MOROMEȚII

(tema și viziunea de spre lume)

DE MARIN PREDA

Pregătit de proza scurtă din volumul de debut ,,Întâlnirea din pământuri” (1948), nuvelele
,,Dimineață de iarnă”, ,,O adunare liniștită”, ,,În ceată” sau schița ,,Salcâmul” – care prefigurează
motive, întâmplări și personaje, primul roman scris de Marin Preda, ,,Moromeții”, este alcătuit
din două volume, publicate la 12 ani distanță: în 1955, vol.I, iar în 1967, vol.II.
Deși modalitatea artistică și problematica celor două volume diferă, romanul este unitar,
deoarece reconstituie imaginea satului românesc într-o perioadă de criză, în preajma celui de-al
Doilea Război Mondial. Sunt înregistrate transformările vieții rurale, ale mentalităților și ale
instituțiilor, de-a lungul unui sfert de secol și se impune o tipologie nouă în proza românească.
Romanul prezintă destrămarea simbolică pentru gospodăria țărănească tradițională a unei
familii de țărani dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea-Gumești.
Titlul ,,Moromeții”” așază tema familiei în centrul romanului, însă evoluția și criza
familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. Astfel că romanul
unei familii este și ,,un roman al deruralizării satului” (Nicolae Manolescu), o frescă a vieții
rurale dinainte și după cel de-al Doilea Război Mondial.
O altă temă este criza comunicării, absența unei comunicări reale între Ilie Moromete și
familia sa. Tema timpului viclean, nerăbdător, relația dintre individ și istorie nuanțează tema
socială.
Perspectiva naratorului obiectiv se completează prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete
în primul volum și Niculae în volumul al doilea), ca și prin aceea a informatorilor (personaje –
martori ale evenimentelor, pe care le relatează ulterior altora). Efectul este ,,un obiectivism
limitat” (Nicolae Manolescu).
Compoziția primului volum utilizează tehnica decupajului și accelerarea gradată a
timpului narațiunii. Volumul este structurat în trei părți, cu o acțiune concentrată, care se
desfășoară pe parcursul verii, cu trei ani înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.
Prima parte, de sâmbătă seara până duminică noaptea, conține scene care ilustrează monografic
viața rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din poiana lui Iocan, călușul etc.
Partea a doua se derulează pe parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim cu
oile la București. Partea a treia, de la seceriș până la sfârșitul verii, se încheie cu fuga fiilor mai
mari.
Cele trei părți conferă echilibru compoziției. Fiecare parte începe cu o prezentare de
ansamblu: masa, prispa și secerișul. Simetria compozițională este dată de cele două referiri la
tema timpului, în primul și în ultimul paragraf al volumului I. la început, aparent îngăduitor,
pentru ca enunțul din finalul volumului să modifice imaginea timpului, care devine necruțător și
intolerant.
Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete. Este mai întâi dezacordul dintre tată
și cei trei fii din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă și Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a
înțelege lumea și de a-i prețui valorile (pământul – banii).
Cel de-al doilea conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția lui. Moromete
vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soției, promițându-i în schimb trecerea casei pe
numele ei, dar amână îndeplinirea promisiunii. Nemulțumită, ea își găsește inițial refugiul în
biserică, dar în al doilea volum îl părăsește pe Ilie, după ce află de propunerea făcută de acesta
fiilor lui, la București. Al treilea conflict se desfășoară între Moromete și sora lui, Guica, care și-
ar fi dorit ca fratele văduv să nu se recăsătorească. În felul acesta, ea ar fi rămas în casa fratelui,
să se ocupe de gospodărie și de creșterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la bătrânețe. Faptul
că Moromete se recăsătorise îi aprinsese ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai
mari.
Un alt conflict, secundar, este acela dintre Ilie Moromete și fiul cel mic, Niculae. Copilul
își dorește cu ardoare să meargă la școală, în timp ce tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl
ironizează sau susține că învățătura nu are niciun beneficiu. Pentru a-și realiza dorința de a
studia, băiatul se desprinde treptat de familie. În volumul al doilea, acest conflict trece pe primul
plan, pentru că tatăl și fiul reprezintă două mentalități diferite.
Acțiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri narative. În prim plan se
află Moromeții, o familie numeroasă, măcinată de nemulțumiri mocnite. Țăran mijlocaș, Ilie
Moromete încearcă să păstreze întreg, cu prețul unui trai modest, pământul familiei sale, pentru
a-l transmite apoi băieților. Fiii cei mari ai lui Ilie Moromete își doresc independența economică.
