NOAPTE DE DECEMVRIE

de Alexandru Macedonski

Simbolismul este un curent literar de circulație universală, apărut în Franța în a

doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva retorismului romantic și a
formalismului parnasian, promovând emoția și muzicalitatea interioară a ideii. Și-a
creat o individualitate proprie prin lansarea a două deziderate principale: folosirea
simbolurilor și percepția sinestezică asupra lumii.
Promovează o nouă viziune asupra poeziei, considerată arta de a simți,
fundamentată pe imagini artistice, ca mijloc de exprimare a corespondențelor dintre
elementele universului, prin sugestie.
Simbolul admite o multitudine de sensuri la descoperirea cărora cititorul
colaborează cu poetul. Alte particularități ale liricii simboliste:

Crearea stării de spleen;

Muzicalitatea interioară a versurilor;
Deschiderea față de inovațiile formale;
Utilizarea sinesteziei.

Poemul se înscrie în ciclul Nopților, poezii dedicate lunilor anului. Poemele

macedonskiene sunt originale și se înscriu în sfera simbolurilor pe tema vârstelor
spiritului, de aceea critica le numește „cântece ale vârstelorˮ, mărginite de limitele
calendaristice ale unui an. Într-o manieră modernă, lunile reprezintă spiritul, în mod
simbolic. Ele pot fi considerate meditații cu substrat autobiografic despre izolarea
geniului, de esență romantică, despre nostalgia singurătății, de esență simbolistă. Este
prezentată tema timpului, ireversibil pentru ființa umană.
Poemul a fost publicat în 1912 în volumul Flori sacre și are la bază scrierea Meka
și Meka, apărută în 1980, în ziarul „Românulˮ, care valorifică semnificațiile unei
legende orientale. Legenda, transformată de Macedonski în poem în proză, este o
parabolă, pe care muza (inspirația) o dictează unui poet sărac.

1
 Prințul arab Ali-ben-Mohamet-ben Hassan moștenește de la tatăl său principiul
moral de a nu se abate niciodată de la calea cea dreaptă. El pleacă în pelerinaj
către cetatea sfântă a musulmanilor. Prințul preferă drumul drept, dar anevoios,
în vreme ce un cerșetor, Pocitan-ben-Pehlivan, alege calea ocolită, plecând în
același timp cu prințul.
Prințul se stinge în deșert atingând „Meka cereascăˮ, nu înainte de a vedea, în
mod simbolic, cum Pocitan intră în „Meka pământeascăˮ.
Această parabolă este transformată de Macedonski într-una dintre cele mai
valoroase meditații ale sale. Poemul, considerat „capodopera lui Macedonskiˮ, are o
structură simetrică, fiind compus din patru secvențe:

prima și ultima prezintă cadrul meditației poetice;

a doua secvență constă în invocația către muză;
a treia conține povestea emirului.

În plină iarnă, în luna decembrie, noaptea, într-o cameră moartă, în fața unei
vetre, în care focul se stinge scrumit, creatorul trăsnit stă de soartă, fără nicio
speranță, în timp ce geniul său e-aproape un mit.
Această atmosferă dezolantă de factură romantică este conturată în continuare
în strofele următoare. Camera poetului este pustie și albă ca și întinsa câmpie, existând
o legătură indestructibilă între starea de visare a creatorului și elementul romantic,
luna.
Corespondența de natură simbolistă dintre natură și sentimente este sugerată de
frământările interioare ale ipostazei lirice în text, în așteptarea inspirației.
Izolarea este ireversibilă, anticipându-i moartea. Trecerea de la planul exterior
la cel oniric și visul însuși sunt realizate prin modalitatea artistică a alegoriei.
Meditația poetului implică dematerializarea sa; ipostaza spirituală a sa invocă
inspirația, muza fără de care geniul nu se poate manifesta la nivelul imaginației.
Apariția ei se adresează simultan simțurilor, realizând dezideratul simbolist al
percepției sinestezice a universului: „O flacără vie pe coș izbucnește/ Se urcă,
palpită, trosnește, vorbește.ˮ Succesiunea de verbe dinamizează peisajul static de

