Luceafarul

Este un mit lirico-epic romantic prin teme (destinul geniului, raportat la destinul omului comun; iubirea idea1 si,
incompatibilitatea dintre lumea ideala şi cea reala) şi motive (al marii, a1 zburatorului), cat şi prin ritualul erotic desfaşurat
intr-o natura grandioasa, feerica, paradisiaca. Textul poetic este sustinut de antiteza prin care se potenteaza ideea incompatibilitatii
dintre doua lumi şi se dezvaluie tipul eroului de exceptie, al titanului, al geniului absolut (in care se pot recunoaşte daimonul
lui Platon, setea de cunoaştere a lui Faust, nefericirea geniului schopenhauerian, setea de iubire a demonului lui Lermontov,
caderea lui Lucifer, tristetea lui Orfeu). Peste toate, Eminescu arunca vălul pur al melancoliei, precizand sensul alegoric al
poemului sau: ".. .intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapa de noaptea uitarii, pe
de alta parte, aici pe pamant, nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil a fi fericit. El n-are moarte dar n-are nici noroc". Dar
accentul liric depaşeşte intentia autorului in sensu1 sublinierii (prin antiteza) conditiei omeneşti, a "chipului de lut" (nu numai conditia
geniului nemuritor).
Se spune ca poetul ar fi trudit la fina1izarea acestei capodopere a literaturii romane nu mai putin de zece ani, lasand
marturia efortului sau in nenumaratele variante din manuscrise. In procesul creatiei, Eminescu realizeaza o intreaga serie de
prelucrari succesive (de la basmul popular "Fata in gradina de aur" la cel versificat şi de la acesta, la forma definitiva a
"Luceafairului") inlaturand treptat episoade1e care nu conveneau noului continut de idei, creat conform calitatii sale de om superior,
de geniu.
Aparut in 1883 (mai intai intr-o revista la Viena, reprodus apoi in acelaşi an in "Convorbiri literare" şi inclus in
prima editie a poeziilor lui Eminescu, ingrijita de T. Maiorescu) poemu1 "Luceafarul" işi are sursa de inspiratie in doua basme
culese de memorialistul german Richard Kunisch pe teritoriul romanesc, in Banat şi publicate la Viena: "Fata in gradina de
aur" şi "Miron şi frumoasa fara corp". Acestea au fost mai intai versificate (aşa a procedat poetul şi in cazul basmului "Calin
nebunul" care sta la baza poemului "Calin - file din poveste"), primul suferind chiar nişte modificari de interpretare. Astfel, daca in
basmul popular zmeul (simbol al zburatorului) pedepseşte in final perechea de indragostiti, despartindu-i (omorand fata cu o stanca),
in versiunea versificata zmeul e umanizat in sensul ca fapta sa e convertita intr-o teribila imprecatie: "Fiti fericiti. .. atat de fericiti cat
viata toata / Un chin s-aveti: «de-a nu muri deodata»". In forma definitiva a "Luceafărului" nu va mai aparea nici acest blestem, poetul
introducand imaginea lui Hyperion - natura titaniana, "daimon" (in sensul originar al cuvantului) care nu se poate cobori pana la
tentatia fericirii de o clipa a pamanteanului. El va ramane in lumea superioara a ideilor pure, "nemuritor şi rece", chiar daca in esenta
aceasta echivaleaza cu nefericirea (atat a lui, cat şi a celor care aspira la el). Daca in basmul versificat Eminescu pastreaza ordinea
metamorfozelor zmeului din basmul popular - el ia mai intai chip de demon ("Parea un demon ratacit in soare"), apoi pe cel angelic,
serafic ("... mut inger din tarii / Parea un mort frumos cu ochii vii") - in "Luceafarul" este vadita ideea ca iubirea are forta de a
transfigura un inger in demon, capabil sa infranga orice obstacol impus de timp sau spatiu (limitate pentru muritori).
Din "Fata in gradina de aur" Eminescu a preluat cadrul epic (pe care-l umple cu sensuri date de filozofia geniului), cele
patru personaje (zmeul, fata de imparat, Florin - fiu de imparat şi Adonai) vor deveni in "Luceafarul": Luceafarul/ Hyperion, fata de
imparat / Catalina cu Catalin şi Demiurgul). Frumusetea fetei de imparat atrage dupa sine claustrarea ei, facand-o vulnerabila. Florin -
fecior de imparat este mai bogat decat tatal fetei (in timp ce Catalin din "Luceafarul" se afla situat pe cea mai de jos treapta sociala:
"Un paj ce poarta pas cu pas / A-mparatesei rochii / Baiet din flori şi de pripas"). In basm, zmeul este prezentat ca un Satan romantic,
fiinta nemuritoare, a carei existenta dateaza dinainte de Geneza, dinainte de Timp, deci nu este creatia Demiurgului Luceafarul (din
forma definitiva a poemului) este nemuritor, devenit Zburator in care se insumeaza contrariile: moarte I viata; inger I demon;efemer I
etern; el este un astru ce simbolizeaza Spiritul Pur, destinat sa se intrupeze cu Lumea sa pura şi cu mitul universal al lui Hyperion in
geniu ("Hyperion" = cel care merge deasupra;fiul Cerului; tatal Soarelui şi al Lunii - dupa Hesiod; Soarele insuşi - dupa Homer; zeul
care face legatura intre Cer şi Pamant, intre Intuneric şi Lumina, intre Viata şi Moarte).
