Roman Postbelic – Moromeții

De Marin Preda
Marin Preda, romanicer din perioada postbelică a literaturii autohtone, este autorul unei opere
complexe, ilustrând raportul dintre individ și istorie, dramele morale ale omului scindat între
libertatea interioară și presiunea timpului atotstăpânitor: „Marele Singuratic”, „Intrusul”,
„Delirul”, trilogia „Cel mai iubit dintre pământeni”. Acesta debutează în 1949 cu volumul de
nuvele „Întâlnirea din pământuri”, însă, pentru critica și conștiința publică, adevăratul său
debut are loc în 1955, odată cu apariția primului volum al romanului „Moromeții”. În această
perioadă, literatura română trecea printr-o „criză de paternitate”, ce se manifesta prin lipsa
unui model literar, a unui scriitor care să deschidă noi perspective, care să răspundă
imperativelor timpului. Cu proza sa reflexiv-istorică, Marin Preda devine modelul epocii sale,
a „obsedantului deceniu”. Întreaga sa operă trăiește prin observație socială, istorică și
psihologică, ceea ce exegeza a numit „realismul complex” total. Scriitorul își fixează toate
personajele într-un determinism social-istoric, el însuși mărturisind că „fără istorie, literatura
se asfixiază”, și că „orice operă trebuie să transmită un adevăr social și psihologic”.
Romanul „Moromeții” este unul realist modern, prin narațiunea la persoana a III-a, cu
perspectivă extradiegetică, narator obiectiv, omniscient și omniprezent, evenimente înlănțuite
cauzal și cronologic, creându-se impresia de veridicitate, personajele fiind surprinse în mediul
lor de viață. Scriitura reprezintă o monografie a spațiului rural continuând viziunea artistică a
predecesorilor: D. Zanfirescu – „Viața la țară”, I. Slavici – „Mara”, L. Rebreanu – „Ion”, M.
Sadoveanu – „Baltagul”. Abordarea predistă este una inedită, satul devenind centrum mundi,
țăranul fiind capabil de drame morale, interiorizând evenimențialul, raportându-l la lumea sa
etică; astfel, „acolo omul este acasă pe orice uliță, omul se uită la om și se bucură”. Așadar,
modernitatea formulei narative constă în viziunea inedită asupra universului rural,
protagonistul însuși fiind un țăran ironic, subtil, lucid, definit de plăcerea contemplării
spectacolului mundan pe care încearcă să îl pună în raport cu sine. Eugen Simion afirma că
„tipologia este ca la Slavici și ca la Rebreanu, țărănească; sufletul rural este acolo rudimentar,
obsedat de acumulare în ordine materială. Preda face din țăranii săi eroi de eră modernă”.
„Prin Moromeții, Preda dovedește că țărănimea nu este stăpânită doar de instinct, ci e capabilă
de reacții sufletești nebănuite” (Al. Piru). Un alt element ce susține modernitatea operei
narative este prezența monologului interior, unele scene articulându-se sub semnul
personajelor reflectorii.
Substratul antropologic al romanului vizează satul copilăriei autorului și imaginea tatălui,
Tudor Călărașu („eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate a fost tatăl meu”),
aspectele din planul real dobândind valențe alegorice în spațiul ficțional.
Titlul operei menționează familia Moromeților, a căror gospodărie devine „imagomundi”,
ilustrând criza satului arhaic în confruntare cu o nouă ordine socială. Referindu-se la acest
aspect, Eugen Simion apreciază că „Moromeții stau sub un clopot cosmic și drumurile mari
ale istoriei trec prin ograda lor. Omul liniștit și ironic, Ilie Moromete, stă totuși pe un vulcan”.
Tema romanului surprinde universul rural, țăranul raportându-se la timp, la fețele istoriei,
relațiile de familie bulversându-se asemenea conștiinței individului, astfel încât Nicolae
Manolescu vorbește despre „un roman al deruralizării satului”.
