MOTIVUL VEGETAL ÎN POEZIA LUI EMINESCU

Natura apare în majoritatea operei lui Eminescu. Motivele vegetale cât şi cele faunistice se bucură de o
atenţie specială din partea autorului.Mihai-Eminescu

Analizând preponderenţa şi diversitatea speciilor vegetale în poezie şi rolul pe care îl atribuie, se poate
da o nota nouă liricii eminesciene. La sfârşitul inventarierii se poate remarca bogăţia motivelor vegetale,
care vin sa întregească ideea că omul trăieşte prin natură şi natura prin om.

Pădurea lui Eminescu este vie, dumbrava, codrul si lunca la fel. Viaţa silvatică pulsează prin arbori:,,Pare
că şi trunchii mândri poartă suflete sub coajă…”

Motivul codrului apare des în poezia lui Eminescu, cu toate componentele sale: creangă, frunză, iarbă,
flori, arbori. Spre deosebire de pădure, care este un teren acoperit cu copaci mai tineri, în care sunt
animale sălbatice neferoce şi e accesibilă omului, codrul este acea pădure cu copaci seculari, mai puţin
accesibilă oamenilor, ce păstrează aspecul virgin.

Codrul eminescian este spaţiul în care poetul atinge absolutul în armoniile naturii –nenumăraţi copaci,
puzderie de frunze, noian de flori îi vor fi alături în căutarea fericirii primordiale. Motivul codrului îl
marchează pe Eminescu încă din prima perioadă a scrierii sale, până în ultima. Un eminescolog D.
Murăraşu face un inventar al motivului şi constată un numar de 168 de apariţii. Codru adânc, codru
întunecos, codru bătrân, codru străvechi, exprimă un spaţiu plin de taină, de necunoscut, îndicând
aspiraţia poetului spre statornicie, durabilitate, veşnicie. În multe poezii codrul devine ”o fiinţă” cu care
poetul comunică: „Codrule codruţule, ce mai faci drăguţule..”.

Aşa cum observă şi criticul George Călinescu, poetul are printre copaci, câteva esenţe la care ţine în mod
deosebit: teiul, bradul, plopul, arinul, stejarul, fagul, salcia, nucul.

Teiul este preferatul poetului, cu un număr de 34 de apariţii, fiind copacul care se află în centrul naturii
emineciene. Principala calitate a teiului provine din acţiunea magică a florilor, efectul de vrajă pe care-l
exercită.

”E-un miros de tei în copaci…”

Lasă-ţi lumea…
”Deasupra-mi teiul sfânt,

Să-şi scuture creanga…”

Mai am un singur dor

„Sub şirul lung de mândri tei,

Şedeau doi tineri singuri”

Luceafărul

Bradul este prezent în legende, basme, colinde, proverbe, participă la numeroase activităţi spirituale:
naştere, nuntă, înmormântare. Românul îl are aproape în momente importante din viaţă.

În Mai am un singur dor:

”Alunecă luna,

Prin vârfuri lungi de brad

………………………………….

Luceferi ce răsar

Din umbră de cetini,

Fiindu-mi prieteni
O să-mi zâmbească iar.”

Nucul exprimă o stare sufletească de tristeşe şi de singurătate.

În poezia „De ce nu-mi vii”

”Vezi rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,

S-aşează bruma peste vii,

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii”

Aşadar pădurea lui Eminescu este vie, pulsează la trăirile poetului, respiră, trăieşte alături de poet,
participând la momentele de fericire, fiindu-i alături în momentele de cumpănă.

Stejarul – arbore din grupa foioaselor, stejarul este unul din principalele prezenţe ale pădurii româneşti.
Diverse legende vorbesc despre pustnicii care locuiau în scorbură de stejar. Tot în asemenea locuri îşi
făceau sălaş diferite spirite ale pădurii: muma pădurii, vrăjitoarea, fetele pădurii.

„El văzu Muma Pădurii,

Rătăcind printre stejari.” Miron şi frumoasa fără corp

Este în acelaşi timp şi simbolul vitejiei, trăiniciei, vigorii.

„Vin de întunecă pământul la Rovine în câmpii

Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari” Scrisoarea III

Salcia este o specie de arbori care creşte pe malul apelor, fam. Salicaceelor. Eminescu îi

atribuie epitete de sfântă, argint, argintoasă, sfinţenia, derivând din feeria de rai a decorului natural pe
care-l creează.

„Pe când salcii argintoase tremur sfinte peste râu” Memento Mori

Salcâmul are aceeaşi semnificaţie poetică ca şi teiul, de arbore sacru, sub poala căruia cuplul de
îndrăgostiţi se află sub protecţia divinităţii, sub balsamul florilor de salcâm cuplul va trece în eternitatea
naturii.

„Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea-ntreagă” Sara pe deal

Se mai întâlnesc în poeziile lui Eminescu şi alţi arbori din diverse ţinuturi (munte, deal, şes): arini, plop,
paltini, mesteacăn, corn, alun.

Plopul – imaginea lui de arbore cu frunze tremurătoare este folosită pentru exprimarea unor stări de
melancolie şi tristeţe.

„Pe lângă plopii fără soţ,

adesea ai trecut,

Mă cunoşteau vecinii toţi

Tu nu m-ai cunoscut
Pe lângă plopii fără soţ

„Şi dacă ramuri bat în geam

Şi se cutremur plopii

E ca în minte să te am

Şi-ncet să te apropii”

Şi dacă

Alături de arbori şi plantele ierboase deţin un loc important între motivele eminesciene – 233 de
apariţii.

La începutul existenţei umane era un loc divin, pământul întreg era un paradis. Poetul încearcă să refacă
în poezia sa imaginea edenică a grădinii raiului.

„Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălcii pletoase,

Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă,

Ale razelor lumine împle stânca cu roşeaţă,

Ale crinilor potire sunt ca urme de argint”

Memento mori

Analizate statistic, dintre specii se detaşează roza – 38 de apariţii, crinul – 20, viorele, garoafe, macul,
narcisa, nufărul.
Aceste flori intră în diverse contexte, ca simboluri legate de culoare şi miros. Fascinaţia magică a
mulţimii de flori se regăseşte în povestea Făt Frumos din lacrimă. Trandafiri, crini, lăcrămioare, viorele,
maci vin să transforme întregul univers în grădini de flori şi de stele.

Natura i-a fost alături în momente fericite, dar şi în cele de tristeţe un prieten de nădejde.
„Codrule,codruţule/Ce mai faci drăguţule…”

În acest context se poate concluziona că natura joacă un rol important în viaţa omului, fiind parte
integrantă din existenţa lui. Omul aparţine naturii. Revenind la natură, omul va redescoperi izvorul
fericirii.