Lasă-ți lumea...

, de Mihai Eminescu

Lasă-ți lumea...
de Mihai Eminescu

Poezia ”Lasă-ți lumea...” a fost inclusă în singurul volum de versuri apărut în timpul
vieții poetului – ”Poezii” (1883). Manuscrisul ei datează din 1876, dar poezia a cunoscut în
jur de 18 variante.
Ca specie literară, poezia este o romanță, deoarece denotă o atmosferă senină,
încrezătoare în forțele iubirii împărtășite, are un ton elegiac și poate fi pusă pe note muzicale.

Obs. Romanța este o specie a genului liric, un cântec sentimental, cu o ușoară notă de
tristețe, transpus pe melodie sau scris în scopul execuției muzicale, ceea ce îi sporește
expresivitatea. Într-o romanță întâlnim chemări, exclamații, suspine, îndemnuri, regrete, stări
caracteristice așa-numitului stil de romanță, stil simplu, ușor de recunoscut.

Titlul poeziei exprimă un îndemn sau o chemare adresată de poet persoanei iubite de
a-și uita lumea și de a-l urma, deoarece singura realitate care contează este a a lor, ca
pereche.
Tema poeziei o constituie iubirea, care se-mpletește cu natura, la fel ca-n alte poezii
eminesciene: ”Lacul”, ”Dorința”, ”Floare albastră”, ”Crăiasa din povești”, ”Sara pe
deal”, ”Fata în grădina de aur”, ”Atât de fragedă...” și altele. Ca și în alte poezii în care
apare tema iubirii și-a naturii, și în poezia ”Lasă-ți lumea...” întâlnim același scenariu al
întâlnirii celor doi îndrăgostiți: chemarea iubitei, așteptarea ei în decorul mirific al naturii,
întâlnirea imaginară a celor doi, gesturile lor de tandrețe, fericirea lor deplină, ocrotiți în
intimitatea lor de natura personificată.
Precum în ”Dorința” sau ”Floare albastră”, îndemnul este acela de a rătăci pe
cărările întortocheate ale ”vechilor păduri”, martore unice, alături de stele, a poveștii lor de
dragoste.
În primele strofe apar versuri-refren aproape identice, care arată nevoia poetului de a
ocroti ființa iubită: ”Nime-n lume nu ne vede”, ”Nime-n lume nu ne simte”, ”Nime-n lume nu
ne știe”. Idila celor doi are loc într-un decor natural de basm, în care fiecare element al
naturii rezonează cu trăirile sufletești ale celor doi tineri.
Natura apare în dubla ei dimensiune, terestră și cosmică, cu elementele naturii
terestre (pădurea, lacul, cărările, trestiile, dealurile) și ale naturii cosmice (luna, stelele,
”înălțimi albastre”). Atmosfera de seninătate, de blândețe, de liniște este creată cu ajutorul
imaginilor auditive: ”glasul vechilor păduri”, ”tânguiosul bucium sună”, ”îi răspunde
codrul verde”. Se naște astfel un dialog între diferite elemente ale naturii, pădurea îi
ocrotește, parcă în mod conștient, uman, ca o mamă blândă, pe cei doi tineri. La crearea
atmosferei contribuie, de asemenea imaginile vizuale: ”printre crengi scânteie stele”, ”pe
când iese dulcea lună / Dintr-o rariște de fag”, ”tremurând cu unde-n spume” (care este și o
personificare), ”înălțimile albastre / Pleacă zarea lor pe dealuri”, ”Numai luna printre ceață
/ Varsă apelor văpaie”.
Ileana Cosânzeana, din visurile celui îndrăgostit, este descrisă ca fiind frumoasă, cu
părul lung și bogat, pare ”un înger drăgălaș”, ai cărui ochi exprimă ”milă” și înțelegere față
de o iubire atât de adâncă. Ea devine pentru poet o muză, o adevărată icoană, în fața căreia
este cuprins de un sentiment sacru.
În strofele 8-9-10 apare personificat un element al naturii terestre: lacul. Însuflețit de
prezența perechii umane, simte și el fiorii pasiunii și își conștientizează propria singurătate.
El se unește cu razele lunii, care îl străbate până în adâncuri, formând astfel, la rândul său, o
pereche, simbolizând unirea cosmicului cu teluricul. Trezit la viață de dragostea lunii, lacul
Lasă-ți lumea..., de Mihai Eminescu