Din "Miron şi frumoasa fara corp", Eminescu a reluat ideea poetica a incompatibilitatii dintre ideal şi real, care sintetizeaza
conditia umana, natura duala, tragica, nascuta din veşnica aspiratie spre un absolut de neatins, reprezentat de o zana fara consistenta
materiala şi natura omeneasca, perisabila şi limitata deo cenzura transcendenta.
E posibil ca filonul filozofic propriu-zis al "Luceafurului" sa se justifice insa şi prin prezenta unor elemente din miturile lui
Neptun, Orfu, Dyonisos, Lucifer şi, in aceeaşi masura, şi din gandirea filozofica indiana, greaca sau europeana - moderna
(nostalgia muritorilor catre astre o intalnim la Byron in "Cain", unde fecioara Adah marturiseşte lui Lucifer dragostea ei pentru steaua
care vesteşte zorii"). In literatura universala, conditia geniului a constituit tema unor mari poeme: "Demonul" de Lermontov,
"Moise" de Alfred de Vigny, "Cain" de Byron ş.a.
Compozitional, poemul "Luceafurul" este a1catuit din nouazeci şi opt de catrene (trei sute nouazeci şi doua de
versuri) cu rima incrucişata, feminina şi masculina (ce imprima operei tonalitatea grava, oraculara, maiestoasa, de echilibru,
armonie universala), cu masura de şapte-opt silabe şi ritm combinat (in care predomina iambul: "A fost I odata I ca-n poveşti II A
fost I ca niciodata"). Cele nouazeci şi opt de strofe sunt structurate in patru parti (tablouri) subordonate la doua planuri:
universal-cosmic şi uman-terestru. Tablourile sunt aşezate simetric şi antitetic, conform procedeului romantic: I. plan dublu:
cosmic - terestru in care se inscrie aspiratia spre uman a astrului, precum şi iubirea dintre cei doi eroi; II. plan teluric Catalin o
ademeneşte in mrejele iubirii pe fata de imparat, acum nominalizata; III. planul celest: luceafarul se intoarce prin timp şi spatiu la
origini, pentru a obtine de la Demiurg schimbul nemuririi cu o ora de iubire; IV. plan dublu celest - in care Hyperion contempla la
"rece" lumea telurica, in care se afla perechea de indragostiti, purificati prin iubire. Cele patru parti evidentiaza doua ipostaze ale
poetului: cea umana şi I cea eonica (cosmica).
Personajul de legatura intre parti este fata de imparat (tabloul I), numita Catalina (tabloul II), cea despre care vorbesc
cele doua personaje in tabloul în (,,şi pentru cine vrei sa mori? Ilntoarce-te, te-ndreapta I Spre acel pamant fata citor I şi vezi ,ce te
aşteapta") şi tot aceeaşi, dar prezentata prin pronumele personal "ea", cu valoare de generalizare, apare in tabloul IV, ceea ce ne
indreptateşte sa afirmam ca accentul cade, in poezie, atat pe destinul geniului, cat şi asupra dramei omului devorat de dorinta de a
atinge absolutul şi de imposibilitatea desprinderii.de teluric, de conditia umana data. Catalina ramane forma de referinta a conditiei
umane, care se manifesta prin nazuinta catre un ideal de neatins, dar şi prin tentatia fericirii de o clipa a pamanteanului
reprezentata (in tablourile II, IV) de Catalin.
In tabloul I (care are un spatiu narativ de aproape jumatate din numarul strofelor - patruzeci şi trei de catrene) protagoniştii
aspira unul spre celalalt (ca in vechile mituri). Expresia acestei inclinatii constituie triunghiul metaforic din "Privea in zare cum pe
mari I Rasare şi straluce I Pe mişcatoarele carari I Corabii negre duce". Primul termen al triunghiului este ,,o prea frumoasa fata" (ea
"privea"), intr-un castel, la marginea marii. Planul cosmic-universal ar putea reprezenta o posibilitate de izbavire - planul uman tinde
spre cel spiritual-cosmic. Cel de-al doilea termen al triunghiului metaforic este Luceafarul reprezentand planul universal-cosmic şi
este atras de malefic prin forta iubirii. Al treilea element al triunghiului metaforic este marea care are in poem mai multe semnificatii:
de oglinda a stelei, de spatiu infinit, de apa primordiala, de metafora a uitarii, de metafora a necunoscutului (a misterelor). In tripticul
initial (om-stea-mare), cat şi prin frecventa metaforei.marii in intreg poemul, se sugereaza ideea ca puterea mintii geniului îl
situeaza pe acesta deasupra tuturor. . .
Acest tablou este o "idila". Puterea sentimentului îl determina pe astru sa coboare in teluric şi sa-şi schimbe de doua ori
fiinta. Transformarea insa nu e totala, el ramanand, in esenta, egal cu el insuşi: "Eu sunt luceafarul de sus". De aici recea lui
imobilitate, care o face pe fata de imparat sa-l vada ca pe "un mort" şi sa-i ceara a deveni muritor ca ea. Deci "Fiinta" nu-şi poate
schimba esenta eterna (Luceafurul fiind egalul Demiurgului, Spiritul Universului).Coborand în lumea oamenilor obişnuiti, geniul
("Luceafarul") incearca o reconciliere între finit şi infinit iar invitatia.pe care i-o adreseaza fetei ("Eu sunt luceafarul de sus / Iar tu
sa-mi fii mireasa") constituie o chemare în absolut. Esenta lui astrala mai este sugerata şi prin marea lui capacitate de a iubi: prin
dragostea pentru o muritoare-el incearca sa reconstituie unitatea, perechea, ca mod de refacere a unitatii primordiale a lumii. Fiinta
apartinand şi timpului profan şi celui sacru, geniul este şi om şi ipostaza a Spiritului Universal.
