ROMANUL POSTBELIC MOROMEŢII de Marin Preda

Roman obiectiv, realist

Specie a epicii culte, de mare întindere, romanul realist, postbelic ”Moromeții”, scris de
Marin Preda, comunică în mod indirect mesajul autorului, prin intermediul unui narator obiectiv
și al personajelor implicate într-o acţiune polifonică. Deși este alcătuit din două volume, apărute
în 1955 şi în 1967, ce diferă prin modalitatea artistică și prin problematică, romanul este unitar și
tematizează condiţia ţăranului român, în raport cu istoria, cu familia, dar şi cu propria conştiinţă,
pe fundalul satului tradiţional teleormănean Siliştea-Gumeşti, înaintea izbucnirii celui de-al
Doilea Război Mondial, cât şi în timpul procesului de colectivizare.
Perspectiva impusă de existenţa unui narator obiectiv, heterodigetic, omniscient și
omniprezent alternează cu cea a personajelor-reflectori, Ilie Moromete (vol.I) şi Niculae
Moromete (vol. II), la care se adaugă observaţiile personsajelor-informatori, martori ai unor
evenimente pe care le vor relata altor personaje (de exemplu, Parizianu povesteşte despre vizita
lui Moromete la fiii sai, aflati la Bucureşti). Aceste aspecte conferă modernitate romanului
realist, limitând omniscienţa eului narant.
Romanul urmărește povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, înainte şi
după al Doilea Război Mondial. Titlul, alcătuit din substantivul propriu, are deci o funcţie
anticipativă, orientând lectorul spre o acţiune centrată pe cronica de familie a Moromeţilor,
evoluția și criza familiei fiind simbolice pentru transformările satului românesc al vremii.
Primul volum este structurat în trei părți, cu o acțiune concentrată, ce se desfășoară cu
trei ani înainte de izbucnirea răzbiului, și cu repere spațio-temporale bine precizate. Prima parte,
de sâmbătă seara până duminică noaptea, conține scene care ilustrează monografic viața rurală:
cina, tăierea salcâmului, hora, poiana lui Iocan etc. Partea a doua corespunde plecării lui Achim
cu oile la București, iar ultima parte, de la seceriș și până la sfârșitul verii, se încheie cu fuga
feciorilor. Cele trei părți conferă echilibru discursului epic, fiecare dintre ele fixând tematica, cea
a ţăranului şi a satului, și impunând o viziune realistă despre existenţă, un weltanschauung
(concepţie despre lume) care ilustrază tehnicile specifice acestui tip de de roman: mimesis,
veridicitate, verosimilitate.
Simetria compozițională este dată de cele două referiri la tema timoului, în primul și în
ultimul paragraf al volumului. La început, acesta apare ”răbdător cu oamenii”, pentru ca la final
să-și piardă această trăsătură, sugerând schimbările politice şi sociale care vor urma : ”timpul
nu mai avea răbdare”.

Acțiunea volumului este structurată pe mai multe planuri narative. În prim-plan se

află Moromeții, ”o familie hibridă” –după cum o numește Mihai Ungheanu- care se destramă
treptat, din cauza unui triplu conflict.
Dezacordul dintre tată, Ilie Moromete, și cei trei fii ai săi din prima căsătorie
(Paraschic, Nilă și Achim) izvorăște din perspectiva diferită asupra lumii și asupra valorilor
acesteia (banii, pamantul). Ei se simt nedreptățiți de cea de-a doua căsătorie și, încurajați de sora
lui Ilie Moromete, pleacă la București, fără consimțământul familiei. În acest sens, Achim vinde
oile la București, iar cei doi frați i se alătură, luând cu ei caii și o parte din zestrea surorilor, fapt
ce va da o grava lovitura familiei. Moromete va fi nevoit să vândă din pământ pentru a a-și
reface gospodăria, pentru a plăti foncierea, rata la bancă și taxa de școlarizare a lui Niculaie.
Cel de-al doilea conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția lui. Bărbatul
vânduse, din cauza secetei, un pogon din lotul Catrinei, promiţându-i că-i va trece casa şi pe
numele ei, însă va amâna mereu îndeplinirea promisiunii, până când aceasta se va decide să-l
părăseacă, găsindu-și inițial refugiu la biserică și plecând ulterior la o altă fiică, Alboaica.
Al treilea conflict este cel dintre Moromete și sora lui, Guica, care și-ar fi dorit ca fratele
văduv să nu se recăsătorească, pentru ca ea să poată rămâne în casa fratelui, să aibă grijă de
gospodărie și de copii. Faptul că acesta se recăsătorise îi aprinsese ura împotriva lui, pe care o
transmite treptat și fiilor cei mari.
Un alt conflict, secundar, este acela dintre tată și fiul cel mic, Niculae. Copilul își
dorește să meargă la școală, în timp ce tatăl lui, care are nevoie de bani pentru plata taxelor, îl
ironizează, spunându-i ”Altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”. Pentru a-și
împlini dorința, băiatul se desprinde treptat de familie. În al doilea volum, acest conflict devine
central, pentru că tatăl și fiul reprezintă două mentalități diferite: tatăl crede în valorile
democraţiei, iar fiul este atras, pentru un timp, de noua ideologie. Niculae se înscrie în partidul
comunist, însă este destituit, în urma unor acuzaţii injuste,apoi se retrage din viaţa politică, îşi
continuă studiile şi ajunge inginer horticol.

