Moromeţii, de Marin Preda

ESEUL 1
CONTEXT
Pregătit de proza scurtă din volumul de debut Întâlnirea din pământuri, nuvelele Dimineaţă
de iarnă, O adunare liniştită, În ceată sau schiţa Salcâmul – care prefigurează motive, întâmplări şi
personaje, primul roman scris de Marin Preda, Moromeţii, este alcătuit din două volume, publicate la
doisprezece ani distanţă: 1955, volumul I, iar în 1967, volumul al II-lea.

PERIOADĂ/CURENT – 2 TRĂSĂTURI/CARACTERISTICI ALE CURENTULUI

Deşi modalităţile de exprimare artistică şi problematica celor două volume diferă, romanul
este unitar, deoarece reconstituie imaginea satului românesc în perioade de criză, în preajma celui de-
al Doilea Război Mondial (deceniile al IV-lea şi al VI-lea). Sunt înregistrate transformările vieţii
rurale, ale mentalităţilor şi ale instituţiilor, de-a lungul unui sfert de secol, şi se impune o tipologie
nouă în proza românească.
Ca formulă estetică, proza lui Marin Preda se încadrează în realismul postbelic (neorealism)
şi în realismul psihologic, după Eugen Simion, deoarece Marin Preda prezintă niște țărani inteligenți
și ironici, complecși ca structură morală. Cartea marchează sfârşitul romanului doric, denumire dată
de criticul literar Nicolae Manolescu romanului tradiţional.
În roman se regăsesc următoarele elemente realiste: tematica socială, relaţia individului cu
istoria, prezenţa pasajelor descriptive, cronotopul bine fixat, monografia vieţii rurale. Două trăsături
definitorii sunt: perspectiva narativă obiectivă și tipologia personajelor.
Perspectiva naratorului obiectiv, care relatează întâmplările la persoana a III-a, se
completează prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete, în volumul I, şi Niculae, în volumul al II-lea),
la fel şi prin aceea a informatorilor (personaje-martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterior
altora, cum este, de exemplu, al lui Parizianu care povesteşte despre vizita lui Moromete la băieţi, la
Bucureşti). Efectul este limitarea omniscienţei.
Astfel, critica este îndreptăţită să vorbească, atunci când se referă la universul moromeţian,
despre o altă vârstă a romanului realist-obiectiv. Căci, supusă atâtor transformări, lumea rurală a lui
Preda nu mai poate fi înţeleasă pe deplin nici de oamenii ce o populează, nici de instanţa ce o
creează. Acest fapt este uşor de remarcat observând modalitatea de conturare a principalelor teme ce
apar în Moromeţii.
Pe parcursul celor două volume sunt abordate două tipuri de teme: cele tradiţionale – familia,
timpul, istoria, paternitatea – şi cele moderne – criza comunicării, singurătatea, înstrăinarea. Prin
urmare, naratorul la persoana a III-a, în loc să anticipeze fără rost destinele protagoniştilor, devine
conştient de complexitatea acestora şi de imprevizibilul situaţiilor în care sunt implicaţi, problemele
legate de viaţa familiei sau a satului fiind prezentate cel mai adesea într-un mod ambiguu.
În roman este surprinsă o lume decăzută, în care personajele nu mai sunt nişte tipologii
perfect integrate într-un rol social, ci se revoltă împotriva tuturor formelor de autoritate tradiţională:
la biserică merg numai femeile, bărbaţii fiind nişte atei convinşi, generaţia tânără (Niculae,
Paraschiv, Nilă, Achim, Polina şi Birică) nu preia atribuţiile părinţilor, ci adoptă – uneori cu naivitate
– concepţii revoluţionare despre viaţă, mitul învăţătorului de ţară se alterează, acesta preocupându-se
de intrigi personale, nicidecum de educaţia copiilor (episodul certei dintre directorul Toderici şi
învăţătorul Teodorescu), iar pomana mortului (la înmormântarea lui Sandu Dogaru, soţul Titei)
constituie un prilej de chef. Astfel, se poate vorbi despre două lumi în Moromeţii: una reală
(decăzută, fărâmiţată, marcată de transformări capitaliste şi ulterior comuniste) şi una utopică
(proiectată de credinţa generaţiei lui Ilie Moromete în stabilitatea şi omogenitatea universului).
Naratorul le prezintă pe ambele, dar accentul cade pe cea de-a doua, lăsându-se impresia că instanţa
narativă nu ştie mai mult decât propriile personaje. Iar combinarea celor două perspective asupra
lumii determină şi modernitatea acestui roman realist-obiectiv.