Ei se simt nedreptățiți pentru că, după moartea mamei lor, Moromete s-a însurat cu altă femeie,
Catrina, și că are încă trei copii: Tita, Ilinca și Niculae. Îndemnați de mătușa lor, Maria
Moromete (Guica), cei trei băieți pun la cale un plan distructiv. Ei intenționează să plece la
București, fără știrea familiei, pentru a-și face un rost. În acest scop, ei vor să ia oile cumpărate
printr-un împrumut bancar, al căror lapte constituie principala sursă de hrană a familiei, și caii,
indispensabili pentru munca la câmp. Prin vânzarea oilor și a cailor ar obține capitalul necesar
pentru a începe viața la oraș. Datoria la bancă nefiind achitată, planul celor trei băieți urmează să
dea o grea lovitură familiei. Achim îi propune tatălui său să-l lase să plece cu oile la București, să
le pască în marginea orașului și să vândă laptele și brânza la un preț mai bun în capitală.
Moromete se lasă convins de utilitatea acestui plan, amână achitarea datoriei la bancă și vinde o
parte din lotul familiei pentru a-și putea plăti impozitul pe pământ. Însă, Achim vinde oile la
București și așteaptă sosirea fraților. După amânările generate de refuzul lui Nilă de a-și lăsa tatăl
singur în preajma secerișului, cei doi frați fug cu caii și cu o parte din zestrea fetelor. Moromete
este nevoit să vândă din nou o parte din pământ pentru a-și reface gospodăria, pentru a plăti
impozitul, rata la bancă și taxele de școlarizare ale lui Niculae, fiul cel mic.
Planurile secundare completează acțiunea romanului, conferindu-i caracterul de frescă
socială: boala lui Boțoghină, revolta țăranului sărac Țugurlan, familia chiaburului Tudor Bălosu,
dragostea dintre Polina și Birică, discuțiile din poiana lui Iocan, rolul instituțiilor și al
autorităților în satul interbelic.
Există în primul volum al romanului câteva secvențe narative de mare profunzime.
Descrierea momentului cinei se realizează lent, prin acumularea detaliilor. Ceremonialul cinei
pare a surprinde un moment din existența familiei tradiționale, condusă de un tată autoritar,
dar ,,semnele” din text dezvăluie adevăratele relații dintre membrii familiei. Ilie Moromete pare a
domina o familie formată din copii proveniți din două căsătorii, învrăjbiți din cauza averii.
Așezarea în jurul mesei sugerează evoluția ulterioară a conflictului, iminenta destrămare a
familiei.
O altă secvență epică cu valoare simbolică este aceea a tăierii salcâmului. Moromete taie
salcâmul pentru a achita o parte din datoriile familiei, fără a vinde pământ sau oi. Tăierea
acestui ,,axis mundi”, duminică în zori, în timp ce în cimitir femeile își plâng morții, prefigurează
destrămarea familiei, prăbușirea satului tradițional, risipirea iluziilor protagonistului. Odată
distrus arborele sacru, lumea Moromeților își pierde sacralitatea, haosul se instalează treptat.
Unul dintre cele mai ilustrative episoade pentru viața rurală este secerișul. Este înfățișată
într-o manieră originală o realitate arhaică: mișcările, gesturile, pregătirea și plecarea la câmp se
integrează într-un ritual străvechi. Secerișul e trăit în același fel de întregul sat, într-un
ceremonial mitic specific colectivității tradiționale.
În volumul al doilea, structurat în cinci părți, se prezintă viața rurală într-o perioadă de un
sfert de veac, de la începutul anului 1938, până spre sfârșitul anului 1962. Prin tehnica
rezumativă evenimentele sunt selecționate, unele fapte și perioade de timp sunt eliminate, iar
timpul narațiunii cunoaște analepse. Acțiunea romanului se concentrează asupra a două momente
istorice semnificative: reforma agrară din 1945, cu prefacerile pe care ea le aduce și
transformarea socialistă a agriculturii după 1949, percepută ca un fenomen abuziv. O istorie
nouă, tulbure și violentă transformă radical modul de viață și de gândire al țăranilor. Satul
tradițional intră într-un ireversibil proces de disoluție.
Moromete se stinge încet, trăindu-și ultimii ani de viață în singurătate și tăcere. Mai avea
slăbiciunea de a umbla prin sat. Ultima dată este adus acasă cu roaba. Căzut la pat, el își exprimă
crezul de viață când îi spune medicului: ,,Domnule, eu totdeauna am dus o viață independentă.”
Romanul se încheie zece ani mai târziu. Niculae a devenit inginer horticol și este căsătorit
cu o fată din sat, Mărioara, fiica lui Adam Fântână, care ajunge și ea asistentă medicală. La
înmormântarea tatălui, Niculae află de la Ilinca, sora lui, că tatăl se stinsese încet, fără să fi
suferit de vreo boală. În finalul romanului, tatăl și fiul se împacă, în visul băiatului.
Limbajul prozei narative se remarcă prin limpezimea, naturalețea și precizia stilului,
oralitatea, lipsa podoabelor, îmbinarea stilului direct și indirect, stilul indirect liber, textul și
subtextul ironic.
,,Moromeții” este un roman al deruralizării satului. Criza ordinii sociale se reflectă în
criza valorilor morale, în criza unei familii, în criza comunicării.

