Morometii de Marin Preda-1955-1967

Roman postbelic

R1. Considerat de critica literară cel mai important romancier postbelic, Marin Preda rămîne
in literatura română creatorul Moromeților, un roman care ilustrează o noua obiectivitate,
mai modernă, (Nicolae Manolescu), a realismului.Deși nu aderă la estetica realismului
socialist, predominantă în epocă, romanul lui Marin Preda reușeste sa impresioneze prin
perspectiva modernă în care autorul abordează tematica rurală și problematica țăranului.

Realismul , curent literar- artistic, aparut la sfârșitul secolului al XIX-lea, extins peste secole
până în perioada contemporană, este susținut de obiectivitate narativă, tematica socială,
crearea unor personaje tipice, veridicitatea întâmplărilor.

„Moromeţii” este un roman publicat in două volume, la distanță de peste un deceniu,

primul volum apare în 1955 și al doilea în 1967, apreciate de critica literară drept scrieri
reprezentative pentru epica românească postbelică.

Ca formulă estetică, proza lui Marin Preda se încadrază în realismul postbelic

(neorealism). Romanul “Moromeţii” ilustrează sfârşitul romanului doric, „renunţarea
parţială la omniscienţă” (Nicolae Manolescu), întrucât perspectiva naratorului obiectiv, care
relatează la persoana a III-a, se completează prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete, în
volumul I, Ilie Moromete cu Niculae, în volumul al II-lea), cat şi prin aceea a informatorilor
(personaje-martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterior altora, cum este, de
exemplu,Ilinca sau Parizianu). Efectul este limitarea omniscienţei şi perspectiva mult mai
clară asupra lumii şi vieţii ţăranului. Totodată prin dezvăluirea gândurilor personajelor cu
ajutorul monologurilor sau prin utilizarea stilului direct sau indirect liber, romanul este unul de
factură psihologică.

Realismul romanului vine din elementele reale de cronotop pe care le regăsim in

incipitul operei, din tematica socială- destrămarea satului tradițional sub efectul schimbărilor
social politice, și din prezentarea veridică a vieţii sociale a satului românesc din preajma
celui de-al Doilea Război Mondial. Acțiunea primului volum se petrece de la începutul verii,
până în toamna anului 1937, în satul Siliștea-Gumești, Teleorman, localizare ce conferă
verosimilitate acțiunii. Al doilea volum evocă comunitatea rurală în contextul schimbărilor
social- politice determinate de instaurarea regimului comunist și transformarea socialistă a
agriculturii.

2. Tema ilustrată prin 2 secvențe semnificative

Sub raport tematic, romanul evocă satul românesc din Câmpia Dunării, care trece prin
numeroase prefaceri sociale,dar şi destrămarea familiei tradiţionale ţărăneşti, deruralizarea(
Nicolae Manolescu). Discursul narativ abordează atât teme tradiționale( familia,
paternitatea, timpul, istoria, iubirea) cât și teme moderne( criza comunicării, instrăinarea,
solitudinea).
O secvență semnificativă este scena cinei, de la începutul primului volum, moment ce
prefigurează desfășurarea acțiunii și destinul personajelor: „cei trei fraţi vitregi, Paraschiv,
Nilă şi Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să
se scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, (…) stătea
întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei,
pe Niculae, pe Ilinca, şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete. (…)Moromete stătea parcă
deasupra tuturor (…)”. Apare imaginea unei familii hibride ,cu sase copii proveniti din două
căsătorii. Scena prefigurează conflictele centrale ale romanului și motivele care vor duce la
destrămarea familiei. Moromete se iluzionează că este capul familiei, un pater familiae care
stăpânește cu privirea pe fiecare, autoritar. În realitate ,poziția lui îndepărtată de cea a
membrilor familiei atrage atenția asupra crizei comunicării care va duce,in cele din urmă, la
destramarea microuniversului familial. Scena are valoare anticipativă,actiunea romanului
surprinzând spulberarea iluziei tatălui, care traiește profund convingerea că timpul are
nesfârșită răbdare cu oamenii.

O altă scenă ce sugerează declinului familiei este tăirea salcâmului. Moromete decide
să taie copacul pentru a-l vinde lui Tudor Bălosu și a susține astfel plecarea lui Achim cu oile
la București. În universul rural din Siliștea-Gumești, salcâmul își revendică valoarea unui
axis mundi: „Toată lumea cunoștea acest salcâm”, fiind un martor mut al tuturor
experiențelor de viață rurală. În plan simbolic, tăierea salcâmului marchează începutul
declinului familiei Moromeților și totodată al universului rural. Întreaga scena este realizată
atât la nivel vizual cât și auditiv pe baza unor elemente simbolice:timpul crepuscular,
imaginea ciorilor care caută un loc de refugiu, bocetele femeilor care își plâng morții în
cimitir. Salcâmul este un simbol al unității, al stabilității. Odată tăiat, totul pare gol și lipsit de
echilibru: „totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici.”