Cele doua naşteri ale Luceafarului - din Edde (apa primordiala din care s-ar fi nascut planetele) şi din focul originar -
dar mai ales zborul spre Increatul cosmic ("Caci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte / şi vremea-ncearca in zadar / Din
goluri a se naşte" - tabloul III) se inscriu intr-o eterna reintoarcere la vocatia creatoare a inceputurilor lumii. La prima sa metamorfoza,
Luceafarul se scufunda în rotitoarele ape ale marii primordiale, reeditand astfel prima sa naştere. Numai astfel: "Apa unde-au fost
cazut / In cercuri se roteşte / şi din adanc necunoscut/ Un mandru tanar creşte /I Uşor el trece ca pe prag / (..)/ Incununat de trestii".
Este ipostaza neptunica a Luceafarului care, in infatişarea unui zeu al marii, invoca faptura de huma sa se impartaşeasca din
eternitatea lui ("Colo-n palate de margean / Te-oi duce veacuri multe"). Fiinta umana insa nu poate sa iasa din durata; imaginea
aceasta straina, care aduce cu ea fiorul rece al veciei, o inspaimanta "Caci eu sunt vie, tu eşti mort".La a doua metamorfoza, naşterea
Luceafarului antreneaza un dezastru cosmic, iar infatişarea nou intrupatului capata atribute demonice: "In aer rumene vapai / Se-ntind
pe lumea-ntreaga / şi din a chaosului vai / Un mandru chip se-ncheaga(...) Iar ochii mari şi minunati / Lucesc adanc himeric / Ca doua
patimi fara sat / şi pline de-ntuneric". Prin cele doua metamorfoze, Luceafarul parcurge un între ciclu de existenta, situat intre geneza
şi surparea lumilor (atat de liric descrisa in "Scrisoarea I"). La modul simbolic, acest gest i-ar.putea aduce eliberarea de conditia sa
eterna şi renaşterea in alt mod de existenta (in care dupa ,,o ora de iubire" sa urmeze "repaosul" spre care aspira: "Mi-e sete de repaos"
vezi tabloul III). Ambele "deveniri" ale Luceafarului refac un traseu existential: ele inca1ca legile destinului sau, aducandu-i caderea
din conditia de Inger in conditia de demon, transformandu-l in Lucifer. Salvarea i-o aduce tot fata de imparat, intrucat zburand spre
Demiurg (vezi tabloul III) spre a-i cere o viata de om (cum dorise ea), Luceafarul işi recapata conditia. Cuvintele lui, "Parinte",
"Laudat pe veci sa fii", consfintesc indepartarea de pacatul luciferic, reaşezandu-l printre eoni.
In cele doua portrete realizate Luceafarului, se sugereaza natura duala a personajului vazut (de fata in vis), pe rand - ca Inger (cand
"Parea un tanar voievod... ") şi ca demon ("Pe negre vitele-i de par / Coroana-i arde pare"). Verbul "pare" este sugestiv pentru ideea ca
Luceafarul (care şi-a "uitat" identitatea în focul iubirii) nu este nici (numai) inger, nici (numai) demon, pentru ca infatişarea lui sub
una sau alta din cele doua ipostaze este de fiecare data parere.
Idila dintre astrul cosmic şi fata de imparat Incepe cu o formula traditionala a basmului: "A fost odata ca-n poveşti I A fost
ca niciodata", iar caracterizarea fetei este surprinzator de concisa: ,,o prea frumoasa fata" - superlativul absolut, de tip popular, cu o
mare forta de generalizare (se ştie ca pentru a ajunge la aceasta formula Eminescu a incercat tot felul de variante, renuntand la un şir
intreg de metafore: "ghiocel", "vlastarel, "grangure", "pasare", "canaraş", "dalie de fata"). Comparatia fetei cu Fecioara şi luna (,,şi
mandra-n toate cele I Cum e fecioara intre sfinti I şi luna între stele") deschide o larga perspectiva de la terestru la cosmic, aruncand
punti intre lumea fetei - superioara prin unicitate, frumusete şi puritate, între muritorii de rand, care aspira la lumea ideilor reci, dar
senine, şi aceea a Luceafarului care, pentru a atinge "implinirea" ideala, doreşte umanizarea.
Aspiratia catre Luceafar se caracterizeaza prin notiunea "dor": "Cum ea pe coate-şi razima I Visand ale ei tample / De dorul
lui şi inima I şi sufletu-i se imple" sau "Ea trebui de el in somn I Aminte sa-şi aduca I şi dor de-al valurilor domn / De inima-o apuca",
iar puntea de comunicare dintre real şi ideal (fantastic) este visul. Luceafarul nu poate aparea in planul teluric decat in visul fetei,
asemenea zburatorului din mitul erotic popular: "Caci o urma adanc in vis I De suflet sa se prinda /I Iar ea vorbind cu el in somn I
Oftand..." sau "Ea trebui de el, in somn I Aminte sa-şi aduca...".
Luceafarul nu poate fi invocat decat prin descantec, iar metamorfozarea sa nu poate fi decat una umana, pe masura
descantecului fetei: "Cobori in jos luceafar bland / Alunecand pe-o raza I Patrunde-n casa şi in gand I şi viata-mi lumineaza".
