Modernismul – Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

În perioada interbelică, în literatura română s-au manifestat două orientări artistice

complementare: tradiţionalismul cultivat de poeţi precum Ion Pillat sau Vasile Voiculescu,
respectiv, modernismul presupunând diversificarea formulelor lirice, complexitatea spaţiului
interior, originalitatea expresiei, o continuă provocare lingvistică, asocieri semantice inedite,
metafore insolite, o nouă ordonare a lumii, lectura participativă continuând „opera aperta”.
Alte izotopii metalingvistice sunt cultivarea categoriilor negative (fragmentarism, haos,
dezumanizare), stilul incongruent şi autotelic, definit de un limbaj polisemic, iradiant,
metafore revelatorii şi o receptare disonantă.
Abordarea ideologică a fenomenului modernist trebuie raportată la rolul jucat în epocă de
cenaclul şi revista „Sburătorul”, sub coordonarea ui Eugen Lovinescu, susţinând racordarea la
„spiritul veacului” conform „sincronismului” şi „teoriei mutaţiei valorilor estetice”. Asfel, în
spaţiul liric autohton s-a manifestat creator Lucian Blaga, în a cărui poezie eul liric este
amplificat până la strigăt, tensiunea dionisiacă în aspiraţia spre absolut determinând
transcederea limitelor, în spirit expresionist. Acesta este, totodată, creatorul unui sistem
filosofic originar, astfel încât poetul Blaga a fost considerat de multe ori o variantă
complementară a filosofului, el însuşi declarându-se împotriva acestei confuzii: „La un poet
nu e importantă filosofia pe care o pune în poezie, ci filosofia pe care o are”. Blaga afirma:
„ţin la filosofia mea, nu ca la o dogmă, ci ca la un rod al libertăţii mele de gândire”.
Sistemul filosofic blagian se dezvoltă pe tema cunoaşterii umane, bazându-se pe distincţia
intelectului „enstatic”, respectiv „ecstatic”, determinând două tipuri de cunoaştere: una logică,
raţională, discursivă („cunoaşterea paradisiacă” sau „plus cunoaşterea”), şi una intuitivă,
pătrunzând în esenţă şi cu putere de abstractizare („cunoaşterea luciferică” sau „minus
cunoaşterea”). Obiectul cunoaşterii luciferice este „misterul” care, pe de o parte, se arată prin
semnele sale, iar pe de altă parte se ascunde (are o dimensiune „fanică” (ce arată) şi una
criptică ( ce ascunde). De altfel, omul trăieşte în orizontul misterului. „Factorul metafizic
central” sau „ Marele Anonim” a creat toturi perfecte, numite „diferenţiale divine”, menţinând
armonia lumii prin „cenzura transcendentă”. Astfel, rostul metafizic al lumii este „o imensă
apologie a misterului”.
Conceptul fundamental al filosofiei culturii blagiene este acela de stil, reprezentând un
ansamblu de trăsături, determinate de factori ce acţionează asupra comunităţilor omeneşti.
Unul dintre aceşti factori îl reprezintă orizontul spaţial şi temporal, în cultura română fiind
identificat cu „spaţiul mioritic”, reprezentat prin „plai”. Totodată, orice popor creează în
limitele unor categorii stilistice abisale, care diferenţiază şi individualizează culturile,
devenind „matricea stilistică”. Blaga distinge, în acest sens, tipuri de metafore: plasticizante
(numind obiectul fără a-i îmbogăţi conţinutul semantic) şi revelatorii (ce amplifică misterul).
Imaginarul poetic blagian se remarcă în volumul „Poemele Luminii” (debut editorial – 1919),
N. Iorga afirmând că „nu sunt poeme şi nu lumina e ce le stăpâneşte, sunt bucăţi de suflet
prinse sincer în fiecare clipă şi redate cu o superioară muzicalitate”. Acest volum conţine
elemente de sorginte expresionistă: interiorizarea peisajului, retrăirea fondului miti primitiv,
aspiraţia spre absolut, sentimentul metafizic. Alte volume de versuri („Paşii profetului”, „În
marea trecere”, „Lauda somnului”, „La cumpăna apelor”) accentuează dimensiunea
meditativă, problematica filosofică în raportarea la sacru, conştientizând solitudinea cosmică a
omului şi iminenţa morţii.