3. Elemente de structură și compoziție

Viziunea despre lume se remarcă și la nivelul elementelor de structură și de

compoziție.

Titlul redă numele numele familiei prezentate în roman, ai cărei membrii sunt reprezentanţii
clasei ţărăneşti, surprinşi de prefacerile sociale din preajma celui de-al Doilea Război
Mondial.

Incipitul prezintă o continuitate obsedantă, prin fixarea cu exactitate a cronotopului, în

manieră realistă: „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial
se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte
mari. Era începutul verii.” Timpul prezentat aici era răbdător, bun pentru liniştea vieţii, calm şi
latent. Romanul are o construcție simetrică , finalul aducând în prim-plan problematica
timpului, în mod diferit: „trei ani mai târziu izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul
nu mai avea răbdare.” Astfel calmul şi liniştea se destramă. Timpul este o prezenţă
personificată („are răbdare”) şi are două dimensiuni: obiectiv (real, vara lui 1937, istoric,
agresiv, imprevizibil) şi subiectiv (cel interior al personajului, al dialogurilor).

Acțiunea romanului este dispusă pe trei părți în primul volum:: prima ,mai amplă, se
deruleză de la întorcerea Moromeților de la câmp, sâmbătă seara, până duminică, la fuga
Polinei Bălosu cu Birică. Partea a doua include diferite scene din viața satului, si plecarea lui
Achim cu oile la București. Partea a treia începe cu secerișul și se finalizează cu fuga
băieților mai mari la București și izolarea lui Moromete.
În volumul al doilea, acțiunea are cinci părți, folosindu-se tehnica rezumativă, cu
întoarceri în timp, oamenii se confruntă cu vitregia vremurilor, avându-se în vedere viața
satului după război și după venirea comunismului, cu reforma agrară și colectivizarea forțată.

Firul epic este constituit , în primul volum ,pe baza tehnicii decupajului, prin înlănţuirea
unor scene (secvenţe epice). La început, ni se prezintă familia Moromete: băieţi capricioşi,
delăsători, sătui de monotonia vieţii, făcând doar ce era strictă nevoie, cu o vădită
nemulţumire în vorbe; Ilie – gândire complexă, teatral, ironic. Avem de-a face la prima
impresie cu nişte indivizi apatici şi dezordonaţi. În scena cinei ni se prezintă familia la masa
de seară. Pe partea dinafară a tindei, sugerând o iminentă plecare stăteau cei trei fraţi
vitregi: Paraschiv, Achim şi Nilă, copiii din prima căsătorie a lui Ilie. În contrast, indicând
stabilitatea, Catrina stătea pe partea cealaltă, lângă vatră şi împreună cu ea Niculaie, Ilinca
şi Tita, copii făcuţi cu Moromete. Acesta din urmă stătea parcă deasupra tuturor, pe pragul
celei de-a doua odăi, stăpânind cu ochii pe fiecare. Fire liberă, neconstrânsă, Ilie are o
dorinţă de autoritate şi control asupra situaţiei.

În poiana lui Iocan, ţăranii, adepţi ai diferitelor mişcări politice ale vremii (liberali, ţărănişti)
fac un spectacol de analiză politică. Ilie este autoritatea în discuţii, lider spiritual aşteptat şi
respectat pentru consistenţa opiniilor. El citește ziarul, trage concluzii, monitorizează
discuţiile, se adresează audienţei. Comunicarea este văzută aici ca o nevoie în pragul unei
transformări majore. Tăierea salcâmului este o scenă iminentă, inserată încă din primele
pagini ale romanului şi se va întâmpla datorită lipsei banilor şi a multor datorii ale familiei.
Ameninţările istoriei sunt evidente în scena foncierii, de la care Ilie încearcă prin disimulare şi
printr-un uimitor joc teatral să se sustragă. Pentru a aplana conflictul Moromete achită o
parte din bani având satisfacţia că nu e nevoit să-i dea pe toţi. Scena secerişului prezintă un
întreg ritual. Într-o scenă finală ne este prezentată bătaia fiilor datorită unei opoziţii de
concepţii şi viziuni de viaţă între tată şi băieţi. Copiii sunt dornici de a avea bani şi aderă la
materialismul acestei lumi, pe când Ilie este păstrătorul vechilor tradiţii, păzitor al pământului
din care nu vinde nimic, considerându-l stabilitate, echilibru peste timp, viitorul familiei. Astfel
are loc bătaia copiilor, urmată de fuga acestora de acasă cu oile, banii şi zestrea fetelor.

