Moromeții

Marin Preda
- caracterizarea lui Niculae Moromete -

Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu

personaje
numeroase și o acțiune complexă.
Realismul este un curent literar și artistic de la mijlocul secolului al XIX-lea,
apărut în
spațiul european, proza realistă caracterizându-se prin prezentarea într-un mod
obiectiv realitatea,
universul prezentat fiind unul verosimil. Perspectiva narativă „dindărăt”, viziunea
obiectivă,
focalizarea zero, narațiunea la persoana a III-a și naratorul omniprezent,
omnipotent, omniscient
și obiectiv conferă veridicitate operei.
Deși modalitatea artistică și problematica celor două volume ale romanului
„Moromeții”
diferă, romanul este unul unitar, deoarece reconstituie imaginea satului românesc
într-o perioadă
de criză, înainte și după cel de-al Doilea Război Mondial. Sunt înregistrate
transformările vieții
rurale, ale mentalităților și ale instituțiilor, de-a lungul unui sfert
de secol, și se impune o nouă
tipologie a personajelor. În același timp, romanul se dezvoltă prin tema familiei,
o viziune nouă
despre lume, despre realitățile contemporane, într-un stil epic de mare densitate.
Romanul prezintă destrămarea unei familii de țărani dintr-un sat din
Câmpia Dunării,
Siliștea - Gumești. Această temă se împletește cu altele, care nuanțează
fresca vieții rurale
dinainte și de după cel de-al Doilea Război Mondial. Titlul „Moromeții” plasează
tema familiei
în centrul romanului, însă evoluția și criza familiei sunt simbolice pentru
transformările din satul
românesc al vremii, astfel că romanul unei familii este și un roman al
deruralizării satului.
Semnificativă pentru ilustrarea temei familiei este scena mesei, unde sunt
prezentate adevăratele
relații dintre membrii familiei tradiționale, condusă de un tată autoritar.
Așezarea în jurul mesei
sugerează evoluția ulterioară a conflictului, iminenta destrămare a
familiei. O altă secvență
semnificativă pentru reliefarea problemei destrămării familiei este reprezentată de
plecarea celor
trei fii la București, așezarea acestora la masă anticipând plecarea lor
„Cei trei frați vitregi,
Paraschiv, Nilă și Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca și când ar fi
fost gata în orice
clipă să se scoale de la masă și să plece afară”.
O altă tema este criza comunicării, ilustrată de conflictul dintre
personajul principal și
familia sa. Tema timpului viclean, nerăbdător, relația dintre individ și
istorie nuanțează tema
socială.
Acțiunea romanului se desfășoară pe o perioadă de un sfert de veac și
înfățișează
destinul țăranului la confluența dintre două epoci istorice: înainte și după cel
de-al Doilea Război
Mondial.
Incipitul se realizează prin referire la tema timpului. La început, timpul pare
îngăduitor
cu oamenii „În câmpia dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al Doilea Război
Mondial, se pare
că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea fără
conflicte mari”. Verbul „se
pare” sugerează că această imagine a timpului răbdător este însă doar o iluzie a
lui Ilie Moromete,
care va fi contrazisă atât de toate întâmplările care se petrec pe
parcursul romanului, cât și de
finalul acestuia, unde timpul devine necruțător și intolerant, finalul fiind
construit în simetrie cu
incipitul.
Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete. Este mai întâi dezacordul
dintre
tată și cei trei fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă și Achim, izvorât
dintr-o modalitate
diferită de-a înțelege lumea. Cel de-al doilea conflict izbucnește între Moromete
și Catrina, soția
lui. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soției,
promițându-i, în schimb,
trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor celor mari, care își urau mama
vitregă, protagonistul
amână îndeplinirea promisiunii. Din această cauză, femeia simte „cum i se
strecoară în inimă
nepăsarea și sila de bărbar și copii”.
Al treilea conflict este cel dintre Moromete și sora lui, Guica, care
și-ar dori ca fratele
văduv să nu se mai căsătorească pentru a doua oară. În felul acesta, ea s-ar fi
stabilit în casa lui
Moromete, ca să se ocupe de gospodărie și de creșterea copiilor, pentru a nu
rămâne singură la
bătrânețe. Faptul că Mărămete se recăsătorește și că își contruise o casă deoarte
de gospodăria ei,
îi aprinse ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari.