Se observă că, de-a lungul operei sunt prezentate, prin tehnica modernă a colajului,
scene semnificative din viaţa sătenilor teleormăneni, în centrul cărora se află familia
Moromeţilor: seceriul, cina, tăierea salcâmului, discuţiile contradictorii cu fiul cel mic, dar şi
cu fiii cei mari, Paraschiv, Nilă şi Achim, care vor sa fugă la Bucureşti.
Sena cinei sugerează, prin așezarea simbolică în jurul mesei, adevăratele relații dintre
membrii familiei. Ilie Moromete îi domină pe ceilalți prin poziția sa ”deasupra tuturor”. Cei trei
frați vitregi stau pe partea dinafară a tindei, ”ca și când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale
de la masă și să plece” –imagine ce anticipează evenimentele ulterioare, iar Catrina stă lângă
vatră, alături de copiii făcuți cu Moromete.
O altă scenă semnificativă este cea a tăierii salcâmului. În plan politic și social, căderea
acestui ”axis mundi” sugerează prăbușirea satului tradițional, iar în plan familial, prefigurează
degradarea relațiilor și, într-un final, moartea lui Ilie Moromete.

Compunând o adevărată frescă socială, planurile secundare ale acţiunii conferă

romanului un aspect monografic. Printre secvenţele semnificative se numără: boala lui
Boţoghină, revolta ţăranului sărac Ţugurlan, lăcomia ţăranului înstărit Tudor Bălosu, întâlnirile
din poiana lui Iocan. Paralel cu disoluţia familiei Moromete, este descris şi procesul de
destrămare a satului românesc tradiţional, care este descris astfel: ..o groapă fără fund, din care
nu mai încetau să iasă atâţi necunoscuţi.

Al doilea volum este alcătuit din cinci părţi, iar acţiunea se continuă în perioada
postbelică, după instaurarea regimului comunist. Acest volum surprinde declinul satului, sub
presiunea colectivizării, impusă de noul regim politic, căderea lui Moromete, în curte, după o
ploaie de vară, tăcerea acestuia, înstrăinarea de Catrina şi moartea ulterioară a eroului.

Ampla frescă a satului românesc surpinde numeroase personaje reprezentative pentru

diferite categorii sociale. Personaj principal, acesta ilustrează arhetipul ţăranului, a cărui
dramă personală este asociată cu dispariţia unei lumi patriarhale. Criza satului arhaic se reflectă
în conștiința sa, el confruntându-se cu legile istorice și politice, cu timpul nerăbdător.
Personaj complex, al cărui portret se realizează prin toate mijloacele de caracterizare, el
are o serie de trăsături (spirit contemplativ, sociabil, disimulat, inteligent, ironic, fin observator,
autoiluzionat și autoritar), care îl individualizează între personajele operei și îl fixează ca tip
uman aparte: spiritul moromețian. În plan personal, confruntarea tragică a personajului cu istoria
se concretizează în destrămarea familiei, urmată de propria prăbușire.

În concluzie, Moromeții este un roman al ”deruralizării satului” în care criza ordinii

sociale se reflectă în criza valorilor morale, în criza unei familii, în criza comunicării: ”Din
romanul unui destin, Moromeții devine romanul unuei colectivități(satul) și al unei civilizații
sancționate de istorie” – Eugen Simion. Un aspect semnificativ este dat de faptul că eroul
impune un stil propriu, un modus vivendi (mod de a fi), numit moromeţianism, caracterizat
prin ironie, umor, simţul conversaţiei şi histrionism (teatralitate).

