Bozbics Gabriel XI-D

MITUL FAUSTIC ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Literatura română este destul de bogată, având numeroase mituri.
Miturile sunt forme arhetipale, împreună cu legendele, basmele și baladele
populare, conținând un sâmbure de adevăr, dar fiind frumos îmbrăcate și
prezentate. Toate aceste forme arhetipale1 constituie punctul de plecare din
operele scriitorilor, fiind surse sau izvoare din care aceștia s-au inspirat.
Mitul este o povestire fabuloasă care cuprinde credințele popoarelor despre
originea universului și a fenomenelor naturii, implicând ființe supranaturale,
fantastice și spirituale, precum Dumnezeu, îngeri, demoni și alte personaje cu
calități deosebite, de o altă natură. În mituri sunt prezenți chiar și oameni
transformați în animale sau invers și alte lumi. Mitul 2este o realitate culturală
extrem de complexă, care poate fi abordată din diverse perspective,
povestind o istorie sacră și relatând un eveniment care a avut loc în timpul
primordial, timpul fabulos al „începuturilor”. Acesta, altfel spus, povestește
cum datorită acțiunilor sau „isprăvilor” ființelor supranaturale s-a născut o
realitate. Miturile explică la modul figurat fenomenele , reflectând realitățile
din conștiința omului iar evenimentele petrecute în mit sunt atemporale,
având un timp mitic. Există mai multe categorii de mituri (memoriale : omul
primordial, potopul, reconstrucția universului; fenomenologice :
antropologia, escatologia, elementele precum apa și focul; cosmografice :
panteonul și lumile coexistente și transcedentale : viața și moartea, timpul,
destinul). Mituri celebre sunt : mitul lui Daphne, mitul lui Odiseu, mitul
peșterii, mitul lui Prometeu. În literatura română au fost definite ca existente
patru mituri fundamentale de către criticul George Călinescu : mitul jertfei
pentru creație, mitul mioritic (sau mitul transhumanței), mitul erotic (sau
mitul Zburătorului) și mitul etnogenezei. Mitul mioritic simbolizează existenţa
pastorală a poporului român, fiind o capodoperă răspândită în numeroase
povești sau balade, precum Miorița sau Baltagul. Mitul jertfei zidirii este
prezent în opera „ Monastirea Argeșului ” . Meșterul Manole, personajul

1
Model original care stă la baza unui mit, unei legende, unei lucrări
2
Definiție a mitului formulată cu ajutorul celorlalte propoziții și definiții din cartea „Aspecte ale mitului” de
Mircea Eliade.
Bozbics Gabriel XI-D

principal al acestei balade, potrivit legendei, este cel care a proiectat și

construit Mănăstirea Curtea de Argeș. Meșterul Manole și Miorița constituie
„culmea poeziei populare românești”, cele două creații ale geniului poetic
românesc având ca motiv dramatic o „moarte violentă” cu seninătate
acceptată. Mitul Zburătorului este reprezentat în operele literare prin
intermediul unei ființe fantastice care chinuie noaptea în somn fetele
nemăritate și pe cele măritate de curând, fiind prezent în perioada
romantismului, de exemplu, în opera „Luceafărul” de Mihai Eminescu.
Zburătorul se arată în această operă numai în visul fetei, ca o entitate
supraumană, întruchipând demonicul și angelicul. Ultimul mit definit de către
Călinescu este cel al etnogenezei, prezent în literatura română în legenda
populară „Dochia și Traian”. Aceasta descrie legenda Dochiei, fiica lui
Decebal, care se transformă în stâncă pentru a nu-și părăsi pământul și
neamul sub amenințarea romană. Aceste mituri au pus bazele unor
capodopere ale literaturii române. În literatura clasică, mitul lui Faust3 a fost
un subiect care a dat unele dintre cele mai bune scrieri din toate timpurile,
precum Faust de Goethe, Maestrul și Margareta de Bulgakov sau Doctor
Faustus de Thomas Mann, iar în literatura română, mitul este prezent mai
ales la scriitorul Vasile Voiculescu. Faust, personajul care a făcut pactul cu
Diavolul, întruchipează omul care este dispus să își vândă sufletul pentru a
primi tot ce dorește. Vasile Voiculescu ilustrează acest mit în povestirea
Lostrița. Este o povestire fantastică, îmbinând planul real cu cel fabulos,
supusă legendei tânărului Aliman și lostrița fermecată. Această legendă este
povestită și „crește și se împodobește an de an cu noi adause și alte scornituri
după închipuirile oamenilor”. Opera începe cu superstiția populară care
spune că diavolul „este nelipsit dintre oameni și cel mai amăgitor”, el ispitind
mai ales pescarii, în text fiind vorba de „dracul de baltă”. Diavolul stă ascuns
în apă. Acesta îi atrage prin diferite metode, precum o luminiță sau o fată
care se scaldă, întinzându-le o capcană tinerilor care nu știu să înoate, „ca să-i
înece”. În povestire, se discută la început despre faptul că pe Bistrița,
Necuratul, întruchipat într-o lostriță „la doi coți de lungă […] de douăsprezece

