Moromeţii, de Marin Preda

Preliminarii
Marin Preda este un scriitor realist, cultivă o proză inspirată din realităţile contemporane lui.
Abordează teme morale sau existenţiale, într-un stil de mare densitate epică.
Consideră că o operă trebuie judecată în funcţie de partea ei de adevăr şi că în afara unor noţiuni de istorie,
adevăr, realitate proza n-ar avea niciun înţeles.
Moromeţii este roman postbelic, alcătuit din două volume, care tratează problematica pământului şi
a ţăranului cu mijloacele artei moderne. Dacă Slavici şi Rebreanu aduceau în literatură eroi pragmatici,
obsedaţi de acumulare materială, Marin Preda aduce indivizi cu o viaţă psihologică normală, care
conştientizează şi trăiesc dramele existenţei şi ale clasei sociale din care fac parte într-un mod caracteristic.
Interesant este şi cuplul Polina – Birică, replică la Ana şi Ion ai lui Rebreanu. Dacă Ana este o victimă, atât a
tatălui cât şi a soţului, Polina ştie să lupte pentru zestrea ei, iar bărbatul, tot Ion, ştie să-i fie soţiei alături, nu
din interese meschine, ci din dragoste.
Geneză/ substrat antropologic - Autorul foloseşte în construcţia romanului elemente acumulate în memoria
propriei copilării în satul Siliştea - Gumeşti, pe care-l păstrează nemodificat; Niculae este, ca personaj, un
alter – ego al autorului, dornic de învăţătură, dar cu două decenii mai devreme. „Ilie Moromete –
mărturiseşte autorul – era tatăl meu, pe care n-aş putea să spun dacă l-am iubit mai mult sau l-am admirat
mai mult. ”
Elemente de hipertextualitate Romanul „Moromeţii”e anticipat şi pregătit de nuvelele sale ‘’Dimineaţă de
iarnă”, „O adunare liniştită”, ”În ceaţă”, „Calul” care fac parte din volumul „Întâlnirea din pământuri”.
Acestea prefigurează motive, întâmplări şi personaje pe care le vom descoperi în roman.
Tema : destrămarea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării şi, odată cu ea, a satului tradiţional.
Moromeţii deschide ciclul moromeţean format din Moromeţii vol. I (1955) şi II(1967),Marele
singuratic(1972), Delirul(1975)şi care urmăreşte pe linia romanului modern destinul familiei Moromete şi a
rudelor sale pe durata câtorva ani. Important este aici raportul dintre individ şi istorie.
Raportul incipit – final: Întreaga acţiune stă sub semnul timpului, care la început părea să aibă nesfârşită
răbdare cu oamenii, dovadă că o treime din carte cuprinde evenimente desfăşurate de sâmbătă seara, de la
venirea Moromeţilor de la camp, până duminică seara, la fuga Polinei cu Birică. În final, evenimentele se
precipită, timpul nu mai are răbdare, pentru că, peste trei ani, avea să înceapă cel de-al doilea război
mondial. Se evidenţiază şi evoluţia însingurării lui Ilie Moromete, care la început este văzut în mijlocul
familiei, în scena cinei, iar în final, este singur, retras, nu mai caută compania unei lumi pe care nu o mai
înţelege.
Titlul reprezintă numele familiei care ocupă locul central în operă. Reprezintă şi categoria socială, satul
tradiţional, ca şi familia Moromete, va suferi un proces de destrămare, generat de de trecerea timpului şi a
derulării evenimentelor istorice.
Compoziţia romanului: “ Moromeţii” este alcătuit din trei părţi, ce înfăţişează trei etape din viaţa familiei.
Prima parte reprezintă stabilitatea unui mod de viaţă, a iluziei că timpul curge foarte lent, că oamenii sunt
veşnici şi că nimic rău nu se poate întâmpla. Partea a doua începe cu plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti şi
conturează schimbările, frământările, îndoielile ce sugerează modificări fundamentale în viaţa personajelor.
Partea a treia arată că după seceriş, pentru Moromete încep necazuri şi probleme aproape de nerezolvat.
E ugen Simion observa în Scriitori români de azi: “Moromeţii are trei părţii şi toate încep cu o prezentare de
ansamblu:aici masa, în partea a doua prispa, pe care sunt înşiraţi la adăpost de ploaie toţi membrii familiei, în
fine, secerişul.”
Scene reprezentative în primul volum: a cinei, a tăierii salcâmului, Poiana lui Iocan, scena secerişului, fuga
feciorilor, plata fonciirii etc..
Perspectiva narativă: perspectiva naratorului omniprezent se completează cu aceea a reflectorilor (Ilie
Moromete în primul volum, Niculae, în volumul al doilea) şi cu cea a informatorilor ( martori ai unor
evenimente pe care le relatează unii altora ), limitându-se astfel omniscienţa.