MOROMEȚII

(construcția protagonistului)

DE MARIN PREDA

Personajul principal și eponim din roman, dar și cel mai important al literaturii lui Marin
Preda, Ilie Moromete, îl are ca model pe Tudor Călărașu, tatăl scriitorului, după cum însuși Preda
mărturisește în volumul ,,Imposibila întoarcere.”
Protagonistul primului volum al romanului ,,Moromeții” reprezintă un tip de țăran aparte
în literatura română: un spirit reflexiv, contemplativ, inteligent, ironic, din acest motiv fiind
numit de critica literară ,,țăran – filozof”. Frământările lui despre soarta țăranilor ce depind de
roadele pământului , de vreme și de Dumnezeu sunt relevante pentru firea lui reflexivă. Personaj
exponențial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, ,,cel din urmă țăran” reprezintă concepția
tradițională față de pământ și de familie. Criza satului arhaic se reflectă în conștiința acestui
personaj confruntat, tragic, cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător.
Mai multe conflicte vor destrăma familia lui Moromete și vor marca evoluția
personajului. Mai întâi, dezacordul cu cei trei fii din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă și Achim,
izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege lumea. Apoi, conflictul pentru pogonul Catrinei,
soția sa, care aduce ruptura definitivă în volumul al doilea și, nu în ultimul rând, ura pe care i-o
poartă sora lui, Guica, pentru că s-a recăsătorit, spulberându-i astfel speranța de a avea o
bătrânețe asigurată, ură pe care le-o transmite fiilor mai mari.
Caracterizat direct de către naratorul omniscient, Ilie Moromete este ,,contingent ‘911” și
se află între ,,tinerețe și bătrânețe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea
cuiva.” Autocaracterizarea realizată în finalul volumului al doilea scoate în evidență libertatea
individului în ciuda constrângerilor istoriei. Personajul este portretizat în mișcare, prin
acumularea detaliilor.
Caracterizarea indirectă se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gândurile
personajului. Acțiunile la care participă, dar și relațiile cu celelalte personaje, evidențiază
trăsăturile lui.
Ilie Moromete este un om respecta în sat, are prieteni, pe Cocoșilă și Dumitru luiNae,
pentru care opinia lui contează; este abonat la ziar. Discuțiile despre politică, în poiana lui Iocan,
nu încep decât în prezența lui, pentru că el este cel care citește ziarele și interpretează
evenimentele. Moromete este sfătos, îi place să discute, iar acest lucru o deranjează pe Catrina,
care se revoltă adesea.
Disimularea este trăsătura lui esențială. Semnificativă în acest sens este comedia pe care
o joacă în fața agenților fiscali, care-i stricaseră plăcuta discuție de duminică. Intrând în curte,
trece pe lângă cei doi agenți ca și cum aceștia ar fi fost invizibili, strigă la Catrina, despre care
știe că se află la biserică și la un Paraschiv inexistent. Le spune apoi că nu are bani, le cere o
țigară și numai după ce agenții sunt gata să îi ridice lucrurile din casă, Moromete se hotărăște să
scoată banii.
Ironia, puterea de a face haz de necaz reprezintă o altă trăsătură esențială a lui Ilie
Moromete, iar exemplele în acest sens sunt numeroase. Spirit contemplativ, inteligent și ironic,
Moromete privește existența cu detașare, ca pe un miracol de contemplat. De pe stănoaga
podiștei sau de pe prispa casei, Moromete privește lumea cu un ochi pătrunzător; în întâmplările
cele mai simple el descoperă ceva deosebit, o notă înveselitoare, o lumină care pentru ceilalți nu
se aprinde. Călătorind la munte ca să vândă cereale, Moromete povestește la întoarcere niște
fapte extraordinare. Însoțindu-l mai târziu pe tatăl său într-o călătorie asemănătoare, Niculae
