Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga

Blaga este unul dintre marii creatori ai literaturii moderne si unul dintre ganditorii care au creat un limbaj metaphoric in
functie de un sistem filosofic pe care si l-a asumat.
Prima parte a operei lirice blagiene se afla sub semnul expresionismlui, un curent care aduce in prim-plan tensiunea
emotionala,trairea neconditionata, realizarea imaginilor artistice prin esentializare si abstractizare, preferinta pentru culori frenetice si
sentimentul metafizic.
Poemele lumii este primul volum publicat de Blaga in 1919, si adduce in centru o metafora a lumii. Poetul creioneaza aici o
lume dominata de vitalism, in care dorinta de contopire a omului cu universul devine obsesie.
Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o arta poetica, la fel ca si poezia “Testament” a lui Tudor Arghezi.
Asadar, tema poeziei este conditia creatorului si a creatiei. De aceea exprima metaforic ideile creatorului despre relatia sa cu universul
si modul de a trai prin poezie.
Titlul are un caracter declarative, fiind o metafora revelatorie exprimata printr-un enunt propozitional. Tonul patetic
sugereaza inca din debut nevoia eului liric de a intervene si a salva tainele existentei. Titlul cuprinde o metafora ampla( “ corola de
minuni a lumii” ) expresie a ceea ce poetul numeste mistere universale. Verbul “a strive” cu forma negative si sens conotativ,
sugereaza atitudinea eului lyric : respingerea violentei, asumarea responsabilitatii de a fi om.

Poezia reprezinta un tot dpdv formal. Ea are o constructie circulara, caci incipitul este reluat in final.

Ideatic, poezia este structurata in 3 secvente poetice : prima secventa – raportul eul liric – univers, secventa a doua –
cunoasterea paradisiacal, secventa a treia – cunoasterea luciferica.

Primul vers reia titlul si reprezinta o metafora implicita, a ceea ce este misterul universal. Caci lumea este o “corola de
minuni” atat timp cat ascunde esenta universului, iar poetul declara figurative, ca nu distruge aceasta taina si “nu ucide”. Marturisirea
lui se organizeaza in jurul unor opozitii amplificate : eu-altii , lumina mea – lumina altora. “corola de minuni a lumii” –
“flori”;”ochi”;”buze” ori “morminte”. Toti acesti termini au sensul figurat : pronumele personal eu – cuvant cheie repetat de 6 ori –
ilustreaza eul liric; “lumina mea” este semnul gandirii poetice, “lumina altora” este gandirea logica, “corola de minuni” reprezinta
misterele lumii; “flori”,”ochi”,”buze” – infatisari concrete ale misterelor. Misterul luciferic este denumit metaphoric in prima secventa
“nepatruns-ascuns”. Omul este atras de vraja sa si de aceea isi asuma riscul de a cauta chiar si in “adancimi de intuneric”.

A doua secventa poetica aduce in prim-plan problema tipului de cunoastere necesar depasirii cenzurii transcendentale. In
termeni filosofici vorbind, cunoasterea care micsoreaza farmecul concret, individual este de tip paradisiac, iar cunoasterea ce
conserva fiorul necunoscutului, ba chiar il sporeste, proiectand in misterele lumii un inteles, un rost si valori noi, este de tip luciferic.
Aceasta din urma modalitate de a intelege lumea este proprie poietilor care simt si transcriu in vers trairea autentica. Atitudinea de
protejare a misterelor care se ascund in partea criptica a lucrurilor, lasand la iveala in spatiul fanic doar un colt din ele, este descrisa cu
ajutorul unei comparatii ample. Poetul se apropie de un mister “intocmai cum cu razele ei albe, luna, nu micsoreaza, ci
tremuratoare/mareste si mai tare noaptea noptii”. Asadar demersul poetic se caracterizeaza prin sacralitate si iubire. Aceste
sentimente reprezinta mai mult decat un raport afectiv, sunt instrumente ale cunoasterii.

Asadar, poezia nu inseamna doar intuitive in concretul universului ci capacitatea intelectuala de a percepe si a interpreta
date dintr*o alta sfera existentiala.

Ultima secventa poetica reprezinta si concluzia : numai poetul a fost binecuvantat si are puterea de a revela frumusetea si
valoarea concretului “flori,ochi,buze, si morminte”

Se poate observa aspectul liber al versificatiei : exista doar un ritm interior care se desfasoara in functie de gandirea abrupta
a poetului. Era nevoie de o formula prozodica inedita : ingambamentul, ca ritmul ideii si al trairii sa aiba cursivitate si melodicitate. In
mijlocul poemului exista un vers de doar doua cuvinte in care conjuctiei adeversative I se atribuie rolul de element stylistic. Se
marcheaza astfel, antiteza dintre doua moduri de a luat contact cu lumea. Aceasi opozitie este intalnita prin “neinteles” ,
“neintelesuri”. Intreaga poezie e un discurs metaphoric pt ca lirismul reflexiv a lui Blaga nu se putea ilustra decat printr-o astfel de
figura de stil cu un mare grad de abstractive.

Metafora este probabil cea mai rodnica facultate pe care o poseda omul. Pare o unealta de creatie pe care Dumnezeu a uitat-
o inauntrul uneia din creaturile sale in timp ce o plasmuia.