Conflictele exterioare pe care le dezvoltă discursul epic sunt urmărite ideologic. În primul
volum ,este conturat conflictul între mentalitatea tradițională, reprezentată de Ilie Moromete
și cea capitalistă, la care aderă fii mai mari: Paraschiv, Nilă și Achim. Există și conflicte
secundare: între Moromete și Catrina, a doua soție a lui Moromete, nemulțumită că acesta
nu-și ținuse cuvântul, netrecându-i casa pe numele ei. Un altul se prefigurează între
Moromete și Guica, sora lui Moromete, supărată că fusese abandonată de frate.De
asemenea , este prezentat și conflictul dintre tată și Neculai, fiul cel mai mic, care voia să
meargă la școală, dar tatăl nu era de acord, considerând că școala nu aduce niciun
beneficiu.

Cel de-al doilea volum opune două mentalități: cea a tatălui, tributar valorilor lumii
patriarhale și cea nouă, socialistă, la care aderă fiul cel mic, Niculae, ajuns activist de
partid.Tatăl crede în valorile lumii tradiționale și nu poate accepta că rostul său în lume a fost
greșit,considerând că scopul omului este de a lupta pănă în ultima clipă a vieții pentru a-și
implini destinul. Ilie își afirmă cu mândrie independența, rostind in fața doctorului, pe patul de
moarte: „ Domnule, eu intotdeauna am dus o viață independentă!”

Stilul narativ este lent, cu accente pe amănunte descriptive, pe detalii despre gesturi sau
mimica personajelor. Autorul utilizează multe procedee narative: oralitate, dialog, monolog
interior, monolog adresat, introspecţia, într-un stil anticalofil, precis, concis, clar.
In concluzie, romanul Moromeții de Marin Preda reprezintă una dintre cele mai semnificative
realizări ale prozei românești postbelice, din perioada obsedantului deceniu.

Caracterizarea personajelor. Ilie Moromete. Schiță

Statut social

Este personajul principal şi eponim (care dă numele romanului), exponent al

ţărănimii patriarhale, denumit de N. Manolescu „cel din urmă ţăran”. El întruchipează
înfrăţirea omului de la sat cu pământul său care asigură existenţa familiei şi respectul
colectivităţii, destinul tragic al ţăranului agresat de istorie. Este totodată un personaj
realist întrucât, în modelarea eroului, autorul l-a avut ca exemplu pe tatăl său, Tudor
Călăraşu. Caracterizat direct de către naratorul omniscient, Ilie este „contingent ,911” şi se
află între „tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba
firea cuiva.”

Dimensiunea psihologică

Moromete este o „fire autoritară”, capul familiei, o comunitate greu de ţinut în frâu având în
vedere conflictele din sânul ei (Catrina- fiii vitregi, Ilie- Niculaie, băieţii cei mari- fete, Ilie-
Catrina, băieţi- tată). Naratorul îl prezintă încă de la început „stând deasupra tuturor” şi
stăpânind „cu privirea pe fiecare”.Tatăl îşi doreşte unitatea familiei dar neacceptarea de către
fii a condiţiei de ţăran, înstrăinarea şi fuga lor sunt percepute ca o trădare. „Ţăran
filosof” dotat cu o inteligenţă ascuţită, Ilie este capabil „să transforme existenţa într-un
spectacol” (Eugen Simion). Dincolo de conflictele familiale, superioritatea lui este
recunoscută, fiind menţionată de cei din jur şi de narator: „descopereau toţi […] că tatăl lor
avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.” Are
o plăcere a vorbei, pasiune pentru a comunica permanent cu oamenii. Citirea ziarelor în
Poiana lui Iocan este o adevărată hrană sufletească pentru Moromete. Discuţiile de aici
clarifică idei, descifrează sensuri ale politicii vremii. Scena plăţii îl prezintă pe actorul
Moromete care protestează, printr-o mare capacitate de disimulare, împotriva impozitelor
impuse de stat. Întrând în curte el îl ignoră pe Jupuitu, discută cu nişte interlocutori
inexistenţi, îşi strigă fiii, pe Catrina despre care ştia că este la biserică, apoi se întoarce brusc
şi strigă: “N-am!”. Din cei 1200 de lei luaţi pe salcâm, Moromete îi dă lui Jupuitu 1000 şi se
bucură că l-a păcălit pe agent cu 200.

Din punct de vedere moral, el rămâne tributar valorilor patriarhale și nu poate accepta
ideea că rostul său pe lume a fost greșit, de aceea luptă până în ultima clipă pentru a-și
împlini destinul. Crezul său existențial este formulat prin autocaracterizarea ce reiese din
replica adresată doctorului, pe patul de moarte: Domnule, eu întotdeauna am dus o viață
independentă! Moromete este un personaj static, rotund (care poate fi caracterizat succint
şi exact), un personaj exponenţial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi.