Scrie un eseu argumentativ, de 2 – 3 pagini, despre perspectiva narativă într-o operă epică studiată, pornind de la ideile

exprimate în următoarea afirmaţie critică: „Naratorul este fie un personaj în carne şi oase, cu biografie şi psihologie proprie, cu un
punct de vedere clar definit asupra lucrurilor ( persoana I ca narator ); fie o voce neutră, asemănătoare cu aceea impersonală, dar
care îşi însuşeşte până la identificare punctul de vedere al câte unui personaj.” ( Nicolae Manolescu, Arca lui Noe )

Perspectiva narativă se referă la modalitatea de prezentare a subiectului unei opere epice, a tuturor evenimentelor
prin a căror înlănţuire se realizează acţiunea acesteia. Naraţiunea se poate realiza la persoana I, la pers. a II-a sau la
pers. a III-a. Naraţiunea la persoana a III-a se caracterizează prin existenţa unui narator care nu este prezent în istorie
ca actor. Punctul de vedere din care este privit universal operei într-o naraţiune la pers. a III-a poate fi atât al
naratorului, cât şi al actorului. Punctul de vedere auctorial constă în prezentarea universului operei din punctul de
vedere al naratorului. Naratorul poate prezenta universul operei cu sau fără revelarea vieţii interioare a personajului,
deci poate avea o percepţie externă sau internă a realităţii. În naraţiunea la pers. a III-a de tip auctorial această percepţie
este nelimitată, este omniscientă.
Naratorul este o instanţă fictivă tipică a textului literar. Poate fi considerat purtătorul de cuvânt al autorului
abstract, dezvăluind poziţia acestuia printr-un comentariu explicit. Naratorul dintr-un text literar se regăseşte sau poate
fi depistat prin persoana gramaticală a verbelor şi pronumelor din discursul narativ. Verbele şi pronumele la persoana I
sunt specifice unui narator implicat în acţiune ( narator intradiegetic ). Verbele şi pronumele la persoana a III-a
desemnează un narator detaşat, care priveşte totul din afară şi expune ceea ce vede obiectiv, nefiind implicat în acţiune
( narator extradiegetic ). Naratorul intră în relaţie directă cu naratarul ( o altă instanţă fictivă care desemnează cititorul
fictiv în lumea romanescă ). Naratorul îşi asumă funcţia narativă ( numită şi funcţie de reprezentare ) care se îmbină cu
funcţia de control sau de regie, deoarece naratorul este capabil să citeze din discursul personajelor în interiorul
propriului său discurs folosind verbe dicendi şi sentiendi. Pe lângă aceste funcţii obligatorii, naratorul mai poate opta
pentru funcţia de interpretare. Naratorul omniscient este un narator extradiegetic, „o voce neutră, asemănătoare cu
aceea impersonală, dar care îşi însuşeşte până la identificare punctul de vedere al câte unui personaj.” ( Nicolae
Manolescu, Arca lui Noe ). Omniscienţa îi permite să supravegheze desfăşurarea acţiunii şi evoluţia evenimentelor, să
ofere detalii despre personaje, deoarece are acces la toate compartimentele vieţii sociale şi afective ale acestora.
Naratorul omniscient are o perspectivă supraordonată asupra evenimentelor, ştie totul despre acţiune şi despre
personaje. De cele mai multe ori, nu este o prezenţă sesizabilă în textul narativ. Modurile de relatare selectate sunt
focalizarea externă şi focalizarea zero, mai rar focalizarea internă.
Romanul Enigma Otiliei de George Călinescu este o operă realistă în care autorul apelează la un narator
omniscient pentru a prezenta acţiunea şi personajele. Omniscienţa este evidentă încă din incipitul romanului,
realizat în stil balzacian. Romanul se deschide cu prezentarea străzii Antim şi a casei în care locuieşte Costache
Giurgiuveanu, unchiul lui Felix Sima, orfanul venit de la Iaşi pentru a-şi continua studiile la Facultatea de Medicină.
Toate aceste detalii sunt furnizate de naratorul extradiegetic, care are acces la intimitatea personajelor. Erudiţia
arhitecturală care se vădeşte în descrierea casei lui moş Costache susţine omniscienţa naratorului: „strada avea un
aspect bizar. Nici o casă nu era prea înaltă şi aproape nici una nu avea cat superior. Însă varietatea cea mai neprevăzută
a arhitecturii (operă îndeobşte a zidarilor italieni ), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma clădirilor,
ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit,
umezeala, care dezghioca varul, şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în
moloz a unei străzi italice.” Prezentarea în detaliu a timpului şi a spaţiului, detaliile de mimică şi de gestică ale
personajelor, înregistrate fidel pe parcursul acţiunii demonstrează omniscienţa naratorului. Acesta stabileşte o
legătură între trăsăturile fizice şi cele morale ale unui personaj, respectă în relatare principiile cauzalităţii şi coerenţei,
este în permanenţă informat, ştie totul, are o viziune de ansamblu asupra universului ficţional. Din punctul de vedere
al informaţiei livrate, naratorul omniscient este şi un narator creditabil. El spune tot ce ştie ( „Dacă află Stănică, e
un om mort. Stănică nu află.” ) Naratorul omniscient ştie mai mult decât personajele sale şi, omniprezent,
controlează evoluţia lor ca un regizor universal. Personajele dobândesc, în acest mod, statut de marionetă, acţionând
automat, după voinţa naratorului păpuşar. Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunică, prin
postura de spectator şi comentator al comediei umane reprezentate, cu instanţele narative. El se ascunde în spatele
măştilor sale, fapt dovedit de uniformitatea limbajului.