Anterioare operei filosofice, dar anticipând principiile formulate ulterior, poezia „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii” este un poem reprezentativ, recomandându-se ca artă
poetică a creaţiei sale. Poezia deschide, ca o cheie de lectură, volumul Poemele Luminii
(1919).
Titlul, „prag al textului” (Genette), este alcătuit din pronumele personal „eu”, marcă a
subiectivităţii surprinzând instanţa lirică în ipostază confesivă, această situare a eului în
„centrum mundi” fiind de esenţă expresionistă, verbul la forma negativă „nu strivesc”,
conotând refuzul cunoşterii logice, raţionale, şi metafora revelatorie „corola de minuni a
lumii” sugerând misterele universale, imaginea perfecţiunii, a absolutului. Semnificaţiile
titlului sunt potenţate prin reluarea în incipit. Tema textului liric este viziunea asupra creaţiei
şi asupra rolului artistului: poezia, prin mit şi simbol se integrează tainelor lumii, iar creatorul,
prin actul artistic, nu descifrează, ci potenţează misterul.
Poemul blagian se structurează în 20 de versuri libere, asimetrice, nedispuse în strofe,
înlănţuite prin enumeraţie conjuncţională şi prin tehnica ingambamentului. Având în vedere
nucleele de semnificaţie, versurile permit identificarea a trei secvenţe lirice surprinzând:
atitudinea poetului faţă de tainele universale, relaţia de opoziţie „lumina mea” – „lumina
altora”, ultima secvenţă având rol conclusiv (cunoaşterea poetică este act de contemplaţie şi
de iubire).
Astfel, prima secvenţă poetică sugerează refuzul cunoaşterii logice, abstractizante („nu ucid
cu mintea tainele”), enumeraţia „flori, ochi, buze, morminte” simbolizând ipostazierea
pluriformă a misterului: natura, esteticul, cunoaşterea, contemplarea, eros şi logos, „marea
trecere”.
A doua secvenţă lirică circumscrie antiteza dintre două forme de cunoaştere sugerate, la nivel
metaforic, de structurile „lumina mea”, respectiv „lumina altora”. Contrastul este amplificat
prin distribuţia verbelor: „sugrumă” – „sporesc”, „îmbogăţesc”. Relaţia de opoziţie se
construieşte şi în plan sintactic, prin raportul de coordonare adversativă marcat de conjuncţia
„dar”. Astfel, metafora luminii, cardinală în lirica blagiană, are conotaţii multiple: iubire,
creaţie, aspiraţie spre absolut, cunoaştere. Prin raportare la sistemul filosofic ulterior construit,
cele două metafore („lumina mea”, „lumina altora”) corespund cunoaşterii luciferice,
respectiv celei paradisiace. De altfel, Blaga însuşi mărturisea că „omul trebuie să fie un
creator, de aceea renunţ cu plăcere la cunoaşterea absolutului. Comparaţia amplă sugerează
faptul că un creator autentic nu doar întreţine misterul deja existent, ci îi amplifică
dimensiunile, prin diversificarea aspectelor receptate: „tot ce-i ne-nţeles se schimbă-n ne-
nţelesuri şi mai mari”.
Secvenţa finală se constituie din ultimele două versuri („Căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze
şi morminte”), stabilind, în raport cu incipitul, o simetrie compoziţională prin intermediul
enumeraţiei metaforice. Astfel, creatorul, asumându-şi „minus-cunoaşterea”, se apropie cu
iubire de misterele lumii.
Arta poetică a creaţiei blagiene îşi manifestă modernitatea nu numai conceptual, ci şi la nivel
prozodic, remarcându-se opţiunea pentru versul liber, desprins de canoanele supunerii la
normele de versificaţie clasice, dar şi tehnica ingambamentului prin care sunt izolate
cuvintele-cheie („şi nu ucid”, „lumina altora”, „dar eu”, „căci eu iubesc”).
Consider că, ridicându-se, prin opera sa, împotriva mitului Raţiunii (Kant) şi a dictaturii
gândirii logico-matematice, Blaga este adeptul unei direcţii antiraţionaliste, al principiului
conform căruia „divinul sparge logica” (Goethe).
Aşadar, poezie-metaforă, arta poetică „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” consfinţeşte
idealul autorului „de a se bucura că nu ştie”, preferând potenţarea prin poezie şi renunţând la
drama omului care, în căutarea răspunsurilor se îndepărtează de condiţia sa de fiinţă sacră a
unui univers inundat de sacralitate.