Moromeții

de Marin Preda

După cel de-Al Doilea Război Mondial, problematica literaturii realiste face inevitabile
concesii politice oficiale, însă de aceste tipare nefaste se detașează cu greu proza lui Marin Preda.
Romanul „Moromeții” publicat în două volume, la diferență de 12 ani unul de celălalt (1955 - primul
volum, 1967 – al doilea volum) este o oglindă obiectivă a perioadei de instaurare a socialismului în
viața românească din mediul rural.
Vorbind despre Moromeții, critica literară încadrează opera într-o altă vârstă a romanului
realist obiectiv. Căci surprinsă atâtor transformări, lumea rurală a lui Marin Preda nu mai poate fi
înțeleasă pe deplin nici de oamenii ce o populează, nici de instanța ce o creează. Acest fapt se poate
remarca în cele două volume care abordează două tipuri de teme: pe de o parte, cele tradiționale –
familia, timpul, istoria, paternitatea, pe de altă parte, cele moderne – criza comunicării, singurătatea,
înstrăinarea. Prin urmare, naratorul la persoana a III-a nu anticipează destinele personajelor, ci
devine conștient de complexitatea acestora și de imprevizibilul situațiilor în care sunt implicați,
problemele legate de viața familiei sau a satului fiind prezentate cel mai adesea în mod ambiguu. Se
poate vorbi despre două lumi în „Moromeții”: una reală, decăzută, fărămițată, marcată de
transformari capitaliste și ulterior comuniste și una utopică proiectată de credința generației lui Ilie
Moromete în stabilitatea și omogenitatea universului. Naratorul le surprinde pe ambele dar o
accentuează pe cea de-a doua, lăsându-ne impresia că nu știe mai mult decât personajele sale, iar
îmbinarea celor două perspective asupra lumii determină modernitatea acestui roman obiectiv.
În ceea ce privește perspectiva narativă, pentru prima dată în istoria romanului românesc,
autorul limitează complet viziunea omniscientă, cu toate că folosește un narator la persoana a III-a.
Efectul produs de această strategie este acela că vocea naratorului se identifică adesea cu cea a
personajelor. De pildă, în incipitul primului volum ce se deschide cu stabilirea timpului și spațiului,
naratorul strecoară un verb al posibilității „se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare” –
menit să sugereze că lumea din Câmpia Dunării seamănă cu un puzzle a cărui unitate poate fi
recuperată de cititor numai în finalul vomului întâi, când e oferit și răspunsul decisiv ce închide
simetric cartea: „timpul nu mai avea răbdare”. Pentru a marca atenuarea omniscienței, scriitorul
folosește două categorii de personaje: pe de o partea, reflectorii (Ilie Moromete în volumul I și parțial
în volumul II și Nicuale în volumul II) și informatorii (Parizianul povestește despre vizita lui Moromete
la fii săi din București sau Ilinca îi relatează lui Niculae despre moartea tatălui în volumul II).
În opere precum „Imposibila întoarcere” sau „Viața ca o pradă”, autorul își detaliază
concepția despre creația realistă, influențată de marile schimbări prin care trece societatea
românească. Dacă Rebreanu ori Sadoveanu se raportează la valorile tradiționale din universul rural,
Marin Preda e silit să reflecte marile schimbări sociale și istorice care amenință satul pentru prima
dată: cooperativizarea forțată, distrugerea valorilor românești, transformarea țăranului în proletar.
Dacă în contextul oficial se promova ideea ca țăranul român acceptă bucuros să-și dea pământul,
scriitorul îndrăgește să arate că „omul nou” traversează crize profunde, iar trecerea spre colectivizare
se face dramatic pentru fiecare individ.