Toate faptele şi evenimentele care alcătuiesc subiectul acestui roman sunt prezentate din perspectiva unei
„voci neutre” ( Nicolae Manolescu ). Cele douăzeci şi patru de capitole dezvoltă mai multe planuri narative, care
urmăresc destinele unor personaje, prin acumularea detaliilor . Orfan, ajuns în casa tutorelui său, Costache
Giurgiuveanu, Felix Sima, proaspăt absolvent al Liceului Internat din Iaşi, doreşte să studieze Medicina; remarcat încă
din primul an de studiu, tânărul va face ulterior o carieră strălucită. În casa lui moş Costache, Felix se îndrăgosteşte de
Otilia, aflată şi ea sub tutela bătrânului. Deşi ţine la Otilia, fiica celei de-a doua soţii, Costache ezită îndelung să o
adopte, chiar după ce suferă un atac cerebral. La insistenţele lui Leonida Pascalopol, moş Costache va depune pe
numele Otiliei o sumă oarecare, la care moşierul va mai adăuga ceva, pentru a-i crea fetei un sentiment de securitate şi
de independenţă financiară. Un prim plan narativ urmăreşte delicata poveste de dragoste care îi leagă pe cei doi orfani,
Felix găsind în Otilia o companie feminină care suplineşte absenţa mamei, a unei surori sau a unei iubite.
Averea lui Costache Giurgiuveanu este vânată în permanenţă de membrii clanului Tulea, care o detestă pe Otilia.
Aglae - „baba absolută” - încearcă să intre în posesia averii bătrânului prin orice mijloace. După ce Simion, soţul
decrepit, este abandonat într-un ospiciu, Aglae începe să supravegheze cu atenţie casa lui Costache, pentru ca acesta să
nu poată face nici o mişcare fără ştirea ei. Moartea lui Costache, provocată cu sânge rece de Stănică Raţiu, ginerele
Aglaei, pune capăt atmosferei relativ calme care domneşte în sânul familiei Tulea şi influenţează decisiv destinele
personajelor. Stănică o părăseşte pe Olimpia, invocând ridicolul motiv că aceasta nu-i mai poate dărui urmaşi. El se
căsătoreşte cu Georgeta, „cu care nu avu moştenitori”, dar care îi asigură pătrunderea în cercurile sociale înalte. Felix şi
Otilia sunt nevoiţi să părăsească locuinţa lui moş Costache, casa fiind moştenită de Aglae. Otilia se căsătoreşte cu
Pascalopol, moşierul între două vârste, personaj interesant, sobru şi rafinat, în a cărui afecţiune pentru Otilia se îmbină
sentimente paterne şi pasiune erotică. Felix află, mult mai târziu, întâlnindu-se întâmplător cu Pascalopol în tren, că
Otilia a divorţat, recăsătorindu-se cu un „conte argentinian”, ceea ce sporeşte aura de mister a tinerei femei. Fotografia
Otiliei, pe care i-o arată Pascalopol, înfăţişează „o doamnă picantă, gen actriţă întreţinută”, care nu mai e Otilia „de
odinioară”.
Prin intermediul naratorului omniscient, cititorul află amănunte despre evoluţia personajelor
Otilia şi Felix, în epilogul romanului. Toate evenimentele sunt prezentate dintr-o perspectivă narativă
supraordonată. Naratorul impersonal împrumută, uneori, vocea unui personaj – în acest caz, cel mai frecvent
vocea lui Felix, dar şi pe a lui Stănică Raţiu. Semnificativă în acest sens este scena din incipitul romanului, în
care se prezintă mediul – strada Antim, casa - şi personajele convocate, în bloc, sub pretextul jocului de cărţi,
din perspectiva lui Felix. Este o scenă în care naratorul apare ca „o voce neutră, asemănătoare cu aceea
impersonală, dar care îşi însuşeşte până la identificare punctul de vedere al câte unui personaj.” ( Nicolae
Manolescu, Arca lui Noe ). Trecerea de la perspectiva obiectivă a naratorului omniscient la perspectiva
personajului – voce impersonală a naratorului – este insesizabilă: „Felix privi spre capătul scării ca spre un
cer deschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu
bucle…” Nicolae Manolescu face, de altfel, observaţia că prezentarea casei lui moş Costache, deşi e făcută
prin ochii lui Felix, îi aparţine tot naratorului omniscient, pentru că e greu de imaginat că un tânăr de
optsprezece – nouăsprezece ani, chiar şi deosebit de cultivat, ar putea avea atât de multe cunoştinţe de
arhitectură.
Această alternanţă a vocilor narative specifică romanului obiectiv creează o imagine complexă a
universului intradiegetic şi facilitează pătrunderea cititorului într-o lume care îi devine familiară pe măsura
parcurgerii experienţelor fictive.