Imaginea primei intrupari a Luceafarului care "parea un tanar voievod I Cu par de aur moale I Un vanat giulgi se-ncheie nod I Pe
umerele goale /I Iar umbra fetei stravezii / E alba ca de ceara I Un mort frumos cu ochii vii Ce scanteie-n afara" - produce fetei un fior
de gheata. Pentru ea nemurirea este sinonima cu moartea. De aceea reactia ei este de refuz, in ciuda faptului ca fiinta invocata este un
"frumos cum numa-n vis I Un inger se arata". lar cea de-a doua ipostaza - cea de demon, in care el işi recunoaşte originea ,,şi soarele e
tatal meu iar noapte-mi este muma" şi are expresia, "patimii fara sat" - ii produce fetei o senzatie de arsura intrucat intensitatea trairilor
fiintei celeste este insuportabila pentru muritori şi este identica, de asemenea, cu distrugerea fizica (in legenda lui Dyonisos, Semele -
mama lui Dyonisos e indragostita de Zeus şi cade fulgerata la aparitia lui Zeus in toata stralucirea sa, in ciuda faptului ca ea I-a
invocat; in poemul"Demonul" de Lermontov, sarutul demonului o va omori pe Tatiana). Fata de imparat nu-şi poate explica
imposibilitatea apropierii lor, dar ştie ca ei se afla in lumi incompatibile: "Caci eu sunt vie, tu eşti mort I şi ochiul tau ma-ngheata". De
pe aceleaşi pozitii, Luceafarul explicit şi el diferenta incompatibila dintre ei: "Au nu-ntelegi tu oare I Cum ca eu sunt. nemuritor I şi tu
eşti muritoare?". Deci ceea ce este etern pentru genii inseamna moartea pentru fiinte comune.
ldeea incompatibilitatii de esenta intre fata de imparat şi luceafar se poate descifra numai citind intreg poemul. Astfel, in final, dupa
ce va fi fost readus la conditia sa (vezi tabloul III) prin nominalizarea sa de catre Parintele Ceresc: "Hyperion ce din genuni /Rasai c-o-
ntreaga lume.. . ", acesta a inteles opozitia ireductibila dintre lumea veşnica a Spiritului, a Creatiei, a Cunoaşterii absolute şi cea
limitata, marunta, efemera, a pamantenilor supuşi destinului.
Aventura din vis a fetei de imparat nu este decat o manifestare a inconştientului puber, involburat de presimtirile îiubirii:
"Cum ea pe coate-şi razima I Visand ale ei tample I De dorul lui şi inima I şi sufletu-i se imple".1n acest moment dorul care-o
cuprinde are drept obiect nu atat Luceafarul, cat ceea ce el reprezinta in plan simbolic: elevatie, stralucire, puritate. Realitatea din visul
fetei e o realitate care poarta insemnele de puritate, frumusete, adancime ale idealului. Ea nazuieşte spre ideal, dar atunci cand formele
acestuia devin posibile (de atins) numai prin sacrificiu, spiritul de autoconservare este mai puternic decat cel de aventura. Ea i se
adreseaza Luceafarului, chiar in starea de somn, mai mult ca unei stele protectoare şi calauzitoare. Patrunderea "in casa şi in gand" ar
putea sa insemne pe de o parte luminarea caminului, pe de alta parte inseninarea, limpezirea mintii: luminarea vietii indica aspiratia
spre calauzirea existentei pe un itinerar rezervat atributelor astrale. Ruga ei e pentru puritate şi frumusete, pentru stralucire şi ideal.
Numai ca toate nazuintele ei sunt raportate la viata, deci la esenta ei.Invitatiile (chemarile, invocatiile) succesive ale Luceafarului
reprezinta, in esenta, invitatii la moarte. El insuşi raportat la viata este "un mort frumos cu ochii vii". Insaşi identitatea intruchiparilor
sugereaza aceasta prin "giulgi", "fata stravezie", "mort frumos". Fata de imparat, neştiind inca ce este viata şi sesizand instinctual
prapastia dintre ea şi Luceafar, nu da curs chemarii acestuia, simtita ca ceva lipsit de inteles: "Deşi vorbeşti pe infeles I Eu nu te pot
pricepe". Pe de alta parte, insa, atributele deosebite ale intruchiparilor Luceafarului, situandu-se in sfera perfectiunii -maiestate
voevodala, frumusete de vis, nu justifica refuzul cu o puternica şi definitiva unda de tristete şi de "nu ştiu ce", de inefabil
rascolitor.Hotararea de jertfa înalta de Luceafar este exemplara pentru ipostaza de erou-titan care traverseaza etape dramatice,
specifice patimei, spre absolut: "Da, ma voi naşte din pacat I Primind o alta lege I Cu vecinicia sunt legat I Ci voi sa ma dezlege."
