Baltagul

De Mihail Sadoveanu

Romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu, publicat în 1930, este „probabil singurul roman
obiectiv” al scriitorului şi aduce o formulă romanescă inedită în peisajul epicii interbelice:
polimorfismul structurii, adică „amestecul de roman realist şi naraţiune arhetipală grefată pe un
scenariu poliţist”. Este o monografie a satului moldovenesc de la munte ce prezintă lumea
arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor
Lipan. Roman al perioadei de maturitate, marile teme sadoveniene se regăsesc aici: viaţa
pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înţelepciunea.

Arhitectura complexă conferită de polimorfismul structurii (sesizat de criticul Paul

Georgescu în studiul „Polivalenţa necesară”) şi de ţesătura de teme şi motive au ocazionat, de-a
lungul vremii, diferite interpretări ale romanului, unele chiar contradictorii: roman antropologic
poliţist (G. Călinescu), roman mitic-baladesc şi realism etnografic (Perpessicius), reconstruire a
„Mioriţei” (E. Lovinescu), roman demitizant ( Ion Negoiţescu), roman realist-obiectiv (Nicolae
Manolescu), roman iniţiatic, roman de dragoste şi o anti-Mioriţă (Al. Paleologu). Relaţia
romanului cu balada populară „Mioriţa”, sugerată chiar de scriitor prin motto („Stăpâne,
stăpâne, / Mai cheamă ş-un câne...”), constituie un aspect controversat în receptarea critică.
Contestarea rolului genetic al mitului mioritic merge până la teza susţinută de Al. Paleologu că
subiectul romanului se suprapune cu un alt mit, universal, mitul lui Isis şi Osiris (în lucrarea
Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu).

Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist

(reconstituirea monografică a lumii pastorale şi căutarea adevărului) şi aspectul mitic (sensul
ritual al gesturilor personajului principal). Orizontul mitic include modul de înţelegere a lumii
către personaje, tradiţiile pastorale, dar şi comuniunea om-natură şi mitul marii treceri.

Căutarea constituie axul romanului şi se asociază cu motivul labirintului. Parcurgerea

drumului are diferite semnificaţii. Vitoria reconstituie evenimentele care au condus la moartea
bărbatului ei (intrigă poliţistă), ceea ce se transpune într-o dublă aventură: a cunoaşterii lumii şi a

1
cunoaşterii de sine. Pentru Gheorghiţă, călătoria are rol educativ, de iniţiere a tânărului (bild-
dungsroman). Nechifor, personaj episodic, prezentat indirect, aparţine planului mitic. Căutându-l,
Vitoria pracurge simultan două lumi: spaţiul real, concret şi comercial, dar şi o lume „de semne
şi minuni”, al căror sens ea ştie să-l descifreze.

„... Parcurgerea labirintului este o încercare esenţială pentru orice erou [...]fiind chiar
proba de renaştere şi regenerare morală”. Motivul labirintului se concretizează la nivelul
acţiunii (căutarea şi diferitele popasuri), dar este semnificativ şi la nivelul titlului. Baltagul
(toporul cu două tăişuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi instrumentul
actului justiţiar, reparator. De remarcat că în roman acelaşi baltag (al lui Lipan) îndeplineşte cele
două funcţii. Baltagul tânărului Gheorghiţă se păstrează neatins de sângele ucigaşilor. Criticul
Marin Mincu asociază baltagul cu labrys-ul, securea dublă cu care a fost doborât minotaurul,
monstrul mitic. Chiar numele protagoniştilor ar avea semnificaţii simbolice, desemnând victoria
dreptăţii.

Naraţiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniprezent şi omniscient

reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului şi observaţiei, lumea satului de munteni şi
acţiunile Vitoriei. Deşi naratorul omniscient este unic, la parastasul soţului, Vitoria preia rolul
naratorului. Inteligentă şi calculată, ca „un Hamlet feminin”, ea reconstituie crima pe baza
propriilor deducţii şi o povesteşte veridic celor prezenţi, ceea ce îi determină pe criminali să-şi
recunoască vina în faţa satului şi a autorităţilor.

Secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire şi alternanţă. Naraţiunea este

preponderentă, dar pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemente de
portret fizic individual (de exemplu: portretul Vitoriei sau al lui Gheorghiţă) şi colectiv
(muntenii, „locuitorii de sub brad”). Naraţiunea este nuanţată de secvenţele dialogate sau de
replici ale Vitoriei, cum este laitmotivul rostit de femeie în căutarea soţului, la fiecare popas:
„Nu s-a oprit cumva... astă- toamnă un om cu un cal negru ţintat în frunte? Mie să-mi spuneţi
cine aţi văzut un om de la noi, călare, pe-un cal negru ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă
brumărie”.

Timpul derulării acţiunii este vag precizat, prin repere temporale: „aproape de Sf.
Andrei”, „în Postul Mare”, „10 Martie”. Cadrul acţiunii este satul Măgura Tarcăului, zona

2
Dornelor şi a Bistriţei, dar şi cel de câmpie, Cristeşti, în Balta Jijiei. Fiind un roman realist,
pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria împreună cu Gheorghiţă, pe urmele lui Nechifor,
conţine toponime existente pe hartă. Scriere ficţională cu valenţe mitice, romancierul însusi
imaginează satul Lipanilor, Măgura Tarcăului, şi utilizează toponime simbolice (satul Doi Meri,
râul Neagra).

Romanul este structurat în şaisprezece capitole cu acţiune desfăşurată cronologic,

urmărind momentele subiectului.

Prima parte (capitolele 1 – al V-lea) – frământările Vitoriei în aşteptarea soţului şi

pregătirile de drum – include expoziţiunea şi intriga.

În expoziţiune se prezintă satul Măgura Tarcăului şi schiţa portretului fizic al Vitoriei,

care este surprinsă torcând pe prispă şi gândindu-se la întârzierea soţului: ţine post negru
douăsprezece vineri, se închină la icoana Sfintei Ana de la mănăstirea Bistriţa, anunţă autorităţile
de dispariţia soţului, vinde unele lucruri pentru a face rost de bani de drum, pe Minodora o lasă la
Mănăstirea Văratec, iar lui Gheorghiţă îi încredinţează un baltag sfinţit.

Partea a doua (capitolele al VI-lea – al XIII-lea) conţine desfăşurarea acţiunii şi relevă

drumul parcurs de Vitoria şi fiul ei, Gheorghiţă, în căutarea lui Nechifor Lipan. Ei reconstituie
traseul lui Nechifor făcând o serie de popasuri: la hanul lui Donea de la gura Bicazului, la crâşma
domnului David de la Călugăreni, la moş Pricop şi baba Dochia din Fărcaşa, la Vatra Dornei (la
han şi la canţelarie, unde află de actul de vânzare a oilor), apoi spre Păltiniş, Broşteni, Borca, de
unde drumul părăseşte apa Bistriţei, „într-o ţară cu totul necunoscută”. De asemenea, întâlnesc
o cumetrie, la Borca şi o nuntă, la Cruci. Succesiunea acestor mari momente din viaţa omului, dă
de gândit Vitoriei şi anticipează înmormântarea din final.

Partea a treia (capitolele al XIV-lea – al XVI-lea) prezintă sfârşitul drumului: ancheta

poliţiei, înmormântarea, parastasul lui Nechifor Lipan şi pedepsirea ucigaşului.

Coborârea în râpă şi veghea nocturnă a mortului marchează maturizarea lui Gheorghiţă,

dovedită în înfăptuirea actului de dreptate la parastas.

Punctul culminant este momentul în care Vitoria reconstituie cu fidelitate scena crimei,
surprinzându-i chiar şi pe ucigaşii Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza. Primul îşi recunoaşte vina, însă al

3
doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghiţă cu baltagul lui Nechifor şi sfâşiat de câinele
Lupu, făcându-se astfel dreptate.

Deznodământul îl surprinde pe Bogza, care-i cere iertare „femeii mortului” şi-şi

recunoaşte fapta.