Tema romanului este destrămarea unei familii dintr-un sat din Câmpia Dunării. Evoluţia
şi criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii, astfel că este
şi o frescă a vieţii rurale dinaintea şi de după cel de-al Doilea Război Mondial. Familia este una
de tip tradiţional, în care se menţine autoritatea bărbatului asupra soţiei şi copiilor. Femeia are
preocupări exclusiv casnice. O altă temă este lupta ţăranului pentru a nu-şi pierde pământul,
concretizată în lupta lui Moromete de a-şi menţine loturile de pământ, pământul fiind perceput ca
un simbol al independenţei individului. Tema timpului „viclean”, nerăbdător, a raportului tragic
dintre individ şi istorie nuanţează tema socială. Putem remarca ca temă și criza comunicării,
absenţa unui dialog real între Ilie Moromete şi familia sa.
O secvenţă ilustrativă pentru tema romanului este cea a cinei. Chiar la începutul primului
volum, după ce cititorul este anunţat că viaţa se scurgea aici fără conflicte mari, o scenă aparent
banală, cea a cinei, se încarcă din perspectiva finalului cu sensuri noi. Masa joasă şi rotundă,
plină de arsurile de la tigaie nu denotă neapărat sărăcia familiei, ci faptul că spaţiul îngust pare
să-i respingă pe unii membri. Cei mai expuşi, prin decizie personală, sunt cei trei fraţi vitregi,
Paraschiv, Nilă şi Achim, de vreme ce stăteau pe partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost
gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. În schimb, Catrina îndeplineşte fără
obiecţii rolul tradiţional de mamă care nici nu poate mânca în linişte, fiind jumătate întoarsă spre
străchinile şi oalele cu mâncare de pe foc, însă nu uită să-şi exprime în timpul cinei
nemulţumirea faţă de lenea fiilor lui Moromete. Demn de un cap de familie, Ilie stătea parcă
deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi de pe care el stăpânea cu privirea pe
fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică.
Într-o frază ulterioară, naratorul deconspiră ironic cinismul lui Moromete, reliefându-i
nepăsarea: El şedea bine pe pragul lui, putea să se mişte în voie. Clasica fotografie de familie
rămâne doar un decupaj cu străini aşezaţi la masă. Moromete nu voise să o schimbe din dorinţa
de a conserva imaginea familiei unite. În jurul mesei sunt organizaţi simbolic copiii din cele două
căsnicii, locul lor reflectând şi rolul în familie: băieţii cei mari stau către poartă, semn de
înstrăinare de noua familie şi al revoltei împotriva autorităţii paterne. Copiii din a doua căsătorie,
Tita, Ilinca şi Niculae, stau de partea cealaltă, în apropierea mamei. Niculae, mezinul familiei, nu
are scaun. Locul cel mai bun îi revine tatălui care, aşezat pe pragul înalt al odăii, îi domină
autoritar cu privirea pe toţi.
O altă secvenţă ilustrativă pentru tema romanului este cea a tăierii salcâmului. După o
noapte de insomnie, în care Ilie se plimbă prin bătătură şi calculează în ce mod ar putea scăpa de
datorii, el îl trezeşte în zorii unei zile de duminică pe Nilă şi, acompaniat de bocetele femeilor
din cimitir, îi indică fiului mijlociu sarcina: doborârea salcâmului uriaş din fundul grădinii.
Învăluindu-şi necazul cu ajutorul tăcerii ori al glumelor, Moromete începe să taie cu sete copacul
ce constituia, pentru membrii familiei, o marcă a stabilităţii. Dacă în timpul loviturilor de secure
vaierul femeilor e concurat de ecoul ce face să răsune viroaga, în momentul doborârii arborele
se umanizează parcă: Din înălţimea lui, salcâmul se clătină, se împotrivi, bălăbănindu-se câteva
clipe, ca şi când n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre pământ, stârnind
liniştea dimineţii ca o vijelie; se prăbuşi şi îmbrăţişă grădina cu un zgomot asurzitor. Provocând
mirarea vecinilor şi bucuria lui Bălosu, tăierea salcâmului produce pentru Moromete doar o
accentuare a stării de nelinişte. Însă, în economia romanului, naratorul surprinde un instantaneu
al răsturnării întregii lumi, microuniversul din Siliştea-Gumeşti nemaiavând nici un factor de
protecţie simbolică în faţa Istoriei: Acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi
arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile. Astfel, încălcând legile
Naturii prin comercializarea salcâmului, Moromete se vede nevoit să se supună legilor Istoriei.
