Simbolismul – Plumb

de George Bacovia

Simbolismul este un curent literar şi artistic apărut în Franţa în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, ca o reacţie împotriva romantismului retoric sau decadent, materialismului şi
parnasianismului, cultivat de poeţi precum Baudelaire, Verlaine sau Rimbaud. Principiile
estetice simboliste circumscriu corespondenţa microcosmos-macrocosmos, sensibilitatea
exacerbată (nevroză, spleen), misterul, tăcerea, inefabilul, vagul expresiei, accentul pus pe
nuanţe, estomparea contururilor, cultivarea simbolurilor şi a sugestiei. Alte elemente de
recuzită simbolistă sunt motivul oraşului sau al târgului provincial dominat de monotonie,
claustrare, solitudine, determinând evadarea în ţinuturi utopice, percepţia sinestezică a
realităţii, motivul ploii şi al toamnei ilustrând melancolia saturniană. Totodată, poeţii
simbolişti au restructurat convenţia lirică prin cultivarea versului liber, urmând un ritm
interior, cât şi prin muzicalitatea limbajului poetic, realizată prin vers-refren, tehnica
repetiţiei, aliteraţii şi asonanţe (Verlaine: „de la musique avant toutes choses! ”). George
Călinescu observa că „urmărind muzicalul, simbolismul tinde să intre în metafizic, adică să
facă o poezie de cunoaştere”. Totodată, Nicolae Manolescu definşte curentul simbolist drept
„întâia expresie a modernismului”
Astfel, George Bcovia cultivă o poezie simbolistă în care natura este mai mult un artificiu
compoziţional, toamna devenind expresia anxietăţii, vara, descompunerea materiei, iarna
reiterând obsesia, iar primăvara punctând nevroza. Iubirea este o categorie a golului, poetul
purtând gustul amar al absurdului existenţial. Ca toţi simboliştii, găseşte culoare în emoţii
(„fiecărui sentiment îi corespunde o culoare”), simţindu-se prizonier într-o lume închisă
(„cred că omul s-a născut să fie singur”). Referindu-se la această viziune lirică, Nicolae
Manolescu apreciază cu „dintre poeţii români, Bacovia e singurul care coboară în infern”. De
aceea, Eugen Lovinescu vorbeşte despre o „atmosferă bacoviană” definită prin „obsesia
morţii şi a neantului”, ploi „putrede”, arbori „cangrenaţi”, un peisaj „de mahala, între cimitir
şi abator”.
Un text reprezentativ pentru lirica bacoviană racordată paradigmei simboliste este poezia
„Plumb”. Aceasta deschide, ca o cheie de lectură,, volumul omonim din 1916, constituindu-se
într-o „ars poetica” implicită, beneficiind de o densitate ideatică concentrată până la refuz
(„minimum de cuvinte, maximum de sugestii” – Ion Caraion).
Titlul, ca realizare fonetică, se constituie dintr-un cuvânt monosilabic în structura căruia
vocala închisă „u” este flancată de consoane, sugerându-se apăsarea sufletească, prizonieratul
sinelui. Din punct de vedere stilistic, conotaţiile metaforei plumbului sunt obsesia morţii,
solitudinea, anxietatea, autorul însuşi mărturisind: „în plumb văd culoarea galbenă. Plumbul
ars e galben. Sufletul ars e galben. Plumbul apasă cel mai greu pe om. Forţa lui m-a apăsat
până la distrugere.”. Semnificaţiile metaforei plumbului sunt potenţate prin tehnica repetiţiei,
termenul remarcându-se de trei ori în fiecare catren, în rima primului şi a celui de al patrulea
vers, respectiv la cezura versului al doilea.
Primul tablou poetic se deschide prin imperfectul verbului „dormeau” ce permanentizează
starea de angoasă, prin asocierea cu epitetul „adânc” stabilindu-se o încremenire spaţială şi
temporală („Dormeau adânc sicriele de plumb”). Imaginea thanatică iniţială este amplificată
în cel de-al doilea vers („Şi flori de plumb şi funerar veştmânt”). Astfel, enumeraţia „sicrie,
flori, veştmânt” a cărei sugestie este cea de universalizare a morţii, substantivele sunt
individualizate, în plan conotativ, prin epitete, a căror funcţie stilistică este aceea a
reverberaţiei monotoniei, a angoasei ontologice.
În cel de-al treilea vers al primului catren, se trece de la persoana a III-a („non-persoana” în
termenii lui E. Benveniste”), la persoana I („stam”), în sensul interiorizării perspectivei,
dinspre realitatea exterioară spre cea a sinelui. Apare în acest ontext imaginea singurătăţii
cosmice a celui care contemplă plumbul universalizat („Stam singur în cavou”). Solitudinea
fiinţei este accentuată prin metafora „cavoului”, amintind de versul lui Baudelaire „Mon
âme est un tombeau”, sugestia fiind aceea a prizonieratului umansub incidenţa tragică a
limitelor.
Semnificativă este şi punctuaţia, punctele de suspensie „eliberând” cuvintele de conţinutul
semantic propriu-zis, îmbrăcându-le în aură de simbol, aducând sugestia inefabilului,
„traducând” stilistic zbuciumul lăuntric şi grafic delimitarea realităţii interioare de cea
exterioară.