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI PRINCIPAL

ILIE MOROMETE DIN ROMANUL POSTBELIC, REALIST
MOROMEŢII DE MARIN PREDA

Considerat de critica literară (Nicolae Manolescu) ”cel din urmă ţăran” sau ţăranul-
intelectual, Ilie Moromete este personajul principal al romanului Moromeţii de Marin Preda,
al cărui destin simbolic exprima dispariția unei lumi tradiționale. Sursa de inspiraţie, proprie
romanului realist, o reprezintă elementul biografic, respectiv imaginea transfigurată a
ţăranului Tudor Călăraşu, tatăl autorului.
Ilie Moromete se regăseşte în toate momentele subiectului, substituindu-se uneori
naratorului, devenind astfel personaj-reflector, fapt ce subliniază o viziune epică modernă .
Portretul său moral este conturat de-a lungul celor două volume, apărute în 1955 şi în 1967,
prin caractrerizare directă şi indirectă, în timp ce portretul fizic este simbolizat prin masca de
lut ars pe care i-o face artistul Din Vasilescu.

Așa cum anticipează și titlul, acțiunea primului volum are în prim-plan familia
Moromeților, ”o familie hibridă” –după cum o numește Mihai Ungheanu- care se destramă
treptat, din cauza unui triplu conflict, ce contribuie la portretizarea protagonistului.
Dezacordul dintre tată, Ilie Moromete, și cei trei fii ai săi din prima căsătorie
(Paraschic, Nilă și Achim) izvorăște din perspectiva diferită asupra lumii și asupra valorilor
acesteia (banii, pamantul). Ei se simt nedreptățiți de cea de-a doua căsătorie și, încurajați de sora
lui Ilie Moromete, pleacă la București, fără consimțământul familiei. În acest sens, Achim vinde
oile la București, iar cei doi frați i se alătură, luând cu ei caii și o parte din zestrea surorilor, fapt
ce va da o grava lovitura familiei. Moromete va fi nevoit să vândă din pământ pentru a a-și
reface gospodăria, pentru a plăti foncierea, rata la bancă și taxa de școlarizare a lui Niculaie.
Cel de-al doilea conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția lui. Bărbatul
vânduse, din cauza secetei, un pogon din lotul Catrinei, promiţându-i că-i va trece casa şi pe
numele ei, însă va amâna mereu îndeplinirea promisiunii, până când aceasta se va decide să-l
părăseacă, găsindu-și inițial refugiu la biserică și plecând ulterior la o altă fiică, Alboaica.
Al treilea conflict este cel dintre Moromete și sora lui, Guica, care și-ar fi dorit ca fratele
văduv să nu se recăsătorească, pentru ca ea să poată rămâne în casa fratelui, să aibă grijă de
gospodărie și de copii. Faptul că acesta se recăsătorise îi aprinsese ura împotriva lui, pe care o
transmite treptat și fiilor cei mari.
Un alt conflict, secundar, este acela dintre tată și fiul cel mic, Niculae. Copilul își
dorește să meargă la școală, în timp ce tatăl lui, care are nevoie de bani pentru plata taxelor, îl
ironizează, spunându-i ”Altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”. Pentru a-și
împlini dorința, băiatul se desprinde treptat de familie. În al doilea volum, acest conflict devine
central, pentru că tatăl și fiul reprezintă două mentalități diferite: tatăl crede în valorile
democraţiei, iar fiul este atras, pentru un timp, de noua ideologie. Niculae se înscrie în partidul
comunist, însă este destituit, în urma unor acuzaţii injuste, apoi se retrage din viaţa politică, îşi
continuă studiile şi ajunge inginer horticol. În studiul intitulat Arca lui Noe,criticul Nicolae
Manolescu afirmă: În Moromeţii, interesantă e problema lui Niculae, căci conflictul dintre
el şi Moromete simbolizează conflictul dintre două concepţii despre ţăran.