În ceea ce privește structura compozițională a primului roman, discursul narativ este organizat
în trei părți ce corespund unor etape din viața familiei, tehnica decupajului circumscriind
scene simbolice în evoluția diegezei. Astfel, acțiunea se desfășoara în vara anului 1936, în
satul Siliștea-Gumești, conturându-se un triplu conflict: între Ilie Moromete și cei trei fii din
prima căsătorie (Paraschiv, Nilă și Achim) având o viziune diferită asupra lumii (pentru tată,
pământul este garanția libertății, simbolul coeziunii familiei, în vreme ce pentru fii este o
formă de câștig); conflictul este întreținut de sora lui Moromete, Guica (aceasta ar fi dorit ca
fratele ei să nu se mai însoare a doua oară, ca să nu fie nevoită să plece din casa părintească).
Starea conflictuală se accentuează, deoarece Moromete vine un pogon din pământul actualei
soții, Catrina, amănând să treacă pe numele ei casa. Tensiunea relațiilor dintre personaje
dobțndește nuanțe noi prin construcția unui personaj cu o altă determinare ontologică:
mezinul Niculae, dornic să meargă la școală și să învețe.
Incipitul romanului este specific prozei realiste, fixându-se cu precizie cadrul diegezei: „în
câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de al doilea Război Mondial”. Verbul „se pare”
relativizează perspectiva, inducând sugestia unor conflicte latente („se pare că timpul avea
nesfârșită răbdare”). Finalul surprinde evoluția conflictului (Moromete vinde pământul din
spatele casei lui Tudor Bălosu, plătește foncirea, ratele la bancă și taxele de școlarizare ale lui
Niculae). Totodată, sfârșitul romanului ilustrează metamorfoza lăuntrică a protagonistului
după confruntarea tragică cu timpul care „nu mai avea răbdare”. De altfel, întreaga dinamică
textuală își ordonează semnificațiile în jurul acestei metafore bipolare: timpul, inițial răbdător
cu viețile oamenilor, ulterior efașând dramele individuale în fluxul cosmic al trecerii lui.
O primă scenă simbolică în articularea epică este cina Moromeților, care surprinde
personajele și trasează liniile generale ale conflictelor: Moromete, adevărat „pater familias”
stătea „deasupra tuturor stăpânind cu privirea pe fiecare”. Fiii din prima căsătorie erau așezați
„spre partea din afară a tindei ca și când ar fi fost gata în orice clipă să se ridice și să plece”
(fapt ce prefațează viitoarea lor fugă la București). Catrina, Ilinca și Tita stau „de cealaltă
parte a mesei”, mezinul Niculae neavând scaun (copilul simte că are un alt destin,
neaparținând acestei lumi, căutându-și identitatea).
Tăierea salcâmului completează rețeaua de semnificații a diegezei, arborele devenind dublul
vegetal al eroului, anticipându-i prăbușirea morală din finalul primului volum. La îngânarea
dintre noapte și zi, ritualic, pe fundalul bocetelor din cimitir și al mirosului de tămâie va fi
tăiat salcâmul, prăbușirea lui modificând irevocabil lumea („după aceea se făcu tăcere”).
Tehnica decupajului conturează o altă secvență definitorie pentru caracterizarea eroului:
plătirea „foncirii” (Moromete, inteligent, ironic, artist al disimulării, regizor și interpret al
propriului spectacol, în antiteză cu agitația agentului fiscal poreclit Jupuitu).
Poiana fierăriei lui Iocan este adevărata agora antică, centrul spiritual al satului, Moromete
fiind recunoscut drept superioritate indiscutabilă, având talentul de a selecta din ziare articole
pe teme sociale și politice, pe care le citește într-o dispoziție ludică, cu umor și ironie, făcând
pauze semnificative și declanșând anumite recții din partea auditoriului. Țăranilor care fac
politică li se opune insurgentul Țugurlan, marele nemulțumit al romanului; în final, însă,
pierzând lupta cu timpul necruțător, Moromete va afirma că „Țugurlan a avut întotdeauna
dreptate”. Întâlnirile din poiana fierăriei lui Iocan rămân o formă a libertății interioare, a
plăcerii de a contempla scena lumii.
Ipostaza paternă a protagosnistului se completeazăă prin tulburătorul episod al premierii lui
Niculae: tatăl este mândur de performanțele școlare ale fiului („gâtuit de emoție”), dar este și
profund tulburat de boala acestuia, simțindu-se „atins în liniștea sa netulburată”.