rămâne dezamăgit: întâmplările sunt banale, oamenii lipsiți de farmec, munteanca tânără care-l
tulburase pe tatăl său i se pare o țărancă oarecare, prin nimic deosebită de o femeie din Siliștea –
Gumești.
Atitudinea față de pământ și aceea față de bani sunt legate de acest dar al contemplației.
Pământul îi dă posibilitatea de a fi independent și libertatea de a se gândi și la altceva decât la
ceea ce poate să îi aducă ziua de mâine. Pământul este făcut să dea roade, iar produsele să îi
hrănească pe membrii familiei și să acopere cheltuielile gospodăriei.
Lui Moromete nu îi place negustoria, iar în bani vede adversarii iluziei că poate păstra
modul tradițional de viață, fundamentat pe munca pământului familiei. De aici și conflictul cu fiii
cei mari, care au o dorință nemăsurată de câștig și care cred că tatăl lor nu face nimic toată ziua,
își pierde timpul stând de vorbă cu prietenii lui, în loc să meargă la munte și să speculeze grâul.
Cu toate acestea, Moromete are iluzia că poate comunica în familia lui, că nevasta și
copiii îl înțeleg, că gesturile și frământările lui își găsesc ecou în sufletele lor, că nu trebuie să le
dea explicații spre a nu-și știrbi autoritatea. Deși își iubește copiii și le vrea binele, își cenzurează
orice manifestare afectivă față de ei.
 Refractari la modul de viață oferit de tatăl lor, Paraschiv, Nilă și Achim trăiesc cu iluzia
că s-ar putea realiza independent. Când află că fiii lui sunt hotărâți să-l părăsească, Moromete
trece printr-un zbucium lăuntric ce își pune amprenta asupra chipului său. Țăranul rămâne însă
lucid și ironic în discuția pe care o are cu Scămosu, consăteanul care îi aduce la cunoștință planul
fiilor săi.
Drama paternității se grefează pe contextul social – istoric, care aduce schimbarea ordinii
cunoscute a lumii. Banul este noua valoare care o înlocuiește pe cea tradițională, pământul, și în
același timp impune un nou mod de viață. Agresiunea istoriei spulberă iluziile personajului:
unitatea familiei, libertatea morală a individului. Risipirea familiei duce la prăbușirea morală a
tatălui.
În confruntarea finală, stăpânirea de sine este arma lui Moromete, care speră până în
ultima clipă că își poate întoarce fiii de pe calea greșită. După revolta lor fățișă, într-o izbucnire
teribilă, Moromete aplică inutil o corecție băieților, pe care îi bate cu parul. În lipsa tatălui, ei
sparg lada de zestre a fetelor, iau banii și covoarele și fug cu caii. Ca efect al acestei lovituri
năprasnice în speranțele lui, Moromete devine ,,îndepărtat și nepăsător”. Se retrage în sine, își
pierde plăcerea de a vorbi, sociabilitatea.
În volumul al doilea, Ilie Moromete intră într-o zonă de umbră. Își pierde prestigiul de
altădată, autoritatea lui în sat se diminuează, familia nu-l mai ascultă, vechii prieteni au murit sau
l-au părăsit, iar cei noi i se par mediocrii, incapabili să poarte o discuție inteligentă. În ciuda
transformărilor sociale la care asistă, Moromete nu acceptă ideea că rostul lui în lumea fost greșit
și că țăranul trebuie să dispară.
moartea lui Moromete în finalul romanului simbolizează stingerea unei lumi, a satului
tradițional. Ultima replică a personajului exprimă crezul său de viață, libertatea
morală: ,,Domnule... eu totdeauna am dus o viață independentă”.
Personajul principal din romanul ,,Moromeții” reprezintă un tip aparte de țăran în
literatura română, cu o serie de calități care îl fac memorabil. Dimensiunea tragică a personajului
confruntat cu istoria se proiectează pe două coordonate fundamentale: ,,cel din urmă țăran” asistă
neputincios la destrămarea rolului său, a satului tradițional, cu valorile lui, iar tatăl nu poate orpi
înstrăinarea propriilor copii și destrămarea familiei. Destinul său este simbolic pentru lumea pe
care o reprezintă.