3
Faust, savantul care şi-a vândut sufletul diavolului
Bozbics Gabriel XI-D

ocale”, „a ademenit multă lume”, pescari iscusiți, copii neștiutori și copilandri

„furați de strălucirea ei”, flăcăi „tulburați și duși în ispite” de frumusețea ei.
Oamenii au început să-și dea seama de pericol și să se păzească, întorcându-
și capul și fugind. Lostrița este caracterizată ca fiind „nesătulă de carne de
om”, făcându-se tot mai flămândă, frumoasă și ademenitoare, dar devine și
mai cunoscută printre oameni, aceștia fiind din ce în ce mai vigilenți. Printre
copiii și flăcăii care au pierit pe urmele lostriței înecați sau cei care din cauza
fricii s-au lăsat, se remarcă Aliman, un tânăr care „îi rămăsese credincios”,
întinzându-i lostriței tot felul de momeli gustoase , dar parcă aceasta „fugea
de el”. Aliman spune că „dacă are ea vrăjile ei, apoi le am și eu pe ale mele”,
glumind și plecând din nou la vânat. Dar toată munca lui Aliman nu a fost
chiar în zadar, lostrița arătându-i-se de câteva ori. O data a reușit s-o prindă
în undiță „numai o clipă”, lostrița scăpând și plecând cu nadă cu tot, deoarece
a învățată să scape de uneltele oamenilor. Aliman „se mângâia” istorisind
pățania sa, de la începutul primăverii. La începutul verii a reușit să o prindă în
brațe, dar lostrița „a zvâcnit o data cu putere”, plesnindu-l pe tânărul pescar
cu coada peste obraz . Acesta a rămas „multă vreme acolo buimac, cu gura
căscată”. Fiind un tânăr „frumos și voinic” și neștiind de frica nimănui și nici
de a celor nevăzute și neștiute, Bistrița pentru el nu mai avea taine. Toți îi
spuneau că „îl vrăjise lostrița blestemată și curând are să-i facă petrecanie”,
dar acesta pleca fără să-I asculte. Aliman prindea cu ușurință pește și avea
spor când in se arăta lostrița. După o iarnă grea „afară din cale”, numai
gândul lostriței îl mai învia iar unii feciori și unele fete reușeau să-l ia cu forța
pe la „șezători și furcării”, dar acesta stătea posomorât și „nu se dezmorțea
decât când începeau poveștile cu lostrița fermecată”. La venirea primăverii, s-
au ivit păstrăvii ageri, dar lostrița cea mare nu se arăta, făcându-l pe Aliman
să o caute îngrijorat multă vreme. Pe la Paști s-a ivit, iar Aliman a devenit din
nou îndrăzneț, plecând s-o prindă. Tânărul pescar a construit niște capcane
pe care le-a ascuns în „apele limanurilor”, dar fără folos și „a început să se
încredințeze că nu este lucru curat”. Dar într-o zi s-a hotărât să plece la un sat
sălbatic „de pe Neagra”, auzind că acolo este un vraci bătrân, „mare
descântător de pești”. După câteva zile în care a fost găzduit de „stăpânul
Bozbics Gabriel XI-D

