„MOROMEŢII”

– MARIN PREDA

În proza română contemporană, Marin Preda continuă prin romanul

„Moromeții” tradiția romanului românesc de inspirație rurală. Acesta propune
o viziune nouă, modernă asupra universul rustic și asupra țăranul român,
diferită față de cel înfățișat în creația lui Liviu Rebreanu. Roman realist și social
acesta este structurat în două volume, publicate la o distanță de 12 ani, primul
volum fiind publicat în 1955, iar cel de-al doilea în 1967, anticipat de nuvela din
volumul „Întâlnirea din pământuri” sau de schița „Salcâmul”.
Relația cu proza realistă anterioară se realizează prin:
 perspectiva nonfocalizată dominantă
 plasarea acțiunii într-un timp și spațiu precis determinate
 iluzia vieții reale
 tehnica detaliului
 crearea de tipologii umane
 stilul anticalofil
Titlul romanului este un nume propriu și sugerează existența unei familii
de tip patriarhal, saga familiei lui Ilie Moromete. Evoluția și criza acestei familii
devin simbolice pentru transformările suferite de satul românesc.
Eugen Simion apreciază faptul că tema centrală a romanului este
„libertatea morală în lupta cu fatalitățile istoriei”. Alte teme dezvoltate sunt:
familia și paternitatea,tema vieții, a iubirii și a morții, destrămarea civilizației
țărănești, iluzia și realitatea.
Perspectiva narativă este cea a naratorului obiectiv și omniscient. Acestă
perspectivă nonfocalizată este completată de cea a personajelor reflectori: Ilie
Moromete în primul volum și Niculae în volumul al doilea.
În primul volum este prezentat un incipit tipic romanului realist, prin
precizarea relațiilor spațio-temporale: „În Câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea
celui de-al Doilea Război Mondial”. Finalul primului volume revine asupra
acestei notații: „Timpul nu mai avea răbdare”, făcând din timp unul dintre
motivele acestei opere și dând simetrie construcției epice: „Peste doi ani izbucnea
cel de-al Doilea război mondial”.
Este prezentat în roman un timp bivalent, cu o dublă dimensiune:
 o durată obiectivă: timpul istoric, real și agresiv
 o durată subiectiv: timpul interior, al contemplării
Spațiul este familiar scriitorului: satul Siliștea-Gumești din Câmpia Dunării.
Simbolul verticalității acestui spațiu este salcămul din grădina Moromeților, un
fel de „centrum mundi”.
Simbolul libertății morale a acestei lumi este poiana fierăriei lui Iocan.
Compoziția primului volum utilizează tehnica dcupajului și accelerarea
gradată a timpului.
Acțiunea romanului este dirijată pe mai multe planuri narative:
 Planul epic principal este cel al destinului familiei Moromeților, având ca
principal conflict răzvrătirea fiilor împotriva autorității paterne. E un conflict
de principii și interese, conflict de ordin moral între generații: Ilie Moromete
este adeptul valori morale autentice, în vreme ce fiii săi mai mari adoptă valorile
materiale ale unei lumi agresive.
Planul secund este cel al destinului individual, al devenirii interioare. În
primul volum, acest plan urmărește universul lăuntric al lui Ilie Moromete care
trăiește drama paternității înșelate. În al doilea volum, este vorba de criza de
identitate și de valori a lui Niculae.
Alt plan narativ este cel al destinului colectivității rurale cu conflicte
puternice de ordin economic, politic, moral care vor conduce la dispariția satului
românesc tradițional.
O scenă reprezentativă a romanului este cea din incipit unde naratorul
surprinde viața Moromeților într-o după-amiază obișnuită de vară, după
întoarcerea de la câmp. Timpul se scurgea indiferent pe atunci. Spațiul în care se
derulează sfârșitul zilei este curtea casei. Se remarcă graba aproape hilară cu care
se împrăștie în toate părțile cei șase ce s-au dat jos din căruță, prilej cu care sunt
prezentați membrii familiei Moromete: Paraschiv, cel mai mare dintre copii se
întinsese pe prispă, fără să deshame caii, Nilă intrase în casă și se aruncase într-un
pat, Achim se furișase în grajdul cailor și se trântise în iesle, cele două fete, Tita și
Ilinca, plecaseră repede la gârlă să se scalde. Moromete tatăl rămăsese singur în
mijlocul curții, dar se retrage și el repede „la drum, pe stănoaga podiştei”. Scena
are valoare expozitivă, fiind un pretext narativ în romanul realist, prin care se
prezintă personajele importante ale acțiunii. Ea are valoare anticipativă,
comportamentul membrilor familiei sugerând drama viitoare a familiei
Moromete. De fapt, naratorul prezintă o familie „hibridă”, generatoare de