Legătura romanului cu viața adevărată rezultă din mărturisirile scriitorului din „Viața ca o
pradă”. „Moromeții”, operă scrisă pe nucleul schiței „Salcâmul” este o dovadă a faptului că opera
realistă poate da sens istoriei, evenimentului trăit din care se naște. În plus, romanul este un omagiu
adus tatălui scriitorului, Tudor Călărașu, despre care a fost convins că a dominat lumea prin filosofia
sa asupra existenței: „Scriind totdeauna am admirat ceva, o creație preexistentă care mi-a fermecat
nu numai copilăria, ci și maturitatea, eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl
meu”. Tudor Călărașu prototipul lui Ilie Moromete, Nilă, Mița (în roman Tita), Ilie (în roman
Paraschiv), precum și propria copilărie reprezintă date reale de la care a pornit în realizarea
romanului, la care se adaugă dorința de a afla mai multe despre marile schimbări care au afectat
viața familiei din Siliștea Gumești.
Modernitatea romanului rezultă și din construcția originală a subiectului pentru a da o
imagine cât mai sugestivă a destrămării și a tensiunilor prin care trece lumea din Siliștea Gumești,
prozatorul decupează o serie de episoade semnificative din viața satului și a familiei Moromete.
Primul volum este compus din trei părți și se construiește pe baza dilatării/comprimării timpului și a
spațiului narativ. Dacă partea întâi se desfășoară de sâmbătă seara până duminică noaptea, cea de-a
doua cuprinde evenimentele petrecute pe parcursul a două săptămâni, în timp ce a treia parte, cu
toate că este mai dilatată din punct de vedere epic, conține întâmplări de la seceriș, până la sfârșitul
verii, când Paraschiv și Nilă fug la București. În centrul acestui volum este plasată viața familiei
Moromete, a cărui dezintegrare – simbolică pentru dispariția satului tradițional este sugerată în mod
repetat în toate cele trei părți.
Scena cinei relevă statutul lui Moromete în cadrul familiei sale și are rol expozitiv fiindcă
recompune istoria familiei: Catrina a mai fost căsătorită și mai are o fiică pe care o crește fostul ei
socru. Cu precizarea „fără să se știe când, copii se așezaseră cu vremea, unul lângă altul, după fire și
neam”, se conturează gradat atmosfera conflictuală din familia Moromete, o familie numeroasă,
compusă din două rânduri de copii. Masa „joasă și rotundă, plină de arsurile de la tigaie”, prea mică
pentru numărul mare de meseni, denotă faptul că spațiul îngust pare să-i respingă pe unii membri.
Cei trei frați mai mari Paraschiv, Nilă și Achim, „stăteau spre partea din afara tindei, ca și când ar fi
fost gata, în orice clipă, să se scoale de la masă și să plece afară” – detaliu ce prevestește evoluția
întâmplărilor. De cealaltă parte a mesei, se află mama vitregă, Catrina, avându-i alături pe Ilinca, Tita
și Niculae, copii făcuți cu Moromete. Locul tatălui sugerează statutul său: el nu este doar autoritatea
familiei, ci și elementul ei de coeziune, fiindcă stă „deasupra tuturor”, pe pragul „celei de-a doua
odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe feciori”.
Profund dramatizată, scena introduce gradat principalele amenințări care vor duce la
destrămarea familiei: trebuie plătite „fonciirea” și datoria la bancă, precum și școala lui Niculae. Se
evidențiază și principalele conflicte, primul dintre acestea fiind cel dintre generații: fii din prima
căsătorie se răzvrătesc împotriva tatălui din princina modului diferit în care văd pământul și viața la
țară. Într-o epocă tulbure, când pământul începe să fie un mijloc de îmbogățire, Moromete vede în
loturile pe care le are garanția unei vieți nu indestulate, ci independente, senine, stabile, în timp ce,
feciorii lui își doresc independența economică în capitală. Acest conflict este alimentat de tensiunea
dintre Moromete și sora lui, Guica. Aceasta, răzbunându-se pe fratele care a alungat-o din casa
părintească și i-a luat pământul, îi îndeamnă pe nepoți să fugă de acasă cu bunurile familiei. Ura
femeii se îndreaptă și asupra Catrinei, fiindcă s-a căsătorit cu Moromete, a făcut alți copii, și așa
averea trebuie să se tot împartă când ar fi putut să-i crească ea pe nepoți. Al treilea conflict privește
relație dintre cei doi soți, Catrina simțindu-se nedreptățită pentru că Moromete nu și-a îndeplinit
promisiunea de a trece casa și pe numele ei, pentru că ea să fie sigură că fii vitregi nu o vor da afară.