Partea a II-a a poemului este idila dintre fata de imparat - nominalizata Catalina - şi pajul 'Catalin, staruind mai
ales asupra uşurintei cu care se stabileşte legatura sentimentala intre doi oameni, exponenti ai lumii inferioare. Catalin este
intruchiparea mediocritatii: "Viclean copil, de casa (...) Un I paj...1 Baiat din flori şi de pripas I Dar indraznet cu ochii". EI nu are
idealuri deosebite; iubirea este un joc in care işi incearca norocul: ,,şi-n treacat o cuprinse lin I intr-un ungher degraba". Metafora
"ungher" sugereaza degradarea. Ea se lasa sedusa "Mai nu vrea, mai se lasa" deşi jocul propus de el e mai degraba o capcana: "Cum
vanatoru-ntinde-n crang I La pasarele latul Cand ti-oi intinde bratul stang I Sa ma cuprinzi cu bratul". Catalina se umileşte coborand la
Catalin, recunoscandu-şi limita: "Inca de mic I Te cunoaşteam pe tine I şi guraliv şi de nimic I Te-ai potrivi cu mine...". Catalin e
prezentat in culori defavorabile, cu umor şi ironie, pentru a revela o alta ipostaza a iubirii, opusa celei ideale. Acum jocul de-a iubirea
o amuza pe Catalina, deşi inca mai simte acel "farmec sfant" pe care I-a priceput atunci cand a trait aventura imaginara a intalnirilor cu
Luceafarul, dar nu-i mai poate intelege insistenta de vreme ce, "refuzand" chemarea astrului, ar fi trebuit sa dispara si efectele pe care
acesta le-a determinat in sufletul ei. Ea nu I-a putut urma in starea de vis, dar nici nu-l poate parasi in starea de veghe: "Luceste c-un
amor nespus / Durerea sa-mi alunge / Dar se inalta tot mai sus I Ca sa nu-l pot ajunge /I Patrunde trist cu raze reci I Din lumea ce-l
desparte... I In veci il voi iubi şi-n veci / Va ramanea departe".
Partii al III-a ii este subordonat planul universal-cosmic: proiectarea calatoriei Luceafarului in Cosmos, prin sferele
cereşti şi dialogul cu Demiurgul- forta suprema a Universului. Acest tablou dezvaluie extraordinara capacitate a lui Eminescu de a
materializa abstractiile. Trasaturile lumii lui Hyperion sunt infinitul şi eternitatea, ca expresie a setei geniului de nemarginire, de
absolut, redate prin strofa: "Nu e nimic şi totuşi e I o sete care-l soarbe I E un adanc asemene / Uitarii celei oarbe". Calatoria este
regresiva pe linia timpului, el traieşte in sens invers istoria creatiunii: ,,şi din a chaosului vai I Jur imprejur de sinel Vedea, ca-n ziua
cea de-ntai I Cum izvorau lumine /1 Cum izvorand îl inconjor ca nişte mari de-a-notul..."
Tabloul incepe cu "Porni Luceafarul. Creşteau I In cer a lui aripe I şi cai de mii de ani treceau I In tot atatea clipe".
Predicatul "porni" urmat de subiectul "Luceafarul" dinamizeaza imaginile tabloului dandu-i amploare. Inversiunea topica "a lui aripe",
imperfectul verbelor "creşteau", "treceau" alaturi de determinarile adverbiale şi substantivale: "in cer", "cai de mii de ani" sugereaza
maretia eroului şi nemarginirea spatiului sau. Acustic, impresia trecerii clipelor cu repeziciune este sustinuta prin aliteratia consoanei
"t", repetata de patru ori in versul In tot atatea clipe", sugerand parca ritmul unui cronometru. Zborul vertiginos in haos, elanul şi
capacitatea de a birui spatiul nemarginit stunt sugerate prin metafora: "parea un fulger ne-ntrerupt". Spatiul infinit parcurs de Luceafar
este de fapt metafora plastic a a dorului, a setei de implinire, a absolutului prin iubire: "EI zboara, gand purtat de dor I Pan' piere totul,
totul".
Infinitul, spatiul fara limite, neantul adanc ca abisul uitarii este zona in care salaşluieşte Demiurgul şi spre care se indreapta
Luceafarul care, ajutat de "Parinte", işi recaştiga conditia de spirit.
In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul este numit Hyperion, ceea ce ne trimite la mitologie (dupa Hesiod, Hyperion, ca
divinitate simbolica, era fiul cerului: "Hyperion, ce din genuni I Rasai cu-o-ntreaga lume"), reamintindu-i ca nu este creatia sa, ca
Hyperion este forta titaniana, este un dat primar in echilibrul universal. Insuşi Demiurgul, referindu-se la acesta, il cuprinde in
pronumele personal persoana I plural "noi": "Noi nu avem nici timp, nici loc I şi nu cunoaştem moarte". De aceea rugamintile ("Reia-
mi al nemuririi nimb I şi focul din privire I şi pentru toate da-mi in schimb, I o ora de iubire... ") adresate Demiurgului nu pot fi
satisfacute: nu sta in puterea acestuia sa-i schimbe datul primar. Cererea lui Hyperion de a deveni om muritor e ininteligibila pentru
Demiurg, intrucat Hyperion participa la fiinta lui ca o parte a unui tot şi a-i intrerupe existenta ar insemna sa se anihileze pe el insuşi
(principiul unitatii totului deriva din religia indica in care "Unul e in tot, şi toate sunt in una"). Luceafarul trebuie sa se elibereze de
aceasta dorinta prin cunoaşterea de sine (vezi şi "Glossa"). Prin antiteza ampla sunt definite trasaturile eternitatii şi ale efemeritatii
lumii finite: "Dar piara oamenii cu toti I S-ar naşte iaraşi oameni I Ei numai doar dureaza-n vant I Deşarte idealuri I Cand valuri afla
un mormant / Rasar in urma valuri II Ei doar au stele cu noroc I şi prigoniri de soarte I Noi nu avem nici timp, nici loc I şi nu
cunoaştem moarte".