2
până atunci. Dialogul imaginar cu flacăra aduce ambiguitatea planurilor reale
(obiective) și onirice (subiective), unite prin motivul flăcării.
Aspirația către Meka reprezintă idealul cunoașterii, al purificării morale, al
desăvârșirii. Acesta devine din ce în ce mai puternic, conturând o adevărată obsesie,
care îi devorează spiritul, ceea ce îi întărește convingerea că purificarea nu se poate
realiza decât prin suferință, prin sacrificiul absolut.
Călătoria către cetatea sfântă este prefațată de versurile cu un puternic lirism, în
care emirul privește Bagdadul și lăcrimează, semn că își cunoaște destinul. Apoi, ia
apa din fântâna pe care o știe din copilărie, ceea ce denotă faptul că dorește o
purificare, o reîntoarcere la inocența infantilă. Apa este ca o oglindă, iar privirea în
fântână poate fi interpretată ca o vizualizare a sinelui. Pe lângă propriul chip, zărește
pe luciul apei imaginea unui drumeț „mai slut ca iadul, drențos și pocit/ Hoit jalnic
de bubeˮ, „viclean la privireˮ și „searbăd la fațăˮ.
Emirul descoperă astfel fața urâtă, ascunsă a propriilor slăbiciuni care l-ar putea
abate de la împlinirea celui mai puternic ideal al său. Ambii au același vis, să ajungă la
Meka, dar drumurile lor sunt diferite: în timp ce slutul „drumu-ocolește mai mult, tot
mai multˮ, emirul înaintează „și calea e dreaptă, e dreaptă, tot dreaptă, dar zilele curgˮ.
Repetiția adjectivului cu valoare de epitet are rolul de a sublinia ideea drumului drept,
al moralității, emirul rămânând credincios idealului său etic. Sacrificiul este imens,
căci întregul său convoi este răpus de arșiță, oamenii comuni nefiind apți să atingă un
ideal măreț.
Singurătatea și superioritatea sunt panajul omului de geniu. La finalul destinului
său pământesc, el are satisfacția întrezăririi idealului pentru care s-a jertfit. În agonie,
vede halucinant cum pe poarta Mekăi „străbate drumețul pocitˮ; emirul moare sub
jarul „pustieiˮ, atingând „Meka cereascăˮ și ducând până la capăt sacrificiul în numele
idealului.
Aventura inițiatică a emirului este un simbol pentru visul poetului aflat în
„camera moartăˮ; sfârșitul existenței emirului este o proiecție ideatică a morții
geniului. Astfel, viața se întâlnește cu visul doar în moarte. Artistul întruchipează
permanentul conflict între condiția umană și cea a superiorității. Așa cum emirul nu
poate opta pentru un anume drum prin deșert, ci urmează calea cea dreaptă pentru care

3
e predestinat, poetul are o singură menire, anume aceea a creației, de la care nu se
poate abate.
Călătoria emirului este un simbol al căutării absolutului, iar emirul
reprezintă ipostaza alegorică a poetului; astfel, prin poezie, el tinde către
atingerea perfecțiunii.
În lirica lui Macedonski, cromatica are înțelesuri simbolice. În poem, paleta
coloristică e vastă. Culorile deschise, pastelate, sunt întrebuințate în descrierea orașului
Bagdad, cu grădinile și palatele sale. În descrierea călătoriei, tenta cromatică se
schimbă și devine dominantă culoarea morții, roșu-sângeriu: emirul înaintează „sub
flăcări de soareˮ, în ochi se zărește „o nălucă de sângeˮ, deasupra se întinde „un cer
roșuˮ, cadavrele „zac roșii moarteˮ, întreaga zare e dominată de „roșu de sângeˮ.
Poemul e amplu, fiind alcătuit din versuri lungi, armonios îmbinate. Armonia
constă în asocierea muzicii limpezi, sonore, de factură romantică a versului cu cea
suavă, specifică simbolismului. Se remarcă folosirea repetiției unui cuvânt sau a mai
multor cuvinte din aceeași sferă semantică „sângeriuˮ, „de focˮ, „flăcări de soareˮ-
pentru culoare roșu.
De asemenea, o repetiție aparte este procedeul de a începe un vers sau o strofă
cu finalul versului sau al sferei precedente: „Iar alba cetate rămâne nălucă/ Rămâne
nălucă, dar tot o zărește.ˮ
Repetițiile realizează o corespondență de tip simbolist între poezie și muzică,
dezvoltând mai multe valențe: obsesii interioare, infinitatea spațiului și a timpului,
înlăturarea monotoniei.
Considerându-se un geniu neînțeles, Macedonski, avatarul emirului din Bagdad,
aflat într-o permanentă căutare a idealului, întrezărește în viitorul îndepărtat
posibilitatea de a fi cu adevărat apreciat: „De când patru generații peste moartea
mea vor trece/ Când voi fi de-un veac aproape oase și cenușă rece,/ Va suna și
pentru mine al dreptății ceas deplin...ˮ