Conflicte Familia lui Ilie Moromete este alcătuită din cei trei fii din prima căsătorie (Paraschiv, Nilă şi Achim) ,
Catrina, a doua soţie a lui, care are o fiică din prima căsătorie, rămasă la socri, copiii din a doua căsătorie(Tita,
Ilinca şi Niculae, care va deveni el însuşi erou principal moromeţean).
În roman întâlnim trei conflicte principale:
a) tată – copii: înfăţişează două mentalităţi diferite, două moduri de a înţelege existenţa. Paraschiv, Nilă
şi Achim, băieţii lui Moromete din prima căsătorie, refuză în a mai vedea în tatăl lor un model, refuză
modul de viaţă oferit de acesta. Niculae, de asemenea. Cu toţii sunt însufleţiţi de alte idealuri, alte
planuri le mobilizează energia. Moromete pierde dragostea copiilor săi, se zbate zadarnic s-o
recâştige. Va rămâne singur.
b) Moromete - Catrina, soţia sa: Catrina primise la reforma agrară un lot de opt pogoane şi, la puţină
vreme, din cauza foametei, Moromete vinde un pogon din lotul soţiei, promiţându-I că va trece casa
pe numele ei, dar nu se mai ţine de cuvânt. Acum când fetele s-au făcut mari şi se punea problema
căsătorii lor, Catrina cere tot mai insistent pogonul vândut. Temându-se de ameninţările băieţilor,
Moromete ezită, iar Catrina înţelege că a avut dreptate. Deşi i-a crescut de mici, cu trudă, aceştia nu
ţin la ea, deoarece rudele, vecinii şi mai ales Guica, sora lui Moromete, i-au învăţat pe aceştia că se
trăieşte greu în casa lor datorită mamei vitrege. Conflictul se acutizeazăp în volumul al doilea. Catrina
găseşte alinare în biserică şi înţelege că teama ei este legitimă. Se mai întâmplase în sat ca mama
vitregă să fie alungată din casă, iar femeia era înspăimântată că la bătrâneţe ar putea rămâne fără
adăpost.
c) Moromete – Guica, sora acestuia: nemulţumirea ei izvorăşte dintr-un sentiment firesc: spaima de a
rămâne singură la bătrâneţe, când nu va mai putea munci. Ar fi vrut ca fratele ei să nu se mai
căsătorească şi ea să rămână în casa lui să aibă grijă de el şi de copiii lui. Guica este un geniu al răului,
întreţinând nemulţumirea celor trei fraţi şi asmuţindu-i împotriva familiei.
Acţiunea din primul volum se petrece în satul Siliştea-Gumeşti, din Câmpia Bărăganului, cu trei ani înaintea
celui de-al doilea război mondial, de la începutul verii şi până la sfârşitul acesteia şi
se concretizează în jurul unor nuclee narative, decupaje ale unor scene de viaţă, cu mare încărcătură
simbolică: cina din familia Moromete, sugerându-se un mod de viaţă tradiţional, întrezărind şi conflictele
mocnite dintre membrii familiei şi care vor ieşi curând la iveală; tăierea salcâmului, ce marchează începutul
destrămării familiei Moromete şi, în acelaşi timp, a satului tradiţional, salcâmul simbolizând prin
verticalitatea lui un reper, un axis mundi, un element de stabilitate şi nu întâmplător căderea lui se realizează
în zorii zilei, pe fundal de bocet; întâlnirea din poiana lui Iocan, un parlament sătesc, în cadrul căruia se
dezbat problemele colectivităţii şi în care se desfăşoară inteligenţa lui Ilie Moromete, capacitatea lui de a
pătrunde în problemele sociale şi politice ale vieţii lor. Fără Moromete acolo, adunările nu aveau niciun rost;
plata fonciirii îl dezvăluie pe Moromete ca fiind un actor desăvârsit, stăpânind cu desăvârşire arta disimulării.
Cartea este alcătuită din mai multe planuri care se întretaie şi care alcătuiesc o monografie a satului
muntenesc dintr-o anumită etapă istorică a dezvoltării sale, cu oameni diferiţi cu destinele lor: familia lui
Tudor Bălosu, a lui Birică, a lui Boţoghină, a lui Ţugurlan, Traian Pisică, iubirea dintre Polina şi Birică, scene
legate de ceremonialul secerişului, scene din cancelaria şcolii, de la premilitară sau de la spitalul din Udupu.