Pentru ca moartea este pentru Demiurg un sacrificiu absurd, acesta ii propune lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: a
cuvantului, a verbului creator ("Cere-mi cuvantul meu de-ntai I Sa-ti dau intelepciune?"), ipostaza imparatului ("Ti-aş da pamantul in
bucati I Sa-l faci imparatie"), a geniului militar (Iti dau catarg langa catarg I Oştiri spre a strabate I Pamantu-nlung şi marea-n larg...
"). Tirada retorica rostita de Demiurg potenteaza ideea incompatibilitatii fundamentale dintre lumea omenirii perisabile, efemere ce
"Se naşte spre a muri" şi moare "spre a se naşte", pe de o parte şi forta supranaturala, divina, veşnica, pe de alta parte.
Cele cateva comparatii din acest tablou ("Cum izvorau lumine; II Cum izvorand îl inconjor ca nişte mari de-a-notul.. . "; "E
un adanc asemene uitarii celei oarbe") şi antiteza ("Ei doar au stele cu noroc / şi prigoniri de soarte I Noi nu avem nici timp, nici loc /
şi nu cunoaştem moarte") ilustreaza intentia lui Eminescu de a traduce transcendentul in contingent, vadindu-şi vocatia lui de filozof,
dar şi de poet genial care (ca şi Dante in "Divina comedie") reprezinta in imagini concrete pe cele nereprezentabile, cele de la hotarul
absolutului: "Caci unde-ajunge nu-i hotar lNici ochi spre a cunoaşte I şi vremea-ncearca in zadal Din goluri a se naşte" (amintind de
tabloul'cosmogonic creat in "Scrisoarea I").
In partea a IV -a a poemului apar (ca şi in tabloul I) ambele planuri: celest şi teluric. Daca primul plan e mai restrans
("In locul lui menit din cer I Hyperion se-ntoarse I şi ca şi-n ziua cea de ieri I Lumina şi-o revarsa" (amintind de peisajul feeric din
"Scrisoarea I", ca şi luna care "Rasare liniştit I şi tremurand din apa"), in "departele" san cosmic, Hyperion (geniul) se va retrage in
recea eternitate privind cu senina detaşare maruntele fiinte trecatoare, care acum sunt "Doi copii I cu plete lungi baIaie", "doi tineri
singuri" care-şi traiesc idila ("norocul") in limitele dragostei omeneşti, intr-un peisaj paradisiac: "Caci este sara-n asfintit I şi noaptea o
sa-nceapa I Rasare luna liniştit I şi tremurand din ape şi imple cu ale ei scantei! Cararile din cranguri I Sub şirul lung de mandri rei I
şedeau doi tineri singuri II Miroase florile argintiil şi cad o dulce ploaie I Pe creştetele-a doi copii I Cu plete lungi balaie".
Planul uman este salvat prin iubire de efectele curgerii timpului. Cei "doi tineri singuri" reprezinta perechea mitica, eterna
("sara" fiind timpul primordial de reeditare a Genezei, iar apa in care se oglindeşte luna ar putea fi marea germinala, din care se nasc
planetele). Declaratia de dragoste a lui Catalin (acum reabilitat prin patimaşa lui sete de iubire) contine cateva metafore sugestive
("Noaptea mea de patimi"; "durerea mea", "iubirea mea de-ntai" şi "visul meu din urma") care-l proiecteaza intr-o alta lumina decat
aceea din partea a doua a poemului. Profunzimea pasiunii lui o egaleaza pe cea a Luceafarului in imprejurari similare.
Cu credinta populara ca stelele prefigureaza destine umane, Ea (adica fata de imparat din tabloul I, Catalina din tabloul II, in
tabloul IV oricare tanara indragostita), "imbatata de amor", are nostalgia astrului iubirii şi-i adreseaza pentru a treia oara chemarea, de
data aceasta Luceafarul semnificand pentru ea "steaua norocului": "Cobori in jos, luceafar bland I Alunecand pe-o raza I Patrunde-n
codru şi in gand I Norocu-mi lumineaza!". Descantecul dezvaluie nostalgia ireductibila a fiintei omeneşti care, realizata la modul vietii
careia ii este sortita, va continua sa pastreze durerea provocata de imposibilitatea infaptuirii idealului absolut.
Raspunsul rece, distant, sobru al lui Hyperion delimiteaza definitiv lumile ("Ce-ti pasa tie chip de lut I Dac-oi fi eu su altul
Traind in cercul vostru strimt I Norocul va petrece I Ci eu in lumea mea ma simt I Nemuritor şi rece"); prin pronume personale
antitetice: tu (tie) eu; voi I eu, cat şi prin substantivele "cere" (cu sens de destin implacabil de viata efemera), "lumea" (care e cea
nemuritoare a ideilor pure), "noroc" (metafora metonimica pentru iubire) cat şi prin adjectivul cu valoare de epitet "rece" (cu sensul de
animat de idei pure, de ratiune la modul absolut), Eminescu sugereaza ideea ca "norocul" este efemerul de a c1ipa al iubirii terestre
care insa ec1ipseaza "nemurirea".
Izolat prin calitatile sale exceptionale, Hyperion ramane "nemuritor", prin forta gandirii, dar "rece" in plan afectiv. Daca n-
am accepta filozofia ataraxiei (a renuntarii pentru liniştea sufleteasca) stoice am putea interpreta finalul ca fiind un eşec al atingerii
absolutului, care s-ar fi putut materializa printr-o compatibilitate armonioasa, insa in afara de spatiu şi timp.