Capul familiei se vede adesea nevoit să reprime neînțelegerile dintre cele două tabere.
Amenințat de scadența datoriilor de bancă și de fonciirea lui Jupuitu, Moromete începe să-și piardă
calmul specific și plăcerea de a tăifăsui cu ceilalți săteni odată ce Achim îi propune să plece cu oile la
București cu scopul de a obține bani din comerțul cu lapte și brânză. Totodată, tatăl conștientizează
că mezinul Niculae nu mai poate fi evitat atunci când își cere dreptul de a merge la școală. Nedorind
să vândă din pământul familiei, Moromete se iluzionează că datoriile se vor șterge și că
nemulțumirile băieților sunt simple mofturi. Curând însă existența lui solară este năruită de
conspirația celor trei flăcăi de a părăsi satul. Deziluzionat, Moromete înțelege că vechiul stil de viață
este definitiv anulat.
 Din aceeași serie a scenelor privind prăbușirea lumii patriarhale este și tăierea salcâmului,
plasat în capitolul XII-lea. După o nopate de insomnie în care Moromete calculează cum ar putea să
scape de datorii, el se trezește în zorii zilei și acompaniat de bocetele femeilor din cimitir, îi indică lui
Nilă sarcina: doborârea salcâmului uriaș din fundul grădinii. Întreaga scenă se impregnează cu un aer
de ritual rău prevestitor. Salcâmul personificat simbolizează esența, spiritul protector al familiei, o
marcă a stabilității și punctul ei vital care face parte dintr-un ritual de regenerare. Copacul are
reacțiile unei ființe, refuză atracția pământului, se împotrivește „ca și cum n-ar fi vrut să părăsească
cerul”. Între om și copac se stabilește o identitate de reacții, căci „urletul omului îi urmă un pârâit
ascuțit care spintecă dimineața ca un trăsnet”. Când îmbrățișează pământul, totul dobândește un aer
tragic de moarte violentă, căci doborât, salcâmul e ca un scut dezactivat, nimicnicia lăsându-se peste
întreg cuprinsul: „acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuși, arătau bicisnici”. Scena se
încheie în aceeași atmosferă rău prevestitoare, prin apariția ciorilor „croncănind parcă a pustiu din
ciocurile lor negre”.
Volumul întâi conține numeroase istorii ale satului ce sugerează că o întreagă orânduire se
destramă, tocmai de aceea viața familiei Moromete este descrisă fragmentar, alternând cu secvențe
menite să înfățișeze destinul lui Tudor Bălosu și al familiei sale, al lui Cocoșilă, Trăian Pisică, Țugurlan,
Birică, Boțoghină etc. Dincolo de rolul lor monografic, aceste planuri narative accentuează conflictul
principal și subliniază ruperea față de romanul cu tematică ruruală, postbelic. Deoarece în afara
protagonistului, satul românesc reflectă și alte caractere bine consolidate (fierarul Iocan, răzvrătitul
Țugurlan, hâtrul Cocoșilă, precum și o problematică mai amplă – iubirea sinceră dintre Birică și
Polina, boala lui Boțoghină, grotescul sărăciei cizmarului Pisică sau falimentul capitalismului prin
familia lui Bălosu.
Al doilea volum folosește tehnica rezumării evenimentelor, dublată de elipsa narativă, așa
încât în cele 5 părți ale sale sunt cuprinși aproximativ 15 ani. La nivel tematic, instituția statală
socialist-comunistă represivă, vechea orânduire tradițională nu este doar amenințată ca în primul
volum, ci de-a dreptul anulată, așa încât se poate vorbi de o derutare a satului românesc.
Așadar, consolidând orientarea realistă a literaturii române postbelice, prin crearea unui
personaj superior prezentat în relație cu istoria agresivă, romanul „Moromeții” este o operă
reprezentativă pentru literatura română postbelică, impunând o viziune relativizată asupra lumii.