MOROMEȚII

MARIN PREDA
-ROMAN REALIST, POSTBELIC-

TEMĂ ȘI VIZIUNE-

Așa cum romanele lui Liviu Rebreanu au fost anticipate de nuvele, și capodopera lui
Marin Preda- Moromeții ( 1955) a fost pregătită de nuvele precum Dimineața de iarnă, O
adunare liniștită sau În ceață.
Moromeții este mai mult decât capodopera lui Marin Preda, este o capodoperă a
literaturii române. De la romanul Ion de Liviu Rebreanu nu s-a mai scris ceva atât de
semnificativ despre țăranul român: Valoare de excepție a Moromeților- opinează criticul Ion
Bălu- constă în densitatea epică, în adâncimea psihologică și în problematica inedită ce
transformă romanul într-o monografie artistică a satului românesc surprins la confluența a
două orânduiri sociale antagonice.
Înscriindu-se în tematica tradițională, problematica romanului Moromeții evidențiază
preocuparea scriitorului pentru analiza destinului țăranului român. De asemenea, este un
roman obiectiv, cu narațiune la persoana a III-a, realizată de un narator omniscient, dar nu
total obiectiv, deoarece este dublat de perspectiva personajelor cu rolul de reflectori ( Ilie
Moromete, în primul volum și Niculae, în cel de-al doilea). Este și un roman realist social și
psihologic prin temă, veridicitatea întâmplărilor, fixarea coordonatelor spațio-temporale,
tipologii, simetria incipit-final.
Țărănimea lui Marin Preda este esențialmente schimbată de cea a lui
Sadoveanu sau Rebreanu. Schimbarea se înscrie firesc în evoluția social românească. Marin
Preda abordează problematica pământului dintr-o perspectivă inedita. Ca și în romanul Ion,
pământul semnifică abundența materială. Este însă pentru prima dată în literatura română
când țăranul nu mai este stăpânit de ideea de a avea pământ, ci de aceea de a și-l păstra. Un alt
Ion ( capabil să facă orice pentru a obține pământul) nu mai poate fi gândit pe coordonatele
satului moromețian. Pământul lipsește din planurile de viitor ale celor mai multe personaje:
Achim, Nilă și Paraschiv vor să plece la oraș, Niculae vrea să învețe, Boțoghină pune mai
presus propria-i sănătate. Aceasta este noutatea esențială pe care o duce Marin Preda în
literatura contemporană: renunțarea la pământ pentru un ideal cocret sau abstract.
În ceea ce priveşte tema, romanul prezintă
drama destrămării-simbolică pentru gospodăria ţărănească tradiţională- a unei familii dintr-un
sat din Câmpia Dunării, Siliştea-Gumeşti. Temele adiacente sunt: timpul, relația omului cu
istoria- recurentă în opera scriitorului, deruralizarea satului, lipsa comunicării dintre Ilie
Moromete și familia sa, iubirea. Evoluţia şi criza familiei sunt simbolice pentru transformările
din satul românesc al vremii. Astfel că romanul unei familii este şi o frescă a vieţii rurale din
proximitatea şi de după cel de-al Doilea Război Mondial. Este un roman polemic ce-și
propune să descopere complicațiile necunoscute ale sufletului țărănesc, firea contemplative,
bucuriile și libertatea spiritului rural.Titlul are funcție anticipativă, orientând lectorul spre
evocarea vieții unei familii. Acesta trimite la tema familiei, deoarece Moromeții sunt membrii
familiei Moromete. Structural, este alcătuit din două volume,publicate la
doisprezece ani ani distanță: în 1955, volumul I, iar în 1967, volumul al II-lea.