Hyperion nu este decat o ipostaza eminesciana, o intruchipare a geniului, alaturi de Mureşanu, Feciorul de imparat fara stea,
Toma Nour ş.a. Elevatia singuratatii sale este complementara farmecului iscat in sufletele pamantenilor robiti îiubirii, iar eşecul este
sfarşitul unor eforturi fara de limite, de a se implini pe sine in iubire şi de a o implini pe aceasta prin sine. Aşa se explica tot efortul lui
Hyperion de a deveni muritor prin iubire.
Daca in tabloul I fata de imparat (simbol al fiintei umane atrasa de fascinatia absolutului) aminteşte de "Floare albastra"
(care işi cheama iubitul dintre stele pentru ca apoi sa dispara in poveste şi in mit), in partea a II-a, Catalina va fi femeia din "Pe langa
plopii fara sot.. ." ce refuza eternizarea, este iubita din "De care ori iubito... ", din "Cand amintirile. . ." sau din alte poezii scrise duoa
1876 (in care femeia dispare din visul de iubire). Ipostaza de indragostita se realizeaza in ultima parte a poemului, unde din peisajul
paradisiac nu lipsesc motivele eminesciene: luna, teiul, inserarea, apa. Transfigurat, Catalin rosteşte cuvinte care proiecteaza iubirea in
eternitate: "Revarsa linişte de veci I Pe noaptea mea de patimi". Ei formeaza acum perechea eterna, primordiala, rnitica, amintind de
tinerii din "Dorinta", "Sara pe deal", "Lacul".
La inceput prin unicitate, frumusete şi puritate, fata de imparat tinde spre Luceafar, pentru ca o astfel de fiinta este monada
(cea mai simpla unitate indivizibila, materiala sau spirituala, din care ar fi fost alcatuita lumea) care reflecta cosmicul aşa cum o
picatura de roua reflecta cerul intreg. Apoi oprita de "lutul'. care precumpaneşte in alcatuirea omului obişnuit, ea işi cauta un alt "chip
de lut" care sa-i semene.
Impreuna vor face tot o unitate, dar la nivelul teluricului.In pofida finalului - care este mat mult (durere decat dispret, mai
mult intelegere tragica a destinului decat optiune, faptele lui Hyperion sunt calauzite de conştiinta neliniştii titaniene, a cunoaşterii şi
infaptuirii. El se rupe din inaltul rarefiat al cerului, se naşte din logodna stihiilor, e gata sa-şi sacrifice esenta, invoca şi spera, cere şi
promite. şi daca dorinta de a trai nemijlocit iubirea pamanteasca nu se realizeaza, eforturile facute işi pastreaza intreaga semnificatie:
tentativa lui nu ramane fara efect. Dobandind o experienta de cunoaştere prin suferinta, el indeplineşte in acelaşi timp o menire sacra
in lumea efemera: parguieşte in vis latentele aspiratiei spre puritate şi ideal ale fecioarei şi prin ea ale lui Catalin. "Tocmai in acest
plan se dezvolta menirea Luceafarului, sensul pozitiv complementar al eşecului sau" (Alexandru Melian - "Sensul pozitiv al
experientei lui Hyperion" 1979).
Eroul:luceafar (simbol al geniului) are in acest poem şapte ipostaze: astru (care "rasare şi straluce"), lumina (,,şi din oglinda
luminiş / Pe trupu-i se revarsa"), fulger ("Parea un fulger ne-ntrerupt"), inger (,,o, eşti frumos cum numa-n vis / Un inger se arata"),
demon (,,o, eşti frumos cum numa-n vis / Un demon se arata") şi Hyperion ("Hyperion, ce din genuni / Rasai c-o-ntreaga lume"). EI
este un actant, fiindca nu face voia proprie, ci pe a Demiurgului; Este construit pe o lege ("Da, ma voi naşte din pacat / Primind o alta
lege / Cu vecinicia sunt legat / Ci voi sa ma dezlege"), reprezinta conştiinta de sine ca dimensiune a conştiintei universale, schimba
printr-o continua metamorfoza şapte ipostaze care contin in sine un nuc1eu generator ca o samanta a unui univers. Se poate afirma ca
Luceafarul reprezinta o componenta a conştiintei universale şi de aceea i se poate oferi orice in afara de moarte: "Dar moartea nu se
poate".
Simplitatea, armonia, simetria, echilibrul intre liric, epic şi dramatic, cuvantul pur cu sensul lui propriu, care-şi recapata
valorile esentiale in imaginea poetica devenind adevar şi cunoaştere, sinteza epica, dramatica, lirica şi filozofica - toate fac din
"Luceafarul" o opera de valoare universala.
EXERCITII
Prezinta teme şi motive ale creatiei eminesciene existente in poezia "Luceafarul". Predilecta este problematica geniului, careia i se
subsumeaza mai multe teme şi motive romantice: dragostea unei pamantene pentru un nepamantean, melancolia singurattrii, spaima
demonica a femeii in fata iubirii şi necunoscutului, labilitatea sentimentului erotic şi dezamagirea pricinuita de acest adevar, steaua -
ca simbol al iubirii şi al norocului, cosmogoniile, conditia idealului.
De fapt, prin "Luceafarul" se impune un tot artistic eminescian, incluzand: o poveste fantastica de iubire, o problematica
filozofica (a incompatibilitatii), o limba de exceptie şi un talent inimitabil- totul la nivel clasic şi limpede. Nu in zadar Calinescu
numise acest poem o "complexitate simpla".