Volumul al doilea reia unele dintre personaje şi adaugă altele. Satul devine o ,,groapă fără fund din care nu
mai contenesc să apară alţi necunoscuţi”: Bilă, Isosică, Zdroncan, Ouăbei, Plotoagă ş.a. , scena fiind ocupată
de o istorie nouă, uneori violentă, care schimbă modul de viaţă şi de gândire a oamenilor. Conflictul central
este între două mentalităţi, între două moduri de viaţă. Moromete dispare ca personaj activ şi se impune
Niculae, copilul neglijat, care-şi depăşeşte condiţia de ţăran, dar pe alte căi decât fraţii săi, devenit acum
activist de partid şi trimis în sat spre a supraveghea strângerea recoltelor. Moromete devine o autoritate
contestată, îşi face prieteni noi, dar care nu se ridică la valoarea celor dintâi, este părăsit de soţie, care îl
părăseşte mergând la Alboaica, asistă neputincios la descompunerea satului tradiţional, dar raţiunea acestui
fenomen îi scapă. În ultimul capitol al cărţii tot ce se întâmplă are loc în afara conştiinţei lui Moromete,
intrată într-o definitivă întunecare. Se va stinge lent, paginile scrise despre moartea lui fiind cele mai
tulburătoare din literatura română despre moartea unui bărbat. Tehnica narativă nu mai este a decupajului,
ci a rezumării, evenimentele fiind selectate, unele fapte sunt eliminate, naraţiunea cunoaşte întoarceri în
timp.
Elemente de monografie a satului
Cartea prezintă un nou univers rural în care pământul nu mai reprezină o obsesie. În planurile de viitor ale
băieţilor lui Moromete nu mai intră pământul, ei dorind să-facă un rost la oraş, de aceea merg la Bucureşti.
Noutate este în literatura contemporană faptul că Niculae renunţă la pământ pentru o pasiune intelectuală,
iar Boţoghină aşază mai presus de pământ viaţa lui măcinată de ftizie, considerând că, de se va face sănătos,
poate sa-şi cumpere din nou pământ.
Descrierea centrului comunei are ca scop prezentarea ierarhiei sociale a satului. Personajele sunt vii,
angrenate în întreaga viaţă a timpului; corvoada milităriei, secvenţe din cancelaria şcolii, emoţia lui
Moromete de la serbarea şcolară, întâlnirea cu preotul şi învăţătorul care vor sa-l determine pe Moromete
să-l dea la şcoală la oraş pe Niculae, atitudinea deferentă a ţăranilor faţă de intelectuali, sosirea lui Boţoghină
la spitalul din Udupu şi prezentarea unei zile de consultaţie la medicul de plasă, descrierea jocului căluşarilor
din curtea lui Bălosu, virilitatea jocului transformând dansul într-un spectacol de epos autentic, în faţa căruia
atât tinerii, cât şi vârstnicii sunt cuprinşi de încântare, obiceiul răpirii miresei (Polina fuge cu Birică împotriva
voinţei părinţilor ei), praznicul morţilor la sărbătoarea Rusaliilor, precedat de obiceiul spălării picioarelor
celor invitaţi la parastas.
Caracterizarea personajului Ilie Moromete este personajul central al cărţii în funcţie de care se
definesc toate celelalte personaje. Este personajul reflector al primului volum, în conştiinţa sa reflectându-se
criza satului tradiţional care se confruntă cu timpul implacabil şi cu istoria.
Ilie Moromete este un nou tip de ţăran, cu o judecată ageră, inteligenţă ascuţită, spirit jucăuş, reflexiv, îşi
construieşte o lume interioară bazată pe valorile tradiţionale. Faptul că are pământ îi conferă o oarecare
libertate interioară şi libertate de gândire. Are capacitatea de a vedea dincolo de lucruri elemente care scapă
celorlalţi. Este un adevărat actor, are capacitate de disimulare, ca urmare a firii lui contemplative şi reflexive,
a ironiei faţă de prostia celor din jur, chiar şi a fiilor săi. Fascinantă este forţa cuvântului său fie în dialogul cu
ceilalţi, fie în monologul interior. Nu este ahtiat de pământ, singurele lui preocupări sunt acelea de a păstra
pământul întreg şi de a ţine familia unită. Asistă neputincios la destrămarea familiei şi a satului tradiţional
fără a înţelege raţiunea acestor lucruri. Va muri exprimând crezul vieţii sale căruia i-a rămas fidel : ”Domnule,
… eu totdeauna am dus o viaţă independentă.” Drama lui Moromete este de ordin moral. Mai mult decât
pierderea unei părţi din lot îl doare pierderea fiilor şi a liniştii: “ Cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit?”
Este caracterizat direct de către narator: “ Era cu zece ani mai mare decât Catrina ( contingent ‘911, făcuse
războiul) şi acum avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot
schimba firea cuiva.” Autocaracterizarea rezultă din replica dată în finalul volumului al doilea: :”Domnule,…
eu totdeauna am dus o viaţă independentă”, prin care se adresează medicului.
Caracterizare directă realizată de alte personaje: plăcerea vorbei, de care era stăpânit, stârneşte mania
Catrinei: “Eşti mort după şedere şi după tutun… lovi –o - ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi!”
Caracterizarea indirect rezultă din gândurile, faptele, gesturile, atitudinea pe care o are faţă de cei din jur.
Concluzie: “Tipologia este ca la Slavici şi Rebreanu, ţărănească, totuşi câtă deosebire! Sufletul rural este acolo
rudimentar, obsedat de acumulare în ordine materială şi, numai după ce acest proces s-a încheiat, el poate
să audă şi alte glasuri ce vin din adâncul fiinţei lui. ”(Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol I)