Un conflict secundar este acela dintre Ilie Moromete și fiul cel mic, Niculae.
Copilul își
dorește cu ardoare să meargă la școală, în timp ce tatăl, care trebuie
să plătească taxele îl
ironizează sau susține că învățătura nu aduce niciun beneficiu. Pentru a-
și realiza dorința de-a
învăța, băiatul de desprinde treptat de familie.
În cel de-al doilea volum, conflictul dintre tată și fiii cei mari
trece în plan secundar,
conflictul dintre mentalitatea tradițională și cea impusă, colectivistă ocupând
firul central al
romanului.
Numărul mare de personaje prezentate în romanul „Moromeții” creează
impresia unui
roman care are toate datele realității. Majoritatea personajelor au biografii
convingătoare care le
apropie cititorului și le particularizează. Abordarea personajelor ca
tipologii este specifică
realismului, care concepe arta ca mimesis, urmărind prin această
generalizare tocmai o
reprezentare mai cuprinzătoare a vieții, oferindu-i cititorului iluzia
verosimilității și a veridicității.
Realismul demonstrează că lumea omului simplu este la fel de dramatică și complexă
ca
lumea eroică a clasicismului sau precum lumea personajelor excepționale
ale romantismului,
astfel că Ilie Moromete, personajul principal, este un personaj realist,
prezentat într-o strânsă
legătură cu mediul său de viață.
Dacă fiii mai mari ai lui Ilie Moromete înțeleg că adaptarea la
structuri sociale noi
înseamnă să fugă de acasă, pentru Niculae, cel mai mic dintre copiii
familiei, fuga nu este o
opțiune. În acest personaj alter-ego, scriitorul sintetizează aspirațiile unui
neadaptat, ale unui om
care tinde să-și depășească limitele pentru a-și găsi drumul.
Personaj secundar, Niculae, „un antimoromețian ca filosofie a existenței” (Nicolae
Manolescu), este fiul cel mai mic din a doua căsătorie a lui Ilie
Moromete. Pe parcursul celor
două volume ale romanului, statutul lui se schimbă. Astfel, în primul
volum, Niculae este un
copil dornic să învețe carte să-și schimbe statutul social, ceea ce
reușește pentru un timp, atâta
vreme cât tatăl este de acord să-l lase la școală și să-i plătească taxele. În
volumul al doilea însă,
după ce Ilie Moromete îl retrage de la școală, sub pretextul că
învățătura nu aduce niciun
beneficiu, Niculae începe să-și caute sensul existenței „Eu îmi caut eul
meu” și devine adeptul
„unei noi religii a binelui și a răului”, cum crede că este noua dogmă, socialistă.
Discuțiile dintre
tată și fiu din volumul al doilea al romanului au semnificația unei
confruntări între două
concepții de viață, între două civilizații și, nu în ultimul rând, între
generații. Niculae se
îndepărtează din ce în ce mai mult de tatăl său, nu trăiește viața
bucurându-se de ea, ci febril,
prea ocupat să mai poată contempla. O întâmplare care anticipează într-o
oarecare măsură
ruptura de mai târziu dintre tată și fiu, este aceea din volumul întâi,
când Ilie Moromete
călătorește la munte ca să vândă cerealele, iar la întoarcere povestește niște
fapte extraordinare.
Însoțindu-l mai târziu pe tatăl său într-o călătorie asemănătoare, Niculae
rămâne dezamăgit:
întâmplările sunt banale, oamenii, lipsiți de farmec, munteanca tânără
care-l tulburase pe tatăl
său i se pare o țărancă oarecare, deloc deosebită de o femeie din Siliștea -
Gumești.
Portretul lui Niculae Moromete se construiește treptat, predominante fiind
modalitățile de
caracterizare indirectă.