conflicte.
Următoarea scenă, cina Moromeților, desfășurată în tinda casei, cu
familia toată adunată în jurul mesei joase, rotunde, dominate de statura tatălui
așezat pe pragul odăii, de unde „stăpânea cu privirea pe fiecare”, pare un
ceremonial care va dăinui cât satul românesc. Semne ale destrămării unor vechi
rânduieli există încă de pe acum. Cei trei fii mai mari „stăteau spre partea
dinafară a tindei, ca și când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și să
plece afară.”. Scena dezvăluie vizibil ierarhia familială, gruparea copiilor după
relațiile dintre frați (buni și vitregi) și semnalează de la început neînțelegerile
existente. Cina devine un loc al frustrării, schițând atât conflictul din cadrul
familiei între cei trei fii ai lui Ilie Moromete din prima căsătorie, cu mama lor
vitregă, precum și autoritatea lui Moromete care în curând va scădea simțitor.
Spre finalul romanului, asistăm tot sâmbăta la o altă cină. Acum la masă mai stă
doar tatăl, aplecat neclintit spre farfurie, în vreme ce copiii își mănâncă bucata de
pâine „trântiți prin colțurile tindei”.
O altă scenă cu funcție simbolică și premonitorie este cea a tăierii
salcâmului. Căderea lui în zori de duminică, în sunet de clopot, are o măreție
tragică, prevestind declinul unei lumi încremenite în rânduieli străvechi.
Moartea lui marchează începutul eșecurilor și risipirea iluziilor lui Moromete.
„Salcâmul e un personaj ca oricare altul... este dublul vegetal al lui Moromete.
Destinul unuia este anticipat de destinul celuilalt.”(Eugen Simion)
Firescul vieții este tulburat de un timp viclean care va modifica radical
mai întâi viața familiei Moromete și, ulterior, pe cea a satului.
Ilie Moromete va asista neputincios la destrămarea familiei, care este
anunțată de fuga fiilor mari la București. Omul netulburat și ironic, omul creator,
este învins de omul social care părăsește stănoaga podiştei, nu mai răspunde la
cuvintele de salut, nu mai povestește niciuna din acele întâmplări care fermecau pe
prietenii săi. Acum va lua hotărâri rapide care contrazic principiile sale de viață:
vinde o parte din pământ vecinului Bălosu, precum și locul din spatele casei, și
cu banii obținuți cumpără alți cai și achită datoriile: fonciirea, datoriile la bancă
și lui Aristide, taxele pentru Niculae, „rămânând ca necunoscută soluția acestor
probleme pentru viitor”. Astfel, efortul și iluziile lui Moromete de a păstra intacte
loturile de pământ și liniștea sa interioară sunt anulate, iar satul va intra curând în
angrenajul unei istorii străine și absurde. Întreabă „oracolul”, stă de vorbă cu sine
în acest moment de impas al existenței sale și înțelege că timpul pe care îl crezuse
răbdător și lumea pe care o crezuse prietenă și plină de daruri ascunseseră de
fapt o capcană. Toate întrebările pe care și le pune îl conduc la concluzia că
timpul răbdător și lumea prietenoasă au fost doar niște iluzii, niște proiecții ale
lumii sale. Se însingurează și se înstrăinează de cei din jur și astfel transformarea
lui devine radicală.
Un timp catastrofic al violenței și al abuzului se instalează definitiv în
volumul al doilea. Dacă primul volum este romanul unei familii, avându-l ca
protagonist pe Ilie Moromete, al doilea volum urmărește drama civilizației
țărănești tradiționale, determinate de colectivizarea forțată. Tema destrămării se
amplifică, de la destrămarea familiei, la dispariția unui mod de viață, cel al
țărănimii tradiționale. Ea se asociază cu tema libertății morale în luptă cu
fatalitățile istoriei.
În acțiunea romanului sunt implicate numeroase personaje
reprezentative pentru diferite categorii sociale, autorul creând tipologii ca în
orice proză realistă. Ilie Moromete este protagonistul, un țăran atipic pentru
proza românească de inspirație rurală. Este un spirit contemplativ, sociabil,
având plăcerea comunicării, dar și pe cea a disimulației, este inteligent și ironic, un
personaj simbol pentru satul de tip tradițional. Construcția personajelor se
întemeiază pe caracterizarea indirectă dominantă, ce presupune analiza gesturilor, a
limbajului și a comportamentului. Limbajul prozei narative se definește prin
oralitatea stilului, pe sobrietatea limbajului, pe îmbinarea armonioasă a stilului
direct, indirect și a stilului indirect liber.
Romanul „Moromeții” rămâne reprezentativ pentru ilustrarea artistică a
dispariției satului românesc tradițional și pentru crearea unui personaj reprezentând
„țăranul filosof” al literaturii noastre.