George Călinescu, Mihai
Eminescu este ultimul mare poet romantic european care și-a exprimat apartenența la romantism astfel: „Nu mă-
AUTOR
ncântați nici cu clasici/ Nici cu vers curat și antic/ Toate-mi sunt deopotrivă/ Eu rămân ce-am fost: romantic.”.
46

Prețuit ca fiind „chintesența gândirii poetice eminesciene”, respectiv „testamentul literar al poetului” (George
INTRODUCERE

Călinescu), poemul „Luceafărul”, a fost publicat în anul 1883 în almanacul societății cultural-literare „România Jună” din
Viena și reprodus în același an în revista „Convorbiri literare”.

OPERĂ 39

„Luceafărul” este un poem epico-lirico-dramatic, creație romantică, un amplu poem filozofic, pastel terestru și
cosmic, elegie, toate acestea fiind contopite într-o creație lirică, într-un poem al devenirii și al aspirație sublime.
31

Cea mai veche interpretare a poemului îi aparține Eminescu însuși, care nota pe marginea unui manuscris: "
Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă
GENEZĂ/
de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ, nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are
INTERPRETARE
moarte, dar n-are nici noroc."
69

Page 1 of 6
 La nivel tematic se dezvoltă două teme fundamentale, pe de-o parte, incompatibilitatea iubirii dintre două ființe
aparținând unor lumi diferite, iar pe de altă parte, condiția tragică a geniului într-o societate ostilă, incapabilă să
TEMĂ înțeleagă și să aprecieze adevăratele valori. Aceste teme sunt înfățișate la rândul lor prin motivele specifice acestui curent
literar: visul, noaptea, luna, stelele, marea, îngerul, demonul, cuplul adamic.

62

Titlul operei devine o sugestie a dualității, vieții și morții, deoarece își extrage seva, pe de-o parte, din mitologia
românească, unde Luceafărul/Lucifer este steaua călăuzitoare a ciobanilor, care își revarsă lumina asupra planului
terestru, iar pe de altă parte, din mitologia greacă, unde Hyperion, fiul cerului, Uranus, și al pământului, Geea, devine
CUPRINS

TITLU ”înaintemergătorul” sau ”cel care merge pe deasupra”, o ființă superioară, astrală, care-și întoarce fața de la planul
terestru, uman, devenind o sugestie a cripticului.

76
Poezia valorifică lirismul obiectiv, poetul asumându-și rolul de „Dumnezeu ascuns” ( „Dieu caché” ) care se
ascunde în spatele lirismului măștilor, fiecare pesonaj liric întruchipând o altă ipostază umană: Cătălin și Cătălina – omul
TIPUL DE LIRISM comun, Luceafărul și Demiurgul – omul superior, geniul cu o cunoaștere profundă a sinelui și a universului întreg.
50

La nivel compozițional, poezia este formată din 98 de catrene, care se structurează pe patru tablouri, iar acestea,
NIVEL
la rândul lor, fiind constituite de interfața dintre planul individual terestru și planul universal cosmic.
COMPOZIȚIONAL 33

Page 2 of 6
SECVENȚE LIRICE I. Tabloul I (cuprinde catrenele 1-43) prezintă o valoare expozițională (”A fost odată ca-n povești/ A fost ca
niciodată/ Din rude mari împărătești/ O prea frumoasă fată…”) și valorifică un ton grav, înalt, sentențios. Fata
constituie un drum ascendent, în timp ce, Luceafărul creionează un drum descendent, suprarevoltându-se
împotriva condiției sale de ființă nemuritoare și întruchipându-se: la prima chemare, din cer și mare, ipostaziindu-
se ca înger, iar la cea de-a doua chemare, de asemenea din două elemente contrare, din soare și noapte, fiind
ipostaziat sub forma unui demon.
88

II. În cel de-al doilea tablou (cuprinde catrenele 44-64), idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina, și pajul
Cătălin, înfățișează repeziciunea cu care se stabilește legătura sentimentală între exponenții lumii terestre.
Asemănare numelor sugerează apartenența la aceeași categorie: a omului comun. Portretul lui Cătălin este
realizat în antiteză cu cel al Luceafărului: ”viclean copil de casă”, ”Băiat din flori și de pripas/ Dar îndrăzneț cu
ochii”.
191

III. Al treilea tablou (cuprinde catrenele 65-85) redă călătoria astrală a Luceafărului spre Demiurg, aspre haosul
primordial, spre creația dinaintea creației, pentru a-i cere dezlegarea de nemurire. Se conturează acum un
extraordinar tablou cosmic, care-și are punctul de placare în „Imnul Creațiunii” din „Rig-Veda”, un drum invers,
străbătut în ani-lumină și depășind găurile negre, purtat de iubirea față de fata de împărat. Cerea făcută de către
Luceafăr reflectă motivul faustic al sacrificiului pe altarul iubirii (”Reia-mi al nemuririi nâmb/ Și focul din privire/Și
pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire”).
o Demiurgul îl numește Hyperion, numele tainic știut doar de Creator, pentru a-l trezi la condiția sa originară. În
discursul său Demiurgul realizează un adevărat rechizitoriu la adresa oamenilor, supuși nimicniciei, dorinței de a
trăi cu toții egali în fața morții, fiind valorificate motive romantice precum: vanitas-vanitatum, fortuna labilis și
pantha rhei. Creatorul îl îndeamnă pe Luceafăr să privească spre pământ și să observe instabilitatea sentimentelor
umane și, implicit, să conștientizeze inutilitatea sacrificiului său. Astfel, finalul stă sub semnul sfatului.

171

Page 3 of 6
 IV. În ultima parte a poemului, tabloul al patrulea (cuprinde catrenele 86-98) debutează cu un emoționant pastel
terestru sugerat printr-un imaginar poetic de sorginte romantică, prin motivele literare: seara, luna, florile de tei,
codrul, cuplul. Este nuanțată declarația de dragoste a lui Cătălin ( „noaptea mea de patimi”, „durerea mea”,
„iubirea mea dintâi” ), proiectându-l pe acesta într-o altă lumină decât cea din tabloul al doilea; apare motivul
declarației de dragoste. În finalul operei, fata îl vede pe Hyperion și îl invocă, de această dată, pentru a îi lumineze
norocul („Coboară jos Luceafăr blând/ Norocu-mi luminează”). La auzul invocației, Luceafărul se adresează pe un
ton rece și distant ( „Ce-ți pasă ție chip de lut”/ Dac-oi fi eu sau altul?” ).
o Geniul se izolează îndurerat de lumea comună, asumându-și destinul de esență nepieritoare. Omul comun,
incapabil să își depășească limitele, rămâne ancorat cercului strâmt, iar geniul atinge starea de liniște sufletească
obținută prin detașarea de frământările lumii.
130

PROZODIC La nivel prozodic, muzicalitatea melancolică a poeziei este dată de particularitățile prozodice:
măsura de șapte-opt silabe, ritmul iambic, rima încrucișată. În poezie mai sunt prezente și asonanțele și
rima interioară, care conferă un ritm melodios poemului. La nivel poetic, alternanța tonurilor minor și
major accentuează opoziția planului terestru cu cel cosmic.
42
LIMBAJULUI
Farmecul limbajului poetic eminescian este în consonanță cu mișcarea ideilor și tumultul
sentimentelor. Se remarcă puritatea limbajului, astfel, din cei 1908 de termeni ai poemului 1688 sunt
moșteniți din latină, iar în întregul poem apărând doar 14 neologisme.
NIVELURI DE
38
INTERPRETARE
SIMETRIC
Simetria compozițională se realizează în cele patru părți ale poemului astfel: cele două planuri
(terestru și astral) interferează în prima și în ultima parte, pe când partea a doua reflectă doar planul
terestru (iubirea dintre Cătălin și Cătălina), iar partea a treia este consacrată planului cosmic (călătoria lui
Hyperion la Demiurg, ruga și răspunsul).

53

STILISTIC La nivel stilistic, cu ajutorul figurilor de stil, a epitetelor, comparațiilor și a metaforelor, care
Page 4 of 6
 descriu cadrul cosmic și terestru, sau zugrăvesc portrete ale personajelor, poetul reușește să îmbrace
realitatea concretă într-o formă specific eminesciană. Podoabele stilistice precum epitetele: „o prea
frumoasă fată”, „mișcătoarele cărări”, „umbra feței străvezii”, „mândru tânăr”; comparațiile „a fost odată
ca-n povești”, „albă ca de ceară”, „frumos cum numa-n vis/ Un înger se arată”; metaforele „noaptea mea
de patemi”, „chip de lut”, „scăldat în foc de soare”, se îmbină armonios cu imaginile artistice: „privea în
zare cum pe mări/ rasare și străluce”, „și apa unde-au fost căzut / în cercuri se rotește”, „din sfera mea venii
cu greu/ ca să te ascult ș-acuma” și pun în valoare originalitatea creației eminesciene.
124

În opinia mea, tema și viziunea romantică asupra lumii se reflectă într-o manieră originală în poemul „Luceafărul”
de Mihai Eminescu. Astfel, creația eminesciană însumează toate categoriile lirice din poezia anterioară a lui Eminescu și
poate fi considerată un mit al poeziei și al poetului în măsura în care poezia sa nu este o imitație a naturii, ci o
OPINIE transfigurare lirică a semnificațiilor relității, iar simbolurile cu care operează autorul sunt forme încifrate ale unor idei
filozofico-poetice.
ÎNCHEIERE

76

În concluzie, pentru a ilustra condiția geniului poemul ”Luceafărul” – sinteză a operei poetice eminesciene –
armonizează teme și motive romantice, elemente de imaginar poetic și procedee artistice cultivate de scriitor, simboluri
ale eternității/morții și ale temporalității/vieții.
Așa cum remarcă Tudor Vianu: ”Luceafărul este o sinteză a categoriilor lirice mai de seamă pe care poezia lui
CONCLUZIE Eminescu le-a produs mai înainte. Dacă moartea ar voi ca noianul vremurilor viitoare întreaga operă a lui Eminescu să se
piardă, după cum lucrul s-a întâmplat cu atâtea opere ale Antichității, și numai ”Luceafărul” să se păstreze, strănepoții
noștri ar putea culege din ea imaginea esențială a poetului”.
102

Page 5 of 6
  1 338 cuvinte
 „luceafărul poeziei românești” | „poetul nepereche” (George Călinescu) | „Nu mă-ncântați nici cu clasici/ Nici
cu vers curat și antic/ Toate-mi sunt deopotrivă/ Eu rămân ce-am fost: romantic.” (Mihai Eminescu)
 „chintesența gândirii poetice eminesciene” | „testamentul literar al poetului” (George Călinescu)
 „Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele
lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ, nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a
fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."
 „înaintemergătorul” | „cel care merge pe deasupra”
 „Dumnezeu ascuns” ( „Dieu caché” )
 „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată/ Din rude mari împărătești/ O prea frumoasă fată…”
 „viclean copil de casă” | „Băiat din flori și de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii”
 CITATE  „Imnul Creațiunii” din „Rig-Veda” | „Reia-mi al nemuririi nâmb/ Și focul din privire/Și pentru toate dă-mi în
schimb/ O oră de iubire”
 ( „noaptea mea de patimi”, „durerea mea”, „iubirea mea dintâi” ) | („Coboară jos Luceafăr blând/ Norocu-mi
luminează”) | ( „Ce-ți pasă ție chip de lut”/ Dac-oi fi eu sau altul?” )
 „o prea frumoasă fată”, „mișcătoarele cărări”, „umbra feței străvezii”, „mândru tânăr” | „a fost odată ca-n
povești”, „albă ca de ceară”, „frumos cum numa-n vis/ Un înger se arată” | „noaptea mea de patemi”, „chip
de lut”, „scăldat în foc de soare” | „privea în zare cum pe mări/ rasare și străluce”, „și apa unde-au fost
căzut / în cercuri se rotește”, „din sfera mea venii cu greu/ ca să te ascult ș-acuma”
 „Luceafărul este o sinteză a categoriilor lirice mai de seamă pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai înainte.
Dacă moartea ar voi ca noianul vremurilor viitoare întreaga operă a lui Eminescu să se piardă, după cum lucrul s-a
întâmplat cu atâtea opere ale Antichității, și numai ”Luceafărul” să se păstreze, strănepoții noștri ar putea culege
din ea imaginea esențială a poetului”

Page 6 of 6