În lumina acțiunilor pe care le întreprinde personajul, dobândește relief
mai ales
portretul moral, din care se desprinde, ca trăsătura dominantă de
caracter, capacitatea de a fi
atent la ceilalți, fascinația urmăririi spectacolului oferit de indivizii din jur
și mai ales de propria
familie.
Trăsătura dominantă de caracter a personajului poate fi considerată
perseverența,
ilustrată atât de faptul că, deși merge zilnic cu oile, acesta reușește
să ia premiul întâi,
surprinzându-l pe Moromete, cât și de faptul că, deși nu reușește să se
realizeze în plan politic,
acesta își continuă studiile și devine inginer horticol.
Caracterizarea directă, realizată din perspective altor personaje și a
naratorului,
evidențiază câteva elemente de portret fizic, care pălesc în raport cu trăsăturile
morale: „Așa cum
se oprise, cu obrajii negri-galbeni de friguri, cu capul mare, peste
care pusese pălăria destul de
veche a tatălui, în cămașă și cu picioarele desculțe și pline de
zgârieturi, Niculae parcă era o
sperietoare.”
O secvență semnificativă, din primul volum, pentru ilustrarea relațiilor
dintre
Niculae și tatăl său este aceea a serbării școlare la care băiatul ia
premiul întâi. Deși își
iubește copiii și le vrea binele, Moromete își cenzurează orice manifestare de
afecțiune față de ei.
Neinteresat cu adevărat de preocupările și situația fiului mai mic, el nu știe că
băiatul e bolnav și
se aștepta ca Niculae, care era trimis zilnic cu oile, să rămână repetent.
Stinghereala lui Niculae
când primește premiul întâi pe scenă, criza de friguri care îl cuprinde în timp ce
încearcă să recite
o poezie, toate acestea îi produc lui Moromete o emoție puternică, iar gesturile de
mângâiere sunt
schițate cu multă stângăcie.
În volumul al doilea, Ilie Moromete și Niculae apar alături în numeroase
secvențe
semnificative, dar întâlnirile și discuțiile lor echivalează adesea cu
niște confruntări. Înscrierea
lui Niculae în Partidul Comunist reprezintă prilej pentru noi dispute cu
tatăl său. Tânărul este
trimis la o școală pentru activiști și se întoarce în sat cu o sarcină de la
„județeană”, aceea de a
supraveghea buna funcționare a primelor forme colective de muncă:
strângerea cotelor și
predarea lor către stat. Dar se iscă o agitație agresivă în timpul căreia un sătean
moare înecat în
apele râului de la marginea satului. Idealist, tânărul se orientează cu
dificultate în țesătura de
intrigi pusă la cale de oportuniști de profesie. Așa că activistul Niculae Moromete
este destituit,
se retrage din viața politică și își continuă studiile. Ilie Moromete
își conștientizează târziu
greșeala de-al fi retras pe Niculae de la școală, iar regretele lui sunt, de
asemenea, tardive.
Romanul se încheie zece ani mai târziu. Niculae a devenit inginer horticol și este
căsătorit
cu o fată din sat, Mărioara, fiinca lui Adam Fântână, care ajunge și
ea asistentă medicală. La
înmormântarea lui Moromete, Niculae află de la Ilinca, sora lui, că tatăl se
stinsese încet, fără a fi
suferit de vreo boală, iar împăcarea lor survine în visul băiatului.
(Opinie) Niculae se deosebește mult de alte personaje - copii din
literatura română.
Impresionează prin maturitatea gândirii și fermitatea unei timpurii opțiuni: între
pămant și carte,
renunțând la pământ în favoarea surorilor (Tita si llinca). Și acesta
constituie un contrapunct,
mult mai complicat decât s-a interpretat până acum. „Fuga" lui de acasă se
realizează prin acest
intermediu, pentru că drumul spre lumea lui nu poate fi stăpânit prin
contemplare numai, ci și
prin acțune.
(concluzie) Pornind de la argumentele de mai sus, s-au ilustrat
particularitățile de
construcție a personajului principal, Ilie Moromete, din romanul „Moromeții” a lui
Marin Preda,
care reprezintă un tip aparte de țăran în literatura română, cu o serie
de calități care îl fac
memorabil.