visează o lume întreagă și nu mai poate să adoarmă. Ca-ntr-un proces de empatie, lacul
rezonează cu trăirile sufletești ale celor doi tineri și simte, la rândul său, emoția așteptării. El
oglindește în undele sale chipul frumos al fetei, și vrăjit de frumusețea ei, se-ndrăgostește la
rândul său de ea. La fel, fata este impresionată de claritatea lacului și îl alege ca oglindă
pentru propriul chip.
Ultimele strofe sugerează fericirea deplină a celor doi tineri, la care participă
întreaga natură. Se produce o unire a elementelor terestre cu cele cosmice, ”înălțimile
albastre” îmbrățișând dealurile, iar stelele oglindindu-se în apele lacului. Cei doi tineri își
împărtășesc iubirea, într-o singurătate deplină și în deplină armonie cu întreaga natură, în
apropierea teilor din crânguri, cu mirosul lor adormitor, care-și împrăștie mireasma. Luna,
martor celest al iubiriilor, îi află strâns îmbrățișați și varsă lumina ei ocrotitoare asupra lor.
Limbajul poeziei este unul simplu, poetul folosind cuvinte și expresii populare:
”șede”, ”ba”, ”te-oi cuprinde”, ”nime”, ”pleacă zarea lor pe dealuri”, ”între trestie le
farmă”, ”mai nu vrei și mai te lași”, ”răchiți”.
Tonul poezie este unul cald, intim, familiar, sugerând dialogul pasional dintre cei doi
îndrăgostiți.
Figuri de stil:
- Personificări – natura întreagă este personificată, împreună cu elementele ei,
specifice decorului eminescian: pădurea, luna, lacul;
- Epitete în inversiune: ”vechilor păduri”, ”tânguiosul bucium”, ”dulcea lună”,
”dulce silă”; epitete: ”înălțimile albastre”, ”înger drăgălaș”, ”fermecat și
dureros”;
- Metafore: ”varsă apelor văpaie”, ”sufletu-mi se pierde”, ”stele-n valuri”;
- Sinecdocă: ”Dulce dragoste bălaie”;
- Personificări: ”pe când iese dulcea lună”, ”tremurând cu unde-n spume”, ”glasul
vechilor păduri”, ”tânguiosul bucium sună”;
- Repetiții: ”Nime-n lume nu ne simte”, ”Nime-n lume nu ne vede”; ”Stele-n ceruri,
stele-n valuri”;
- Exclamații retorice: ”Și suntem atât de singuri / Și atât de fericiți!”;
- Interogații poetice: ”Ce privești zâmbind în unde?”
Măsura versurilor este de 8-9 silabe, rima este încrucișată, iar ritmul este trohaic,
specific poeziei populare.

N.B. Observăm că anumite structuri pot fi privite din mai multe perspective. Astfel,
anumite epitete pot fi încadrate la epitete în inversiune, la personificări sau chiar la metafore.
Totuși, ele sunt în primul rând anumite figuri de stil, în ceea ce privește trăsătura lor cea mai
pregnantă, mai definitorie. Astfel, ”dulce dragoste bălaie” este în primul rând o sinecdocă
pentru că înlocuiește ființa persoanei dragi cu relația de afectivitate pe care o simte poetul
față de iubita sa..

Obs. Sinecdoca este figura de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului
unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părții (și invers), a particularului în locul
generalului, a generalului în locul particularului, a materiei din care este făcut un lucru în
locul lucrului însuși etc.