Prezinta conceptia eminesciana cu privire la soarta geniului aşa cum apare in poezia "Luceafarul". Problema geniului este
dezbatuta de marele poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer, potrivit careia cunoaşterea lumii este accesibila numai geniului,
singurul capabil sa se obiectiveze, spre a se impune exclusiv domeniului cunoaşterii. Spre deosebire de, omul simplu ramane in datul
subiectiv. Dar Eminescu face poezie filozofica şi ca atare, işi inzestreaza geniul cu o mare capacitate afectiva, ceea ce declanşeaza
alegoria din "Luceafarul". Pentru Hyperion, fata de impărat devine nu doar obiectul cunoaşterii, ci şi iubita lui, obiect al pasiunii
extreme. El accepta chiar sacrificarea etrnitarii in favoarea "clipei de iubire". Din pacate, gestul sau va ramane fara finalitatea dorita,
conditia geniului fiind implacabila: "Nemuritor şi rece", "Veşnic" (esenta pura), dar nefericit şi incapabil sa fericeasca pe cineva pe
pamant.

Prezinta cele doua metamorfoze ale Luceafaruluit, scotand in evidenta semnificatia lor in ansamblul poemului eminescian.
Problematica geniului este dezbatuta in cele patru parti ale poemului, in incercarea de interpretare a planurilor extreme.
Metamorfozele Luceafaruluit in visul fetei vizeaza tocmai aceasta posibila interferare: prin origine, tanarul tine de lumea cosmicia,
dar, prin infatişarea umana, apartine planului terestru. De fiecare data, el se smulge "cu greu" din stera proprie pentru a raspunde
chemarii fetei. Dar, de la o metamorfoza la aIta, tot el se prezinta mai inflacarat (sub semnul iubirii mistuitoare) şi ca o prezenta tot
mai indepartata. La prima chemare se intrupeaza din cer şi mare, sub forma unui "tanar voievod / Cu par de aur moale", "Un mort
frumos cu ochii vii" care o sperie. Apoi se intrupeaza din soare şi noapte, ca "un mandru chip", cu "negru giulgi" şi "marmoreale
brate", spre a fi comparat cu "un demon", de care fata este inspaimantata. Respectivele metamorfoze sustin, fara indoiala, conditia
geniului - drept veşnic (rational), dar rece (ca afect).
Prezinta idila dintre Catalin şi Catalina, din al doilea tablou al poeziei "Luceafarul" de M. Eminescu. Idila dintre Catalin şi
Catalina este - fara indoiala - corespondenta posibilei fericiri terestre ("de-o clipa") fara-n fata cu nefericirea geniului. De fapt, in
poemul lui Eminescu, iubirea are o dubla intrupare - una a geniului (Hyperion) şi alta a indragostitului obişnuit (CataIin), pentru ca, in
final, prima sa ramana sus detaşata şi mereu superioara, in timp ce a doua işi impune trairea iubirii mereu "dureros de dulce". / /
Idila se deschide ca spectacol aparent dramatic - in partea a doua spre a se constitui in ultima. Mai intai Catalin ("Copil de
casii", "paj", "Baiat din flori şi de pripas", dar "indraznet cu ochii" şi "viclean", deci un posibiI paria cu "calitari" terestre) trebuie s-o
traga pe Catalina in jos, facand-o sa renunte la atractia catre Luceafar. Intr-un atare sens, el o invata meşteşugul iubirii şi fericirii
terestre. In final,se intelege ca "lectia" lui a ,fost preluata pe de-a-ntregul, cat timp cuplul erotic este format.
Comenteaza finalul poeziei "Luceafarul", subliniind caracterul sau alegoric.
Marele poet a sustinut ca in "Luceafarul" a pornit de la o poveste (legenda preluata de germanul Kunisch), careia i-a dat intelesul
alegoric conform caruia geniul "n-are moarte, dar n-are nici noroc".
Dupa trairea posibilei experiente terestre, dupa reprimarea hotararii de a-şi sacrifica veşnicia in avantajul trairii "orei de
iubire", Luceafarul se disociaza de acest demers, geniul din el (Hyperion) ramanand definiti v "nemuritor" - prin forta gandirii,dar
"rece" in plan afectiv. Liniştita seninatate provine din melancolia impersonala a geniului, care-şi recapata atributele c1asice ale fapturii
apartinatoare unei ordini etern valabile.
Demonstreaza ca poezia "Luceafarul" este o creatie de factura romantica.
"Luceafarul" este sinteza operei şi capodopera lui Eminescu, factura romantica fiindu-i esenşiala cu deosebire in confinut: de la
geneza, la conditia geniului dispus intre cele doua lumi, de la misterul posibilelor interferente intre celest şi teluric (Cer şi Pamant) la
sensurile unirii mistuitoare şi "dureros de du1ce", de la exprimarea conditiilor idealului şi pana la fluxul visului (in timp şi spatiu), care
nu poate fi decat romantic.
Dar sunt romantice, de asemenea, alegoriile şi simbolurile (cele doua poveşti de dragoste, personajele, marea calatorie in
spatiu etc.), antiteze1e (mai ales inger / demon; Luceafar / Catalin), metaforele şi comparatiile pe care se bazeaza alegoria.
Perspectiva c1asica a poemului provine atat din cumpanita lui simetrizare, din repunerea partilor in intreg, in final, din
claritatea versurilor, de fapt din chiar restructurarea podoabelor artistice care sunt strict necesare, infrumusetand forma şi adancind
ideile filozofice.