Romantismul este curentul literar manifestat in secolul al XVIII-lea, in Anglia si in 

Germania, si in secolul al XIX-lea, in Franta, in Italia si in Spania, caracterizat prin suprematia 

sentimentului asupra ratiunii, prin nevoia de a evada din realitatea constrangatoare a lumii zice, in 
vis, in trecut, in mister sau in fantastic. Cultul sinelui, al lumii interioare, al sensibilitatii si al 
imaginatiei devine, astfel, atitudinea fundamentala a scriitorilor romantici. 
Criticul G. Calinescu a a rmat ca, in ceea ce priveste lirica loso ca eminesciana, orice 
demers analitic trebuie sa e anticipat de o profunda cunoastere a loso ei pe care poetul a 
asimilat-o, in special a celei germane, reprezentate de Arthur Schopenhauer si de Immanuel Kant. 
Plecand de la conceptia loso ca potrivit careia raul si suferinta domina in univers si nu pot  
inlaturate, in cazul scriitorilor romantici, pesimismul (asa cum este teoretizat de Schopenhauer) 
devine o atitudine fundamentala, care justi ca, o data in plus, necesitatea evadarii din realitatea 
limitativa. 
Acea constiinta superioara, care, printr-un efort dureros, reuseste sa se sustraga realitatii 
obiective, optand pentru cunoasterea absoluta, este geniul - gura centrala a liricii loso ce 
romantice. Reusind sa se elibereze de sub dominatia Vointei, geniul reuseste, in acelasi timp, sa se 
izoleze si, traind in sferele unei lumi superioare, a contemplatiei pure, el nu mai este inteles de 
semenii sai. In mijlocul acestei lumi, lumea comuna, geniul nu are parte de fericire, de aceea starea sa 
fundamentala este melancolia. Patrunderea geniului in lumea esentelor pure ii da acestuia o 
trasatura esentiala: seninatatea. Lumea superioara a geniului este ataraxica. Figura de stil speci ca 
romantismului este antiteza, constand in alaturarea a doi termeni opusi cu scopul de a le scoate in 
evidenta caracteristicile distincte. 
Toate cele de mai sus de regasesc in lirica eminesciana, poate si pentru ca, odata cu poezia lui 
Eminescu, se poate vorbi despre o reintoarcere spre fundamentele artistice ale romantismului. Si 
daca, in primii ani de creatie, Eminescu este vadit in uentat de entuziasmul pasoptist, poemele de 
maturitate contin tot mai multe ipostazieri ale spiritului romantic meditativ, contemplativ, detasat, 
damnat, satiric. 
Reprezentativ in acest sens este poemul “Floare albastra” de Mihai Eminescu, in care 
poetul combina teme, motive, atitudini politice, particularitati de constructie speci ce universului 
liric romantic. Poemul este construit pe motivul florii albastre, preluat de la poetul german Novalis, 
la care simbolizeaza tendinta spre in nit. Pentru Eminescu, oarea albastra reprezinta “metafora 
vietii, o chemare spre lume si noroc implinit in contingent” (Zoe Dumitrescu - Busulenga). 
Compozitional, poemul este alcatuit din doua secvente: monologul liric al iubitei (primele 
douasprezece strofe), raspunsul barbatului si dezamagirea (ultimele doua strofe). Monologul liric al 
iubitei se structureaza pe doua idei: cea a cunoasterii absolute, in nite si cea a cunoasterii terestre. 
Cele doua secvente sunt despartite de strofa a IV-a, in care apare un comentariu al spiritului 
superior, purtand in el germenele ideii din ultima strofa. 
In acest amplu monolog liric al iubitei, se de nesc su eteste partenerii: el este spiritul 
superior, contemplativ, izolat, prin cunoastere, in orizonturile indepartate, ea este inta practica, 
ancorata in realitate, care cauta sa aduca la limitele sale masurabile pe iubitul tentat de in nit. Pe cei 
doi indragostiti ii desparte si opozitia spatiala: el - departe, ea - in lume, aproape. De aici, 
imperativul chemarii femeii: “Nu cata in departare / Fericirea ta, iubite!”. Zona departelui este 
lumea ideilor, universul cunoasterii, si se con gureaza, mai intai, in reprosul iubitei: “Iar te-ai 
cufundat in stele / Si in nori si-n ceruri-nalte”. Domeniul cunoasterii este caracterizat tot de ea, 
intr-o enumeratie: “Rauri de soare / Gramadesti-n a ta gandire” - simbolul macrocosmosului, 
“Campiile asire” - simbolul istoriei vechi, “Intunecata mare” - natura. In acest univers vast al 
cunoasterii se izoleaza spiritul barbatului superior, care nu se poate realiza in lumea pamanteana, 
zugravita ispititor de catre fata, in strofele urmatoare. 
Strofa a IV-a intrerupe monologul liric si presupune consimtamantul temporar al 
barbatului la chemarea femeii: “Astfel zise mititica / Dulce netezindu-mi parul/ Ah! ea spuse 
adevarul / Eu am ras, n-am zis nimica”. De observat aici diminutivul “mititica” , simbolizand 
constiinta superioritatii barbatului, rasul si absenta raspunsului care re ecta rezerva sceptica si 
penultimul vers, care introduce o nota afectiva, anticipand nalul. 
Chemarea la iubire ofera o imagine a spatiului terestru ca loc tainic, o lume concreta si 
atragatoare, in opozitie cu lumea transcendenta, lumea rece, de idei, din prima secventa: “In ochi 
de padure”/”langa trestia cea lina”/”sub bolta cea senina”/”in foi de mure”. Intr-un 
asemenea spatiu este fagaduita iubirea, intr-o invitatie la fericire, construita insa ca o proiectie a 
implinirii, prin folosirea viitorului: “vom sedea”/”mi-i spune”/”voi cerca”/”voi rosie ca 
marul”/”mi-oi desface de-aur parul”.  
Chemarea la iubire este irezistibila si se pare ca experienta s-a consumat, daca luam in 
considerare doua amanunte prezente in marturisirea barbatului: “inc-o gura si dispare” (se pare 
ca promisiunea a devenit realitate) si sintagma “dulce minune”, un vocativ care sugereaza ca 
apropierea a fost resimtita ca un miracol. Punctele de suspensie care separa ultima strofa de restul 
poemului par sa introduca ideea curgerii nemiloase a timpului. 
Ultima strofa este o revenire din visul implinirii, revenire plina de nostalgie si de durere, in 
care sintagma “iubirea noastra” sugereaza ca geniul si-a asumat viziunea femeii despre lume si 
despre fericire, dovedita insa a vremelnica, iar, prin chemarea repetata a iubitei, pe numele sau 
simbolic, “ oare albastra”, geniul cheama, de fapt, intreaga lume, deci posibila fericire lumeasca 
de a carei iluzie s-a lasat tentat. 
Ultimul vers (“Totusi este trist in lume”) reprezinta raspunsul tardiv al geniului la 
chemarea iubirii. Adverbul “totusi” trebuie raportat la intreaga experienta: desi omul de geniu a 
trait regenerator idealul orii albastre, ca sentiment al unui absolut mai luminos decat acela al 
meditatiei lozo ce, in care se incapatana sa ramana, apare concluzia cu nuanta de sentinta, 
privitoare la tristetea lumii, provocata de constiinta faptului ca iubirea este totusi muritoare. 
Tristetea este deci a experientei efemeritatii.