MOROMEȚII

(relația dintre două personaje)

DE MARIN PREDA

Cele două volume ale romanului ,,Moromeții”, apărute în 1955 și 1967, construiesc
imaginea unei lumi în dizolvare, unde valorile tradiționale sunt înlocuite cu cele moderne, unde
banul generează înstrăinare și conflicte, unde părinții nu mai reușesc să comunice cu proprii
copii și să îi cunoască. Astfel, viziunea despre lume reflectată în dispariția valorilor tradiționale,
care are ecou și în planul conflictului dintre generații surprins în cadrul a trei familii: Moromete,
Bălosu și Birică.
 Dacă în planul central al romanului sunt urmărite conflictele din cadrul familiei
Moromete, în plan secundar evoluează familia lui Tudor Bălosu și a lui Birică, acestea
contribuind la accentuarea crizei comunicării.
În fiecare din cele trei părți ale volumului I, celor două familii le sunt rezervate scene
care surprind, pe de o parte, sărăcia, compromisurile materiale și veselia din familia lui Birică,
iar pe de altă parte, bunăstarea, nervozitatea și tăcerile din familia lui Bălosu. Familiile sunt
prezentate antitetic: Bălosu e mândru de fiul său,Victor, însă își tratează cu dispreț soția și fiica.
Când Polina fuge cu Birică, Bălosu consideră că Birică a forțat-o pe Polina, neluând în calcul
ideea că însăși fata ar fi vrut să fugă. Victor îi vorbește urât surorii sale când aceasta se întoarce
acasă pentru a-și reclama drepturile, iar mama e prea slabă să își susțină fiica. La polul opus, atât
în privința statutului social, cât și a celui moral, se află familia lui Birică: surorile flăcăului îi fac
cele mai bune haine și nu merg la horă, pentru că nu au cu ce se îmbrăca, sperând că fratele lor se
va însura cât mai repede. Ele sunt fericite pentru el și îl susțin. Dacă în familia lui Bălosu iubirea
și fuga Polinei sunt însoțite de amenințări, în familia lui Birică relația dintre cei doi e privită cu
bucurie.
Zbuciumul interior al lui Birică este redat prin intermediul stilului indirect liber, naratorul
asumându-și perspectiva personajelor pentru a le evidenția gândurile, emoțiile și trăirile. Scene
precum întâlnirea celor doi în grădina Moromeților, realizată din perspectiva lui Birică, sau cea
în care proaspătul cuplu merge în casa lui Bălosu, realizată prin observația comportamentului
Polinei și prin acumularea detaliilor, contribuie la creșterea tensiunii narative. Imaginea Polinei
este percepută din perspectiva lui Birică, în stil indirect liber, femeia fiind doar văzută, nu și
înțeleasă, ceea ce determină confuzia privind acțiunile ei.
Ambele personaje ale lui Preda se încadrează în tipologia țăranului inadaptat; niciunul nu
se adaptează legii nescrise conform căreia salturile sociale sunt interzise. Astfel, fata bogată și
băiatul sărac se îndrăgostesc fără a ține cont de statutul social al celuilalt, iar problema
pământului e ignorată chiar și după nuntă, până când familia lui Birică îi avertizează.
Morala colectivității intervine în idila celor doi, aceștia fiind afectați când află că Birică e
jignit de Bălosu că ar fi luat-o pe Polina pentru avere, fata abia acum realizând sărăcia din
familia soțului ei, ceea ce o conduce la hotărârea de a-și cere drepturile. Birică e îndrăgostit de