apelor„ Aliman s-a întors acasă cu o lostriță lucrată din lemn și „frumoasă ca
cea de pe Bistrița”. La miezul unei nopți „cu luna în pătrar poleind trupul
flăcăului”, Aliman intră în apă și rostește cântecul învățat de vraci, cu peștele
vrăjit în mână, lepădându-se de lumea lui Dumnezeu, dând drumul peștelui
de lemn în apă și apoi culcându-se, dormind „ca niciodată”, adânc și liniștit,
până când l-au trezit oamenii. Deoarece plouase la munte și Bistrița a făcut
ravagii, cărând „sfărâmături de sate la vale, cu case, oameni și vite”, tânărul
trebuia să sară și el în ajutor, fiind priceput și curajos. Când a ajuns la râu nu
se mai putea face nimic, în afara faptului că trebuia să salveze o „făptură
omenească” care „abia se mai ținea cu amândouă mâinile”. Aliman a scos o
fată din apă, acordându-i ajutor. Aceasta nu înghițise apă deloc și a cerut
mâncare, uitându-se speriată în jur. Oamenii observaseră că „se zbicesc
repede straiele pe ea” ca și când nu ar fi fost udă niciodată și că atunci când i
s-a oferit o coajă de pâine avea dinții „albi, dar ascuțiți ca la fiare”. Aliman a
dus-o la el acasă și au trait împreună câteva luni. În sat era plin de zvonuri,
cum că „fata ar suge sângele flăcăului ca o strigoaică”. Ileana, după cum a
fost numită de Aliman, deoarece nu știa cum o cheamă, „era sălbatecă”,
având „multe ascunzișuri și taine”. Tânărul îi vorbise fetei chiar despre nunta
lor, dar aceștia nu apucă să ajungă la acest eveniment, deoarece pe la
mijlocul verii „s-au trezit buzna peste ei cu o femeie voinică” și „iute”, care i-a
despărțit. Până în toamnă Aliman a tot căutat-o pe fată, dar fără folos. La un
moment dat s-a întâlnit cu un moșneag care își amintea de ele, fiind copil
când „satul le alungase cu pietre și le dase foc casei pentru multe blestemății
și răutăți ce săvârșeau cu ajutorul Satanei.” Negăsindu-l nici pe vraciul care-l
descântase, flăcăul s-a întors și s-a închis în casă, ajungând „nevolnic și moale
ca o cârpă”. Curând, l-a ochit o fată cu care s-a logodit și a hotărât momentul
nunții. În noaptea nunții Aliman visase că „se însurase cu lostrița și-l cununa
bătrânul vrăjitor”. În timpul nunții, a venit un băiat cu vestea că s-a arătat
lostrița vrăjită, aproape, sub liman, de data asta parcă dormind. Aliman,
„buimac de băutură”, s-a deșteptat ca dintr-un somn adânc și a strigat : „Azi
nu mai scapă! O mănânc de nunta mea!” fugind „nebun” spre râu. La locul
unde se afla lostrița care „se-ntoarse deodată nălucitoare, cu capul țintă la
Bozbics Gabriel XI-D

Aliman”, Aliman se smulge din brațele a trei oameni și sare în mijlocul

Bistriței cu brațele întinse spre lostriță. Amețit de izbitura apelor și încercând
s-o apere „ca pe un copil cu brațele”, s-a cufundat în valurile care „s-au
pecetluit deasupra lui pentru totdeauna”. Finalul tragic este deschis
interpretărilor cititorului, care poate percepe gestul flăcăului ca pe o
întoarcere a omului la origini sau să considere că omul este devorat de
propriul său ideal. În plan fabulos, povestirea sugerează mitul știmei, din
mitologia românească, al duhului rău al apelor prin structuri precum
„Necuratul”, „dracul de baltă”, care vrăjise multă lume, sub forma lostriței
fermecate sau a fetei pe care o salvase Aliman, așa zisa strigoaică. Știma este
o divinitate a apelor dulci, care poate provoca seceta sau inundațiile, apărând
pe uscat ca o femeie frumoasă și sălbatică, iar când stă în apă fiind jumătate
om și jumătate pește. Lostrița este o „nagodă” rânduită de Necuratul,
„peștele naibei” care „crește de trei ori pe atât” pentru a înșela pe cineva.
În povestirea lui Vasile Voiculescu, diavolul poate fi întruchipat nu numai de
lostriță, dar și de Ileana (care râde în hohote când aude de biserică la discuția
cu Aliman despre nunta lor), fata salvată de Aliman și chiar de vraciul care l-a
descântat pe flăcău. Ileana poate reprezenta diavolul mai ales din cauza
faptului că a fost alungată de săteni pentru „multele blestemății și răutăți ce
săvârșeau cu ajutorul Satanei”. Mitul faustic își face apariția în operă chiar din
momentul în care Aliman merge la vraci, dar pactul cu diavolul este semnat în
momentul în care acesta intră noaptea în Bistrița și rostește descântecul
învățat. Neputița atingerii absolutului, a prinderii peștelui mult râvnit, îl
determină pe Aliman să recurgă la acest act, dezlegându-se de lumea lui
Dumnezeu, iar momentul atingerii absolutului, al prinderii peștelui este și
momentul care-I aduce lui Aliman sfârșitul.

BIBLIOGRAFIE : WIKIPEDIA, REVISTA CONVORBIRI DIDACTICE, MIRCEA ELIADE -

ASPECTE ALE MITULUI
Bozbics Gabriel XI-D