Vântul „tulbură” inerţia primei secvenţe lirice, dinspre stagnare spre mişcare haotică, dinspre
preponderenţa vizualului spre sugestii auditive stridente, contrastând cu liniştea cavoului: „Şi
scârţâiau coroanele de plumb”. Simbolismul poetic al verbului „scârţâiau” accentuează
dizarmoniile eului angoasat.
Al doilea catren realizează, în raport cu primul, o simetrie a semnificaţiilor, sugerând, prin
repetiţie, o rotire fără putinţă de evadare, o perfectă structură a închiderii şi tăcerii. Astfel,
verbul la imperfect „dormea” reia alegoria morţii din prima strofă prin asocierea epitetului
„întors”, iubirea devenind ea însăşi o categorie a golului, a sfârşitului, completând senzaţia
extincţiei totale: „Dormea adânc amorul meu de plumb”. Strigătul („şi-am început să-l strig”)
este o ieşire din sine, semnificaţie susţinută şi de metafora din versul ulterior („Stam singur
lângă mort... şi era frig...”). Aici este reluată imaginea versului simetric, cu aceleaşi puncte de
suspensie accentuând ideea poetică, „vântul” fiind înlocuit de un „frig” cosmic cce pătrunde
lumea şi sufletul tulburat. Sugestia este a unei alterităţi, a scindării sinelui (Rimbaud: „Je est
un autre”), amplificate prin metafora singurătăţii ancestrale a umanului.
Versul final absolutizează ideea de nemişcare, de cădere surdă şi grea („şi-i atârnau arippile
de plumb”), o prăbuşire a sinelui surprinsă într-o tensiune lirică profundă. Astfel, aripile nu
mai semnifică angelicul, aspiraţia spre absolut ca în retorica romantică, ci sunt asociate
„infernului, imundului, într-o continuă grvitaţie descendentă” (N. Manolescu).
La nivel lexical se remarcă numărul redus de cuvinte, majoritatea repetate. Astfel, dacă
Eminescu a uzitat un vocabular redus datorită lexicului sărac la vremea respectivă, ânsă a ştiut
să suplinească limitarea cantitativă printr-o ilimitare combinatorie, Bacovia face acelaşi lucru,
intenţionat. În plus, el „reuşeşte să dezvăluie prin asociaţii fertile, nuanţele latente ale
cuvintelor” (L. Rusu), un exemplu elocvent reprezentându-l lexemul „plumb” repetat de şase
ori, căruia ăi sunt valorificate toate potenţele semantice.
Sentimentele de melancolie grea sunt coborâte la nivel morfologic prin verbele la imperfect
traducând durativul şi prin numărul mare de substantive susţinând planul descriptiv al
noţionalului: „în poezia lui Bacovia nu există decât obiecte. Orice viaţă a dispărut şi implicit
orice sens. Acesta e infernul: dominaţia şi teroarea obiectelor” (N. Manolescu).
În plan sintactic, versurile sunt construite pe baza unui paralelism, topica susţinând
muzicalitatea. Totodată, prin propoziţiile principale dominante se traduce incapacitatea
poetului de a găsi o cale de comunicare cu iubirea, imprimând un ritm sacadat discursului liric
în acord cu obsesiile eului.
Tristeţea, apăsarea sufletească, monotonia, culminate cu ideea morţii sunt accentuate, stilistic,
prin rolul prevalator al epitetului „de plumb” care, invadând toate registrele reuşeşte să reifice
exhaustiv: „poetul se simte străin nu numai de lume, dar şi de sine însuşi [...] o înstrăinare , un
vid existenţial ce constă în resimţirea universului ca un univers pe de-a-ntregul reificat” (N.
Manolescu).
Din punct de vedere prozodic, poezia este structurată în două catrene cu rimă îmbăţişată,
măsura de zece silabe şi ritm preponderent iambic.
Consider realitatea prezentată, proiecţie a stărilor de spirit poetice, ca fiind pietrificată,
reificată, transfigurată sub imperiul stărilor depresive într-una interioară la fel de încremenită,
poetul însuşi fiind redus la stadiul de încremenire, incapabil să se înalţe, fiind condamnat la o
cădere surdă şi grea „obsesie a teluricului” (N. Manolescu). De aici impresia că poetul „a
coborât în Infern” (N. Manolescu), el, de fapt, aducând Infernul pe pământ prin imaginile de
coşmar instaurate prin poezia sa. Mai mult decât la orice alt poet, la George Bacovia limbajul
naţional devine unul evocator liric, construind sensul dincolo de text. Obiectul poeziei
dispare, astfel, în favoarea subiectului acesteia.
Aşadar, textul poetic concentrează elementele definitorii pentru estetica simbolistă (de
exemplu, cromatismul, tehnica repetiţiei, utilizarea simbolurilor, sesizarea corespondenţelor
subtile între universul interior şi cel exterior, surprinderea angoasei existenţiale), astfel încât
Bacovia rămâne, după aprecierea lui Ion Caraion, „bijutierul plumbului în istoria literaturii
române”, un punct de referinţă în istoria simbolismului românesc.