1

Camil Petrescu-inovator al romanului romanesc

Camil Petrescu se situeaza, cum s-a spus, in zona superioara a creativitatii . El s-a
remarcat deopotriva ca prozator, dramaturg, poet, eseist, filosof si publicist. In proza, mai
ales, contributiile teoreticianului la renovarea formulei romanului romanesc din perioada
interbelica sunt unanim recunoscute. Chiar daca romanele publicate n-au nimic comun cu
proustianismul, la care adera mai mult teoretic, Camil Petrescu a fost un spirit prin
excelenta de avangarda,insetat de noutate, unii critici considerandu-l mai degraba, prin
imperativul autenticitatii de la care se revendica, un emul al lui Andre Gide si un
precursor al lui Jean-Paul Sartre.
In tabloul atat de diversificat al prozei romanesti interbelice, marcate de numeroase
initiative de renovare a formulei romanului, Camil Petrescu trezeste si astazi un interes
special. Eugen Lovinescu il clasifica la epica de analiza psihologica printre alti
analisti ai constientului , alaturi de Hortensia Papadat Bengescu, in opozitie insa cu
cei care sondeaza inconstientul sau realizeaza prin acumulare si sugestie stari de
constiinta obsesive, morbide, inanalizabile , ca M. Blecher sau Gib Mihaiescu.
Ov. S. Crohmalniceanu, in Cinci prozatori in cinci feluri de lectura sustine ca ideea de
autenticitate a facut din el un precursor al noului roman . Pornind de la sustineri
teoretice deosebit de incitante, le-a transpus in substanta epica in Ultima noapte de
dragoste , intaia noapte de razboi si in Patul lui Procust . ambele scrieri de referinta
in afirmarea romanului romanesc modern.
Dar ideea de autenticitate a fost dezvoltata in celebrul eseu Noua structura si opera lui
Marcel Proust , inital o conferinta, apoi articol publicat in Revista Fundatiilor
Regale -1935. Din paginile revistei eseul a trecut in volumul Teze si antiteze -1936.
( acest text programatic a aparut dupa publicarea romanelor, fiind expresia unei
experienta artistice deja consumate ).
Nu mai putin derutanta este si polivalenta scriitorului , dezinvoltura cu care trece de la un
gen la altul ; Camil Petrescu ilustreaza intaia oara la noi scriitorul complet, total, cu
exercitiu creator de exceptie in toate genurile de expresie. De aceea , scrisul sau trebuie
privit global, ca reflex al unei creatii de impuls si flux continuu.Inainte de a fi modern, el
este unic si cauta cu atata insistenta originalitatea, pentru ca se cauta pe sine mereu,
implicat intr-o experienta autentica, de substantialitate creatoare.In textele sale revin
aproape aceleasi idei si teme fundamentale , pe care numai le adanceste si le nuanteaza
de la o carte la alta. Romancierul nu se deosebeste esential de dramaturg, de poet, de
eseist sau filosof. Dimpotriva, intuitia dramaturgului, fervoarea lucida a ideilor si maniera
digresiva de redactare , ca o punere in paranteze a fiecarui fapt descris, constituie chiar
substanta celor doua romane amintite mai sus.
S-a exagerat, considera critica, proustianismul lui Camil Petrescu , chiar daca el deduce
in mod explicit noua structura din opera lui Marcel proust si, fireste , din filosofie :
din intuitionismul bergsonian- un neovitalism psohologic - si din fenomenologia lui
Husserl. Nu lipsesc dintre filosofii si teoreticienii amintiti de eseist nici Dilthey,
Nietzsche sau gestaltistii, iar impotriva determinismului abstract si mecanic aduce
argumente din sfera fizicii relativiste, a biologiei sau a noii psihologii ,Freud. Proza
traditionala i se pare viciata de calofilism, de dogma caracterului si de principiul

