Eu nu strivesc corola de minuni a lumii- Lucia Blaga

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, poezie modernista „simplă ca o respirație

spontană, care nu angajează idei abstracte” dupa cum spune criticul literar Marin Mincu,
deschide volumul de debut al lui Lucian Blaga, „Poemele luminii”, devenind cunoscută ca
artă poetică, prin construirea unui program care își dezvăluie înțelesul mai ales datorită operei
în ansamblu a marelui poet. În „sistemul liric blagian”, acest text reprezentativ ocupă un loc
important, concentrând ca într-un focar tendințe specifice operei poetului și anunțând direcții
viitoare ale receptării.

Modernismul se defineste ca un curent literar aparut in secolul al XX-lea, care implica

ideea de negare a traditiei. Astfel, modernismul poate fi pe deplin inteles doar daca este in
opozitie cu traditionalismul, primul promovand nonconformismul, dinamismul, inovatia, iar
cel de-al doilea respectand cu strictete regulile impuse de traditie. Primele incercari de
modernitate culturala apar odata cu opera ,,Florile raului”, scrisa de Charles Baudelaire.
Pentru modernismul romanesc din perioada interbelica, acesta este impus si sustinut
de catre criticul literar Eugen Lovinescu, considerat teoreticianul modernismului, cu ajutorul
revistei si al cenaclului ,,Sburatorul”. Trasaturile prin care acest curent literar se impune in
literatura sunt: nerespectarea normelor prozodiei clasice, temele predilecte reprezentate de
criza existentiala si absenta sensului, dinamitareaa regulilor impuse de traditie, accentual
cazand pe autenticitate, credibilitate.
Factura modernista a poemului ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” reiese din
modul de constructie a discursului liric. Astfel, discursul este construit pe baza unor relații de
opoziție existente între cele doua tipuri de cunoastere promovate de Blaga: cunoasterea
paradisiaca si cunoasterea luciferica. Aceste relații se manifestă prin antiteză („eu/alții”,
„lumina mea/lumina altora”, alternarea întunericului cu lumina). Textul beneficiază și de
simetrie, realizată prin reluarea în deschiderea poeziei a sintagmei din titlu („Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii”), precum și prin repetarea metaforelor din prima și ultima secvență
poetică. 
Totodata, poezia aparține curentului literar modernist prin tematica sa. Astfel, „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii” are drept temă predominantă atitudinea eului liric în fața
marilor mistere universale. Contrar a ceea ce am fi tentați să credem, acesta nu pledează
pentru dezlegarea acestor taine, ci dimpotrivă; pentru potențarea lor, în vederea sporirii
cunoașterii de tip intuitiv, manifestată apoi la nivel spiritual.
In prima secventa a textului se observa dorința eului liric de a nu strivi minunile lumii,
tainele întregului univers care este alcătuit din „flori”, „ochi”, „buze” și „morminte”, moartea
fiind văzută ca o ultimă treaptă a existenței. Chiar această primă etapa are la bază metafora
„lumina altora”, făcând trimitere la cei care încearcă să descopere tainele universului prin
cunoașterea paradisiacă. Acest lucru nu face decât să adâncească tainele, să le facă greu de
atins: „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”. Prin metafora ,,vraja
nepatrunsului ascuns” este scoasa in evidenta intensitatea misterului, transpusa intr-un spatiu
izolat de gandirea rationala. Tipul de cunoaștere la care Blaga face trimitere se configurează
pe baza opoziției dintre metaforele „lumina mea” și „lumina altora”. Opoziția dintre cele
două forme de cunoaștere, cea paradisiacă și luciferică, apare în această primă secvență
subliniată cu ajutorul verbelor din „nu strivesc”, „nu ucid” și „sugrumă”.
Cea de-a doua secventa a textului vine ca o opoziție primei părți, în centru fiind pusă