Polina și nu de averea acesteia, singura lui vină este că iubește o femeie cu un statut social
superior, însă Polina e cea care are inițiativa recuperării zestrei sale. Tânărul e condus de
sentimente tot timpul: când cântă, când o pălmuiește pe Polina care își bate joc de inocența lui,
când își admiră soția sau când refuză să își privească surorile supărate pe el.
Polina îl contrariază pe flăcău în permanență: iese la poartă imediat când o fluieră tânărul,
îl privește ironic și îl determină pe Birică să își piardă controlul și să o lovească, dar nu îl
învinovățește pentru că speculează gândirea bărbatului. Ea e cea care decide ce trebuie făcut și își
ambiționează soțul, și tot ea e cea care are inițiativa erotică. E capabilă să disimuleze, păstrându-
și voioșia când familia lui Birică o condamnă pentru atitudinea tatălui ei, însă știe să nu își
complexeze soțul și să respecte conveniențele și tradițiile, precum scena ieșirii din curtea lui
Bălosu, când în aparență ea merge supusă în urma lui Birică, deși în timpul vizitei își ceruse cu
vehemență drepturile.
O secvență reprezentativă pentru psihologia personajelor este întâlnirea celor doi în
grădina Moromeților. Birică e nervos pentru că Bălosu îl înjurase în seara precedentă și îi
reproșase că e prea sărac pentru fata lui. În plus, băiatul află că Polina trebuie să se mărite cu
Stan Cotelici, un băiat bogat, însă urât, ceea ce-i accentuează sentimentul de trădare. În acest
context, Polina se remarcă prin stăpânire de sine, voioșie și disimulare. Ea îl ironizează, iar
Birică o lovește, însă ea nu se ferește și îl fixează cu privirea, întrebându-l dacă s-a răcorit. Prin
jocul psihologic, Polina reușește să îi tempereze furia lui Birică. Fata joacă de fapt un rol, acela
al supunerii în momentele în care îl simte pe flăcău la limită, în vreme ce ea este cea care
exercită cu adevărat controlul psihologic asupra lui.
O altă secvență importantă este cea în care Polina și Birică se întorc în casa lui Bălosu
pentru ca femeia să își ceară drepturile. Pe drum, Polina îl învață pe Birică să vorbească el primul
și să îi ceară socrului să îi lase să stea în casă, iar apoi să o lase pe ea să vorbească. Flăcăul o
ascultă, dar, deși este iritat, respectă întocmai instrucțiunile soției, precizând chiar, în timpul
discuției cu Bălosu, că ideea îi aparține Polinei.
În consecință, cei doi îndrăgostiți fac parte din categoria tinerilor care se revoltă
împotriva ordinii arhaice și a legilor nescrise ale satului. Iubirea dintre ei sfidează ordinea socială
și morală a lucrurilor, iar legătura lor e consfințită forțat. părinții nu le acceptă dragostea decât în
momentul în care nu se mai pot opune. Așadar, sistemele de valori ale părinților devin
inacceptabile pentru copii, care încalcă interdicțiile și schimbă regulile: banii cu iubirea, protecția
familiei cu statutul de fugar, inițiativa masculină cu cea feminină, căsătoria în interiorul clasei
sociale cu cea din dragoste.
Cuplul Polina – Birică reliefează contradicția între două moduri de reprezentare a lumii:
tradițional și modern. Cei doi vor să rămână în această lume tradițională, pe care nu o resping în
totalitate, însă o părăsesc forțați de împrejurări și de noua ordine, capitalistă, în care nu mai sunt
acceptați.