2
omniscientei autorului. Acesta, scriitorul traditional, se iluzioneaza cu performanta
ubicuitatii, care consta in capacitatea de a fi simultan in mai multe locuri si de a sti totul
dsepre personajele sale. Unei asemenea conceptii epice, Camil Petrescu ii opune ideea de
autenticitate, recomandand romancierului sa scrie numai la persoana intai, adica despre o
experienta traita nemijlocit. De aici pledoaria pentru memoria activa, involuntara si
pentru insertia documentului frust in opera literara : scrisori, jurnale, articole de ziar.
Absolut necesara este insa unicitatea perspectivei narative : trebuie sa ne intoarcem
privirea asupra propriului nostru continut sufletesc , e de parere Camil Patrescu .
Numai asa prozatorul va sesiza aspectul originar, mobilitatea vie, inefabilul
devenirii(), calitatea si intensitatea - Teze si antiteze .
Asadar, accentul nu cade pe modelul epic oferit de Proust, preferat totusi lui James Joyce,
ci pe relatia cu filosofia, in speta cu metoda fenomenologica a punerii existentei intre
paranteze, avand ca scop desrealizarea lumii si idearea ei - Tudor Vianu, adica
eliberarea semnificatiei vii de zgura materialitatii opace si a inertiilor de comportament si
limbaj. Fiecare intamplare relatata e imbracata ,la Camil Petrescu , intr-un mic
comentariu eseistic.
Camil Petrescu, considera Al. George, in Semne si repere , a fost un dramaturg dublat
de un poet dintre aceia care, cu ochii mariti si mistuiti launtric , a vazut idei.Acelasi
critic noteaza ca nu exista vreo structura mai antiproustiana decat cea
dramatica .Prin excelenta, tehnica dramatica inseamna condensare si obiectivare a
actiunii, astefl incat, acelasi critic semnaleaza : o incordare esentialmente dramatica,
absolut necunoscuta stilului proustian , staruie in toate romanele lui Camil Petrescu .
De o noutate frapanta fata de restul prozei este Patul lui Procust in care, inca de la
inceput te izbeste preocuparea pentru constructia epica, mai exact preocuparea de a
organiza si structura textul , nu proustianismul scrierii. George Calinescu vedea in
Patul lui Procust o demonstratie, un program , dar un program original ce-l
reprezinta cu fidelitate pe scriitor.Romancierul se transpune pe sine ca personaj in cartea
sa cu intentia vadita de a face din interior, deci, mai credibila, regia propriului text. El
prezinta pe rand personajele si le introduce in actiune atunci cand considera ca este
momentul. Doar ca, in loc sa vorbeasca, personajele scriu. Pentru prima data in proza
romaneasca e problematizat atat de radical insusi actul de a scrie.Doamna T isi
redacteaza singura scrisorile , iar Fred Vasilescu ne surprinde cu un lung jurnal , Intr-o
dupa amiaza de august, in care insereaza scrisorile lui Ladima catre Emile . Fred le citeste
si le comenteaza impreuna cu Emilia, iar autorul ii reproduce aceluiasi Ladima la
subsolul cartii cateva articole si un numar de poeme. Primul dintre ele se intituleaza Patul
lui Procust. Protagonistii prefera sa comunice intre ei in scris, nu in simpla conversatie.
Fred afla de la autor de scrisorile doamnei T, iar in final tot autorul ii daruieste domanei T
jurnalul lui Fred manuscrisul autograf-, dupa moartea acestuia. Poate chiar era nevoie ca
Fred mai intai sa moara, pentru ca gestul sa aiba o semnificatie epica exemplara. Cu cat
scenariul se complica, de la o pagina la alta, cu atat autorul da impresia ca sta deoparte si
doar le sopteste eroilor sai ce sa faca. Pe domana T o sfatuieste cum sa scrie : - Luaind
tocul in mana, in fata unui caiet, si fiind sincera cu dumneata insati pana la confesiune ,
dupa care vine cu aceasta definitie :
- Un scriitor e un om care exprima in scris cu o liminara sinceritate ceea ce a simtit,
ceea ce a gandit, ceea ce i s-a intamplat in viata, lui si celor pe care i-a cunoscut, sau