metafora „lumina mea” alături de conjuncția „dar”. Această metaforă este legată de
cunoașterea luciferică, specifică eului poetic, a cărui prezență este făcută remarcată de
repetarea pronumelui personal „eu” și de utilizarea adjectivului pronominal posesiv „mea”.
Prin cunoașterea luciferică, poetul „sporește”, „îmbogățește misterele lumii”, sugerate prin
versurile „ne-nțelesuri și mai mari”, „taina nopții” (metaforă), „întunecata zare”, ceea ce
produce emoție în fața misterelor lumii din „largi fiori de sfânt mister”. Ampla comparație
așezată între liniile de pauză funcționează ca o construcție în care ideile poetice se
plasticizează și se realizează cu ajutorul imaginarului poetic blagian: luna, noapte, zare, fior,
mister.
A treia parte a poeziei este alcătuită din două versuri și face referire la concluzia eului
liric cu privire la extazul simțit în fața tainelor lumii ce este posibil numai prin iubire: „căci
eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”. Iubirea, în acest context, nu are o funcție
sentimentală, cu este un instrument de cunoaștere, o cale de pătrundere în misterele lumii.
Cunoașterea poetică este un act de contemplație: „tot...se schimbă...sub ochii mei” și de
iubire „căci eu iubesc”.
Un prim element de structura este titlul, care reprezinta o metafora revelatorie, fiind
epicentrul textului, care subliniază caracterul de artă poetică al poemului, accentuând poziția
eului confesiv. Prin pronumele personal ,,eu” este implicata afectivitatea si viziunea eului
liric, intr-o maniera de potentare a enigmei lumesti, sub forma ciclica a corolei, care sta sub
semnul intrebarii.
Limbajul poetic este metaforic, figurat. Majoritatea sintagmelor se referă la ideea de
mister, de taină: „corola de minuni a lumii” desemnează totalitatea tainelor universale, „flori,
ochi, buze ori morminte” particularizează simboluri ale acestor taine: „flori” ar putea fi
simbolul pentru viață, frumusețe pură, „ochi” – metaforă pentru cunoaștere, „buze” -
metaforă pentru comunicare, „morminte” - metaforă pentru misterul morții. În această
variantă de interpretare, „flori” și „morminte” (metafore pentru viață și moarte) încadrează
metaforele sugerând atitudini esențiale ale umanului - cunoaștere, comunicare. Enumerarea
atributelor lumii este făcută nu la întâmplare, ci în ordinea crescândă a elementului de
„mister” cuprins în ele. Grija de a nu destrăma „vraja nepătrunsului ascuns” este, de fapt,
grija de a nu dezvălui taina propriului eu insondabil, de a nu-l divulga prin cuvânt decât
parțial, prin metafore, prin revelațiile fragmentare și spontane, fără durată, ale cuvântului.

De la început, Blaga își reprezintă actul poetic ca pe un raport eu-lume. Între acești doi poli se
vor instala toate trăirile, toate tensiunile prezente în volumele viitoare. Începând cu
expresionismul, poezia devine expresie a conștiinței individuale; obiectul artistic trebuie să
aibă un „centru de greutate spiritual” care să coincidă cu centrul său de greutate obiectiv. Este
o concepție nouă asupra poeziei, care nu ar mai fi pura redare a lumii obiective, ci ar începe
de la rostirea conștientă a vocabulei „eu”, de la detașarea vizibilă a conștiinței de lume și de
ceilalți („lumea altora”). Arta este, deci, un mijlocitor între conștiință și lume, sau arta se
naște datorită existenței conștiinței.

În concluzie, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică
modernă. Încadrarea operei în curentul literar modernist este susținută de întrunirea unor
condiții specifice, precum: viziunea scriitorului cu privire la condiția umană și modul de
raportare a individului la lumea înconjurătoare, tema (atitudinea omului în fața marilor
mistere universale), precum și modalitățile de construcție ale discursului liric.