 Conflictele care conduc la disoluția familiei sunt numeroase. Primul se manifestă
între Ilie Moromete și fiii săi mai mari, din prima căsătorie, Achim, Paraschiv și Nilă, și este
generat de modul diferit de a percepe lumea ( tatăl nu are spirit practice și de aceea este
disprețuit de cei trei, caracterizați de arivism). Al doilea conflict izbucnește între Moromete și
Catrina, soția sa. Acesta vânduse, în timpul secetei, o parte din lotul soției, promițându-i că va
trece casa pe numele ei. De teama fiilor mai mari, care-și urau mama vitregă, Moromete
amână îndeplinirea promisiunii, iar femeia se îndepărtează din ce în ce mai mult de el,
găsindu-și refugiul în credință. În al doilea volum, când Catrina află că Ilie s-a dus la
București la cei trei băieți, rugându-I să se întoarcă acasă, aceasta îl părăsește și se mută la
fiica din prima căsătorie. Un alt conflict are loc între Moromete și sora sa, Guica, care urăște
noua familie a fratelui său, deoarece ar fi dorit să aibă grijă de gospodărie și de cei trei copii
rămași fără mama, pentru a avea la rândul său un sprijin la bătrânețe. Un conflict secundar
este acela dintre Ilie Moromete și Niculae, deoarece copilul vrea să meargă la școală, desi
tatăl îl ironizează, considerând că învățătura nu- adduce niciun beneficiu. De aceea, băiatul se
va îndepărta definitive de tatăl său, pe care nu-l va ierta niciodată. Toate aceste conflicte îl au
în centru pe Moromete și familia acestuia, a cărăr viață formează principalul plan narativ al
romanului. Planurile secundare completează caracterul de frescă socială a operei: boala lui
Boțoghină, revolta țăranului sărac, familia lui Tudor Bălosu, dragostea dintre Polina și Birică,
discuțiile din poiana lui Iocan, care scot în evidență statutul și autoritatea de care se bucură
Moromete în cadrul comunității satului. Acțiunea primului volum se desfășoară cu trei
ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în Câmpia Dunării. Din punct de vedere
structural, acesta este împărțit în 3 părți, fiecare dintre ele începând cu o prezentare de
ansamblu: prima parte are un ritm lent și cuprinde o perioadă scurtă ( de sâmbătă seara până
duminică noaptea) și debutează cu prezentarea cinei. A doua, cuprinde, prin tehnica
mozaicului, scene din viața siliștenilor, iar cea de-a treia parte este dominată de scena
secerișului și de conflictul dintre tată și fii. Simetria compozițională este dată de cele două
referiri la tema timpului: în incipit, timpul este răbdător- timpul avea cu oamenii nesfârșită
răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari. Acțiunea se precipită și cititorul asistă la
seceriș și treierat, în vreme ce finalul marchează intrarea într-un timp al crizei: Trei ani mai
târziu izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Acest timp necruțător și intolerant aparține
istoriei. La nivelul structurilor narative motivul timpului bivalent- timpul aparent răbdător
sub care se ascunde o istorie fabuloasă- este reliefat prin pauze descriptive ample, prin
tehnica modernă a contrapunctului( în vreme ce în poiana lui Iocan țăranii se delectează
discutând politică, în altă parte a satului flăcăii fac exerciții de premilitară), și prin tehnica
simetriilor epice inverse( scena cinei care adună toată familia în tinda casei are drept
corespondent tabloul altei cine de sâmbătă seara, când doar Moromete rămâne, însingurat și
absent parcă, la masă, ceilalți fiind risipiți prin colțuri). În primul volum, în
prim-plan se află familia Moromete, între membrii căreia mocnesc nemulțumiri, ce vor
genera în cele din urmă destrămarea acesteia. Fiii cei mari, Paraschiv, Nilă și Achim, își
doresc independența economică. Simțindu-se nedreptățiți de mama vitregă și la instigarea
mătușii lor, Guica, cei trei băieți plănuiesc să plece la București, pentru a-și face un rost. În
acest scop, ei pun la cale o strategie prin care să nu dea de bănuit: Achim îi propune tatălui să-
l lase să plece cu oile la București, pentru a vinde laptele și brânza la un preț mai bun, iar
Moromete, gândindu-se la binele familiei, se lasă convins. Ajuns în capitală, Achim vinde oile
și-și așteaptă frații, care i se alătură după ce fug cu caii și o parte din zestrea surorilor.
 În primul volum al romanului există câteva secvențe narative semnificative. Scena
cinei este memorabilă pentru organizarea membrilor familiei Moromete, așezați în jurul unei
mese joase și vegheați de tatăl lor ca de un veritabil pater familias: stătea pe pragul celei de-a
doua odăi, parcă deasupra tuturor. Paraschiv, Achim și Nilă nu-și iubesc mama vitregă,
intrând permanent în conflict cu aceasta. De aceea, felul în care se așează la masă, spre partea
din afară a tindei, anticipează evadarea lor de sub autoritatea paternă. Niculae Moromete,
mezinul, se individualizează ca un membru care are alte preocupări decât ceilalți, fiind tratat
cu indiferență și dispreț de aceștia, mai puțin de Catrina.
O altă secvență cu valoare simbolică este cea a tăierii salcâmului,
deoarece acest copac este învestit cu valoarea unui axis mundi, important atât pentru familie,
cât și pentru săteni ( era locul de joacă al copiilor, iarna făceau derdeluș, iar primăvara îi
mâncau florile). Acesta pare o ființă magică, martor și păstrător al atâtor tainice manifestări
ale vieții țărănești nescrise. Din motive economice (plata unor datorii), Moromete decide să-l
taie, ceea ce prefigurează destrămarea familiei și prăbușirea satului tradițional. Momentul
ales, duminica în zori, când femeile își plâng morții, accentuează tragismul scenei.