2 ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE
Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete. Este vorba mai întâi despre
dezacordul dintre tată şi cei trei fii ai săi din prima căsătorie, Paraschiv, Nilă şi Achim, izvorât
dintr-o modalitate diferită de a înţelege lumea. Fiii cei mari îşi dispreţuiesc tatăl fiindcă nu ştie să
transforme în bani produsele economiei rurale, precum vecinul Tudor Bălosu. Cel de-al doilea
conflict izbucneşte între Moromete şi Catrina, soţia lui. Moromete vânduse în timpul secetei un
pogon din lotul soţiei, promiţându-i, în schimb, trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor celor
mari care îşi urau mama vitregă, Moromete amână îndeplinirea promisiunii. Din această cauză,
femeia simte cum i se strecoară în inimă nepăsarea şi sila de bărbat şi de copii, găsindu-şi iniţial
refugiul în biserică. Criza se instituie în cel de-al doilea volum, când Catrina îl părăseşte pe Ilie,
după ce află de vizita lui la Bucureşti şi de propunerea făcută fiilor. Înstrăinarea este definitivă.
Al treilea conflict se desfăşoară între Moromete şi sora lui, Guica, care şi-ar fi dorit ca fratele
rămas văduv să nu se mai căsătorească pentru a doua oară. În felul acesta, ea ar fi rămas în casa
fratelui, să se ocupe de gospodărie şi de creşterea copiilor, pentru a nu fi singură la bătrâneţe.
Faptul că Moromete se recăsătorise şi că îşi construise o casă departe de gospodăria ei îi
aprinsese ura împotriva lui, pe care femeia o transmite celor trei fii mai mari ai lui Moromete. Un
alt conflict, secundar, este acela dintre Ilie Moromete şi fiul cel mic, Niculae. Copilul îşi doreşte
cu ardoare să meargă la şcoală, în timp ce tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl ironizează sau
susţine că învăţătura nu aduce niciun beneficiu. Pentru a-şi realiza dorinţa de a studia, băiatul se
desprinde treptat de familie.
În ce privește structura compozițională, în primul volum se disting trei mari secvenţe
epice. Prima secvenţă cuprinde jumătate de volum şi consemnează evenimentele petrecute de
sâmbătă seara, când Moromeţii se întorc de la câmp, până duminică seara, când Polina, fiica lui
Bălosu, fuge cu Birică. Ritmul acestei prime părţi e lent, aici sunt prezentate cina familiei
Moromete, foame de avere a lui Bălosu, tendinţele centrifuge ale băieţilor mai mari influenţaţi de
Guica, necazurile mezinului Niculae, discuţiile din poiana lui Iocan, venirea agenţilor fiscali. A
doua secvenţă cuprinde perioada secerişului, terminarea anului şcolar, pregătirea recoltării
grâului, munca istovitoare ce durează mai multe zile, treieratul, măcinatul. A treia secvenţă are
ca idee centrală conflictul direct, deschis, dintre Moromete şi fiii săi mai mari. Tatăl află că
Achim nu se va mai întoarce cu oile de la Bucureşti iar Paraschiv şi Nilă, care-şi amânaseră
plecarea până după seceriş, îşi arată făţiş ostilitatea faţă de familie. Fug de acasă, luând cu ei caii
şi lucrurile din lada de zestre. Moromete trebuie să se descurce în actualele condiţii, vânzând o
parte din pământ, pentru a plăti restul de fonciire şi taxele de şcolarizare ale lui Niculae.
Simetria compoziţională este dată de cele două referiri la tema timpului, în incipit şi în
paragraful final al volumului. La început, pare îngăduitor, se pare că timpul avea cu oamenii
nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari. Verbul „se pare” sugerează că
această imagine a timpului răbdător este doar o iluzie a lui Ilie Moromete care va fi contrazisă de
toate întâmplările care se petrec pe parcursul primului volum.
Finalul este construit simetric faţă de incipit. Astfel, timpul devine necruţător şi
intolerant, mai ales că evenimentele istorice care vor urma vor supune satul unor transformări
ireversibile, iar enunţul din finalul volumului devine: timpul nu mai avea răbdare.

În concluzie, „Moromeţii” este un roman realist obiectiv postbelic, romanul destinului

unei familii. În roman sunt surprinse elementele esențiale lumii ţărăneşti şi traseul unei
colectivităţi ale cărei temelii sunt grav ameninţate de timpul viclean care ascunde, sub aparenţa
răbdării, capcana unei istorii frauduloase.