3
chiar obiectelor neinsufletite. Fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara
caligrafie .
Cel mai bine ilustreaza acest indemn Ladima insusi : el scrie numai cand are ceva esential
de spus. Autorul face din maieutica scrisului ( Serban Cioculescu) principala sursa de
interes narativ si le-o inoculeaza cu perfidie si personajelor sale. Fred Vasilescui chiar
cade pana la urma in aceasta capcana :
Dar vad ca iau lucrurile in serios[]Stii ca a inceput sa-mi placa sa scriu?[]Voi fi
pacatuind cumva impotriva gramaticei , probabil ca folosesc mereu unele cuvinte, cum
mi se spune ca fac si cand vorbesc, dar altfel nu e greu. Vreau acum sa stii totul.
Povestind in scris , retraiesti din nou aceleasi intamplari si bucurii, intocmai , dar parca
le simti altfel, apar acum luminate de alt inteles, care le face si mai vii, pentru ca stii ce
s-a intamplat in urma.
Sfiala, retinerea celor doua personaje e un bun pretext pentru scriitor de a teoretiza asupra
literaturii ca expresie a constiintei, act in care latura formala e aproape insignifianta :
arta n-are de-a face cu ortografiaStilul frumos e opus artei
Este aici o ingenioasa inversare de roluri : autorul insusi devine intr-un fel personaj al
personajelor sale ; intra in relatie intima cu eroii sai.
Analizand cata conventie se afla in toate aceste consideratii auctoriale, G. Calinescu in
Istoria literaturii romane observa reductiunea stilistica a romanului la persoana
autorului . Adica, eroii lui Camil Petrescu au toti repeziciunea discursului si tonul
acela tipic de iritatie care sunt ale autorului insusi in scris, incat toti sub felurite
vesminte par a purta capul multiplicat al vorbitorului la persoana intai. . Azi, acum ,
nici nu e greu de stabilit ca articolele lui Ladima si poemele apartin in realitate lui Camil
Petrescu, iar daca toti eroii vorbesc la fel si toti au limbajul autorului insusi, conventia e
un fapt evident ; o conventie inedita si extrem de productiva. In actul concret de a scrie
autorul depaseste programul intelectualist si atinge negresit zona misterului existential, a
spontaneitatii adevarate. In felul acesta romancierul reuseste sa provoace mai intai iluzie
epica decat destrama initial : despre fiecare personaj lasa impresia la prima aparitie ca stie
totul, dar in continuare fiecare traieste ca o enigma si cu cat inaintam in lectura, cu atat
misterul se mareste.Textul insusi ascunde multe enigme. Important e ca din faptul de a
scrie autorul face pentru sine si pentru personajele sale un prilej exceptional de traire
autentica.
Proustianismul camipetrescian vizeaza de fapt numai acel nivel superior de elaborare a
textului, compus din parti distincte si etajate, dar convergente spre un final logic si
unificate in prealabil de persona intai a relatarii epice. La inceput este persoana intai a
fiecaruia dintre protagonistii care scriu, facand loc treptat persoanei intai auctoriale, care
le inglobeaza pe toate celelalte. Ultimul cuvant il are in roman autorul, care isi rezerva
pentru sine strategic al doilea epilog, luindu-si mai multa libertate decat personajele sale,
mai ales in conversatia cu doamna T dupa accidentul lui Fred Vasilescu. Pe el nimeni nu-l
poate suspecta ca nu scrie. Conventia se topeste acum in faptul autentic de arta ;
dosarul de existenta promis devine roman.
Fata de creatiile romanesti de tip clasic, Patul lui Procust propune o structura epica
deschisa. Romanul se face sub ochii nostri, de aceea il redescoperim altfel o data cu
fiecare noua lectura. Indicatiile de regie textual ale autorului il fixeaza pana la urma intrun gen epic distinct, scrierea ramane insa inclasificabila ; in roman avansam nu de la un
episod la altul, ci de la o revelatie la alta. Continutul epic propriu-zis e cunoasterea de

4
sine launtrica a personajelor. Altfel, nici gesturile lor exterioare, nici tabloul vietii sociale
n-ar avea nici o consistenta ; romanul e pura aspiratie spre cunoastere , spre verificarea
unor potentialitati sufletesti ingenue ; pentru Camil Petrescu conteaza numai scrisul sau
febril, tensionat de idei si pasiunea analitica. G. Calinescu aprecia ca romanul traieste
sub regimul lecturii . Este o carte de o prospetime inepuizabila.
Acest roman este relevant pentru noutatea si modernitatea prozei lui Camil Petrescu.
Teoria autenticitatii a avut ecou si printre contemporani(M. Eliade, Anton Holban) dar si
mai tarziu, in deceniul patru, ca M. Blecher( Intamplari din realitatea imediata ), C.
Fantaneru ( Interior ) sau I. Biberi( a), chiar daca nu s-a realizat pana la capat.
Astazi,putem vorbi de un posibil model Camil Petrescu in proza romaneasca , model
deosebit de productiv, dincolo de proustianismul teoretic al autorului.Programului
propriu-zis i-au supravietuit omul de idei, pasiunea scrisului si gustul revelatiilor ultime
in procesul de autocunostere.