Personaj exponenţial, Ilie Moromete ilustrează arhetipul ţăranului, a cărui dramă

personală este asociată cu dispariţia unei lumi patriarhale. Portretul său moral este conturat în
mod indirect, prin fapte, gesturi, atitudine, de-a lungul unor scene semnificative prezentate pe
percursul operei, prin tehnica moderna a colajului.
Relaţiile cu celelalte personaje dezvăluie complexitatea lui Ilie Moromete. Spirit
contemplativ şi totodată sociabil, Ilie Moromete este neînţeles de Catrina, cea de-a doua soţie,
care îl acuză că toată ziua stă de vorbă şi bea tutun. Cu toate acestea, Moromete are o poziţie
privilegiată în sat, fiind apreciat de Cocoşilă sau Dumitru lui Nae, care nu încep discuţiile
politice din poiana lui Iocan, până ce prietenul lor nu le citeşte şi nu le interpretează ce scrie în
ziar. Acesta este sociabil şi inteligent, ştie să comenteze pe marginea articolelor din ziar
despre rege, despre partidele politice, despre personalităţile vremii (Brătienii), despre reforma
agrară etc. Simţul conversaţiei, al umorului şi al ironiei sunt evidenţiate în scenele unde
acesta are un comportament teatral: mimează o discuţie cu nevasta, care nu era acasă, pentru a
amâna plata fonciirii, pe Tudor Bălosu îl duce cu vorba, iar lui Paraschiv îi răspunde în glumă ,
făcând aluzie la naivitatea lui, printr-un proverb (se uită ca viţelul la poarta nouă).
Dornic să păstreze unitatea familiei, acesta îşi impune autoritatea prin cuvânt, prin
gesturi, fapt ce reiese și din situarea simbolică deasupra tuturor, la masă (scena cinei): Moromete
stătea parcă deasupra tuturor...el stăpânea cu privirea pe fiecare. O altă secvenţă epică
semnificativă este cea a tăierii salcâmului, pentru a achita datoriile familiei, evitând astfel să
vândă o parte din pământ sau din oi. Răspunsul lui Ilie Moromete la întrebarea vecinului este
unul sarcastic: Să se mire proştii. Salcâmul (simbol axial) este tăiat duminică dimineaţa, , în
timp ce, la cimitirul satului Siliştea-Gumesti se aud bocetele femeilor, prefigurând astfel
degradarea relațiilor de familie și, într-un final, moartea lui Ilie Moromete.
Caracterizarea directă, aparţinând naratorului obiectiv, surprinde durerea pierderii acestui
arbore, un adevărat axis mundi: Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici .

Un argument, în sprijinul modernităţii acestui personaj, îl constituie criza comunicării,

ilustrată de adoptarea unei tăceri voite. Contradicţiile personajului sunt evidenţiate în
volumul al doilea, când acesta trăieşte o relaţie amoroasă, bizară, cu fosta cumnată, Fica.
Crezul său existenţial este relevat prin monologul adresat unui personaj imaginar, Bâznae,
când, după o ploaie de vară, sapă în curte un şanţ şi meditează: Până în clipa din urmă omul e
dator să ţină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine ştie ce s-o alege din el. Dupa cum afirma
Mihai Ungheanu, ”Eroul ăși înțelege finalmente drama, ceea ce face din el un personaj superior”.
 Moromete își pierde treptat autoritatea, foştii prieteni mor, iar cei care apar în sat i se
par mediocri, incapabili sa-l înţeleagă (Nae Cizmaru, Giugudel, Matei Dimir). Deşi este o fire
contemplativă (se retrage pe prispa casei şi admiră cerul înstelat), el încearcă să facă negoţ
cu cereale, cumpără pământurile vândute mai înainte, pentru că scopul său este sa-i readucă pe
fiii cei mari ( Paraschiv, Nilă; Achim) acasa, de la Bucureşti. Moartea lui Moromete de la
sfârșitul romanului simbolizează stingerea unei lumi, a satului tradițional.
Onomastica îi conferă statutul de personaj eponim, având o funcţie caracterizantă
(indirectă), sugerând faptul că acţiunea este centrată asupra unei familii pe care acesta doreşte
să o domine, prin autoritatea sa.
De asemena, portretul moral capătă complexitate şi prin valorificarea
autocaracterizării, atunci când, spre sfârşitul vieţii, bătrânul Moromete se confesează
medicului : ”Domnule...eu totdeauna am dus o viaţă independentă”, exprimându-și crezul său
de viață, libertatea morală.

În concluzie, Ilie Moromete este un personaj complex ale cărui trăsături îl

individualizează printre peronajele operei, impunând un stil propriu, un modus vivendi (mod de
a fi), numit moromeţianism, caracterizat prin ironie, umor, simţul conversaţiei şi histrionism
(teatralitate). Moromeții este un roman al ”deruralizării satului” în care criza ordinii sociale se
reflectă în criza valorilor morale, în criza unei familii, în criza unui individ: ”Din romanul unui
destin, Moromeții devine romanul unuei colectivități(satul) și al unei civilizații sancționate de
istorie” – Eugen Simion.