Scena din poiana lui Iocan este reprezentativă pentru
modul în care este văzut Moromete în sat. Poiana lui Iocan este locul în care Moromete
discută situația țării, pornind de la lectura ziarelor. Simpatia spontană cu care este întâmpinat
Ilie, faptul că discuțiile nu încep în absența lui, greutatea cuvântului său dovedesc că
prestigiul său este real și cunoscut. Trăsăturile care îi conferă acest statut sunt: inteligența,
ironia, umorul, fantezia, sociabilitatea, spiritul analitic.
Volumul al doilea este mai dens și cu o
problematică mai amplă decât primul. Acesta este structurat în cinci părți și prezintă viața
satului într-o perioadă de un sfert de veac, timp în care lumea rurală cunoaște un violent
proces de destrămare. Din roman al unui destin (volumul I), Moromeții devine romanul unei
colectivități, ce are în prim-plan două evenimente devastatoare pentru viața satului: reforma
agrară din 1945 și transformarea socialistă a agriculturii dupa 1949, fenomen abuziv și
violent. Chiar din primul capitol,
prozatorul se străduiește să distrugă imaginea autoritară a lui Ilie Moromete, prezentat într-o
ipostază lipsită de glorie. Deși a cunoscut o perioadă de prosperitate și și-a refăcut averea,
Moromete ia decizii contrariante: nu-l lasă pe Niculae la școală, nu trece casa pe numele
Catrinei, în schimb se duce la București să-și convingă băieții să se întoarcă acasă. În acest
moment, soția acestuia îl părăsesște și pleacă să trăiască la fiica din prima căsătorie.
Moromete intră într-un con de umbră, pentru că nu mai găsește oameni cu care să discute
inteligent. Arta
narativă se bazează în primul volum pe o tehnică a acumulării. Niciun detaliu nu este
întâmplător, fiecare are o semnificație precisă și o funcție simbolică. Echilibrul și
complexitatea construcției romanului se datorează organizării epice, stilului narativ ( domină
stilul indirect liber). Volumul al doilea se întemeiază pe o tehnică rezumativă. Domină
stilul direct al naratorului. Vorbirea directă a personajelor alternează cu cea indirectă a
autorului situat în perspectiva omiscientă și cu cea indirect-liberă. Predomină formele
oralității, exprimarea populară, vorbirea țărănească stilizată, împletită cu cea intelectuală, cu
expresia neologică. Ilie Moromete, țăran mijlocaș, încearcă să păstreze întreg, cu
prețul unui trai modest, pământul familiei sale. Surprinzător prin profunzimea interioară,
acesta privește lumea cu un ochi pătrunzător, descoperind în lucruri banale o lumină care
pentru ceilalți nu se aprinde: Tatăl (...) avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le
scăpau, pe care ei nu le vedeau.
 La o primă lectură, Moromeții este un roman de familie, idee subliniată și de titlu.
Familia Moromete este reprezentativă pentru condiția structurii de tip
patriarhal bazatăpe valori și relații ancestrale. În viața de familie, Ilie se automistifică prin
iluzia mențineii unui echilibru realizat în jurul personalității sale de patriarh autoritar.
Familia Bălosu este ancorată în realitatea momentului istoric ( perioada
interbelică). Tudor Bălosu- termenul de contrast al lui Moromete- este exponentul noilor
relații de tip capitalist, este țăranul devenit forță economică. Familia este o formă de
exploatare a membrilor care o compun, sau chiar sursă de câștig ( proiectata căsătorie a
Polinei cu Stan Cotelici). Familia Boțoghină este una în care tatăl nu este autoritatea
absolută, ci principalul sprijin. Anghelina este egală bărbatului său și din această cauză ea
apără ceva mai presus decât pământul: viața bărbatului său și face acest lucru chiar și cu
prețul sărăciei. Această familie popune un alt tip de valori afective opuse celor morale
ancestrale ale lui Moromete, dar și celor mercantile ale lui Bălosu.
Povestea de iubire dintre Polina, fiica lui
Bălosu și Birică, țăranul sărac, se încheagă ca o replică evident polemică în raport cu eroii lui
Rebreanu, Ion-Ana. Cei doi aduc în prim-plan iubirea reală. Ei sunt o șansă, o alternativă,
atâta timp cât familia lui Moromete se destramă ca utopie a patriarhalității, iar cea a lui Bălosu
ca utopie a formei capitaliste fără fundament etic. În concluzie, Moromeții este un roman
realist căruia caracterul anticalofil, asemenea stilului prozatorilor interbelici, îi conferă
precizie, concizie și claritate. Prin Moromeții, Marin Preda
continuă tradiția romanului românesc de inspirație rurală, dar în același timp se distanțează de
aceasta, propunând o viziune nouă, grație talentului narativ excepțional. Opera sa devine
romanul unei colectivități și al unei civilizații sancționate de istorie. ( Eugen Simion)