Finalul primului volum redefinește imaginea eroului: după ce fiii din prima căsătorie au fugit
cu oile și caii la București, Moromete, dezamăgit, se retrage la piatra de hotar încercând să
înțeleagă ce s-a întâmplat. Fragmentul se conturează prin monolog interior, ilustrând două
probleme fundamentale ale părintelui: conflictul cu lumea („s-au luat upă lume, nu s-au luat
după mine!”) și cu timpul („cum să trăiești dacă nu ești liniștit?”). Moromete se simte „un
martor al unei lumi ciudate care a pierit”, codul său existențial fiind profund bulversat.
Referindu-se la această secvență, Eugen Simion notează că „drama lui nu este de ordin
economic, ci moral și vine dintr-un simț al paternității rănite”.
Al doilea volum al romanului „Moromeții” apare la 12 ani după primul, și este organizat în
cinci părți. Tehnica decupajului este înlocuită de cea rezumativă, satul devenind „o groapă
fără fund din care ieșeau necunoscuți”. Evenimentele centrale sunt reforma agrară din 1945 și
socialismul aplicat agriculturii în 1949. O scenă reprezentativă în articularea epică a celui de-
al doilea volum este călătoria lui Moromete la București, în încercarea de a-și convinge fiii să
se întoarcă acasă, însă înțelege că „cei trei erau duși pentru totdeauna”. Prăbușirea morală a
eroului se accentuează: Catrina îl părăsește, ducându-se la fiica din prima căsătorie, Niculae
devine, în calitate de activist de partid, exponent al noii lumi, Nilă moare pe front, iar
Paraschiv piere din cauza tuberculozei. Confruntarea cu lumea se amplifică, Moromete
încercând să înțeleagă „evenimentele pline de viclenie”. Singur, trist, eroul se stinge, nu
înainte de a-i mărturisi doctorului: „Domnule, eu totdeauna am dus o viață independentă”.
// În ceea ce privește relațiile dintre personaje, se remarcă dinamica dintre Ilie Moromete și
mezinul acestuia, Niculae. Astfel, Moromete este un exponent al satului tradițional, având
repere etice bine definite, confirmate de tradiție, cu înțelepciunea amară că individul este
anulat în fața devenirii istoriei, astfel încât Nicolae Manolescu îl numește „cel din urmă
țăran”. Pe de altă parte, Niculae reprezintă noua față a lumii, relația cu tatăl său din al doilea
volum ilustrând fețele istoriei: trecutul și prezentul, același critic afirmând că „Niculae are de
partea lui istoria care se face, Moromete, întreaga istorie”.
Ilie Moromete este protagonistul demersului narativ, polarizând întreaga desfășurare epică,
portretul său fiind realizat evolutiv, în maniera construcției unui personaj rotund,
tridimensional. Caracterizarea este realizată în mod direct („avea ciudatul dar de a vedea
lucruri care lor le scăpau”), între mijloacele indirecte având un rol important limbajul și
comportamentul. Limbajul este, prin excelență, ironic și aluziv, semn al inteligenței
incontesabile. Felul de a vorbi se armonizează cu comportamentul care pune în evidență, din
nou, detașarea ironică și inteligența. Atitudinea față de familie, față de ceilalți, este un reflex
al modului de a concepe viața, al remarcabilei bogății sufletești.
În opinia mea, Ilie Moromete este un personaj bine realizat, conturat conform viziunii satului
tradițional, în acord cu sine și cu dimensiunea etică a lumii, infirmarea acestui echilibru
ducând la disoluția morală. Spre deosebire de ceilalți eroi de proză de tip monografic,
Moromete nu trăiește configurarea exterioară a lumii, ci pe aceea a reflectării în oglinda
conștiinței, între propriile valori și timpul necruțător. //
În opinia mea, „Moromeții” este un roman al deruralizării satului. Criza ordinii sociale se
reflectă în criza valorilor morale, în criza unei familii, în criza comunicării. „Din romanul
unui destin, „Moromeții” devine romanul unei colectivități (satul) și al unei civilizații
sancționate de istorie”.
Așadar, romanul „Moromeții” al lui Marin Preda este o operă narativă complexă, realist-
modernă, reprezentativă pentru literatura postbelică autohtonă prin surprinzătoarea revenire
asupra tematicii rurale, considerată epuizată, și prin aducerea țăranului la statutul de personaj
modern, intelectual.