Tema si viziunea despre lume Lucian Blaga

Daca ar fi sa aruncam o privire de ansamblu asupra realitatii perioadei interbelice pe plan european, am observa o lume a lipsei certitudinilor, guvernata de criza comunicarii omului modern. Pe fondul acestei crize pe care individul o traieste, apare si se manifesta un nou curent artistic, ce poarta numele de modernism. In consecinta, modernismul este un curent ce se caracterizeaza prin negarea traditiei si prin impunerea unor noi principii de creatie. In plan autohton, perioada interbelica in literatura se caracterizeaza printr-un dinamism creator, manifestat in aparitia numeroaselor cenacluri, reviste, ideologii. Astfel, modernismul include curente literare novatoare precum simbolismul, suprarealismul si expresionismul. Inteles ca o miscare culturala si literara, expresionismul apare si se manifesta incepand cu primele doua decenii ale secolului al XX-lea, ca reactie la senzatia crizei universale, devenind expresia instrainarii fiintei umane. O creatie reprezentativa pentru curentul expresionist este poezia lui Lucian Blaga Eu nu strivesc corola de lumini a lumii, publicata in 1919 in volumul Poemele luminii. Apartenenta poezii la expresionism este dovedita, in primul rand, de accentul cazut asupra trairii plenare a subiectului. Spre exemplu, inca din incipitul poeziei, se avertizeaza asupra lirismului de tip subiectiv, prin prenumele personal de persoana I singular, eu. Pe de alta parte, la Blaga exista doua tipuri de cunoastere: cea apolinica, paradisiaca si cea dionisiaca, luciferica, aceasta din urma primand asupra cunoasterii apolinice. De pilda, se remarca metafora cu mintea, metafora pentru cunoasterea rationala, apolinica, sugerand ideea conform careia prin cunoasterea paradisiaca se pot distruge tainele si misterul universal. In alta ordine de idei, Lucian Blaga cultiva metaforele revelatorii, considerate micromituri ce explica originile ascunse ale lucrurilor, punand in lumina noi valente ale acestora. Metafora intalnita inca din titlu corola de minuni a lumii este o metafora revelatorie pentru Universul perceput de eul blagian ca perfectiune. Nu in ultimul rand, actul liric devine la Blaga o aventura a spiritului. Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii se incadreaza in prima etapa, a eului stihial care, inca din incipit, fara a cauta corola de minuni a unei alte lumi, se cufunda in realitatea in care s-a nascut si in care traieste. Intregul discurs liric se focalizeaza pe tema cunoasterii, o cunoastere dionisiaca, preferata in defavoarea celei apolinice. O prima secventa apta a ilustra tema poeziei o reprezinta versurile Lumina altora/ sugruma vraja nepatrunsului ascuns/ Dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taina-. Lumina este o metafora pentru cunoastere, iar altora, pronume nehotarat, face referire la cei care adopta cunoasterea de tip rational, cea apolinica. Astfel, este sugerata ideea conform careia adoptarea unei cunoasteri apolinice duce, inevitabil, la distrugerea tainelor universale. In opozitie, lumina mea este o metafora pentru cunoasterea luciferica, dionisiaca. Spre deosebire de lumina altora, ce este capabila a distruge misterul universal, adoptarea unei cunoasteri dionisiace inseamna potentarea tainelor universale. O alta secventa ce sprijina tema poeziei este cea din final: - si tot ce-i neinteles [...] si flori si ochi si buze si morminte. Aici, ochi devin o metafora pentru cunoasterea luciferica, prin care misterele universale nu sunt dezvaluite, ci potentate. Astfel, finalul la care ajunge structura argumentativa a textului este ca iubirea, erosul, devine forma suprema de cunoastere a lumii. Viziunea despre lume reiese, in primul rand, din titlul poeziei, eu nu strivesc corola de minuni a lumii, adevarata declaratie poetica, ce impresioneaza prin fermitatea in car este prezentat eul creator. Astfel, pronumele personal de persoata I singular eu e o marca a subiectivitatii lirice, indiscutabil o trasatura expresionista. Verbul la forma negativa nu strivesc exprima refuzul cunoasterii de tip rational si optiunea pentru cunoasterea luciferica. Corola de minuni a lumii e o metafora revelatorie, imagine a perfectiunii, a absolutului, prin ideea de cerc. E o metafora ce face trimitere la misterele universale. Textul se constituie sub forma unei pendulari intre doua modalitati de cunoastere a lumii, subtila antiteza intre cunoasterea luciferica, avand ca scop conservarea si potentarea misterului si cunoasterea paradisiaca, rationala, nazuind spre eliminarea tainelor lumii. Se nasc astfel serii 1

antonimice intre lumina mrea prin care nu strivesc si nu ucid, sporesc, imbogatesc misterele lumii si lumina altora care sugruma tainele Universului. Totodata, structura antitetica a discursului poetic se subsumeaza simetriei incipit-final, prin care vocea lirica isi afirma superioritatea perspectivei asupra cunoasterii. Plasandu-si propriul eu in pozitie initiala, privilegiata, creatorul blagian isi defineste mai intai pozitia prin negarea capacitatii rationale de a patrunde tainele universului, ca, in final, sa-si exprime direct ideea conform careia universul exterior poate fi transfigurat, dinamizat prin eros. Numai astfel se poate realiza osmoza intre Eu si Marele Tot. Intrucat accentul e pus pe trairea plenara a subiectului, pe subiectivitatea exacerbata, vocea poetica blagiana respinge implicit si restrictiile versificatiei traditionale. Versurile poeziei au o masura variabila, sunt lipsite de ritm si rima, autorul cultivand tehnica ingambamentului. Putem echivala aceasta forma poetica cu linia simpla a desenului din pictura expresionista. La fel ca in tabloul expresionist, unde linia simpla pune in evidenta pata de culoare, in poezie, versul neregulat pune in relief continutul semantic al discursului.