Baltagul

- Mihail Sadoveanu -
~ ROMAN REALIST MITIC, TRADIȚIONAL~

„Moment al conştiinţei umane” în opinia lui Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu e unul dintre cei mai
importanţi prozatori ai literaturii române.
Apărut în anul 1930, „Baltagul” este un roman interbelic, obiectiv, realist, mitic și tradițional ce articulează
inspirația mitic-baladescă, proiectată într-o civilizație pastorală, pe un scenariu polițist foarte dinamic.
Încadrarea în realismul interbelic este susținută de veridicitatea spaţiului și timpului, caracterul mitic,
verosimilitatea relațiilor interumane, de stilul obiectiv și de atitudinea în general neutră a naratorului.
O primă trăsătură caracteristică a romanului realist este veridicitatea asigurată de toponimele din zona Dornelor
și a Bistriței, pe drumul parcurs de Vitoria împreună cu Gheorghiță, pe urmele lui Nechifor: Bicaz, Călugăreni,
Borca, Vatra Dornei. Vorbim însă de o scriere ficțională cu valențe mitice, în care romancierul imaginează satul
Lipanilor, Măgura Tarcăului, și utilizează toponime simbolice (satul Doi Meri, râul Neagra). Timpul derulării
acțiunii este vag precizat, prin repere temporale din calendarul religios al satului tradițional „aproape de Sf. Andrei”,
„în postul Mare”, „10 martie”. Perioada istorică poate fi dedusă ca fiind la începutul sec al XX-lea, din menționarea
trenului și a telefonului în zona Moldovei. Dar poate fi perceput în roman și un timp mitic, cel al faptelor exemplare.
Este un roman al transhumanței, bazat pe urcarea și coborârea oilor la și de la munte. Oamenii își sincronizează
viața după mersul bărbatului cu oile între munți, în timp ce femeia rămâne acasă, având grijă de gospodărie și de
copii, precum și de produsele rezultate de la animale.
O altă trăsătură specifică este caracterul mitic. „Baltagul” este un roman social, deoarece se realizează o frescă a
vieții prin ilustrarea categoriilor sociale în evoluție. Sătenii munteni își organizează viața la sat. Este un roman mitic
prin gesturile rituale ale Vitoriei (vrăjitoria, magia, farmecele), tradițiile pastorale, motivul comuniunii om-natură și
mitul marii treceri.
De asemenea, caracterul mitic-tradițional al romanului este dat de legăturile romanului cu folclorul românesc, de
pildă, inspirația din balada populară “Miorița”, sugerată chiar de scriitor prin motto-ul „Stăpâne, stăpâne / Mai
cheamă ș-un câne!”. Totuși, acesta constituie un aspect controversat în receptarea critică, susținut de criticii interbelici
(E. Lovinescu, G. Călinescu) și contestat de exegeza postbelică (Al. Paleologu). Există diferite interpretări ale
romanului, unele chiar contradictorii: reconstituirea „Mioriței” (E. Lovinescu), roman antropologic și polițist (G.
Călinescu), roman realist, obiectiv (N. Manolescu), roman ințiatic, roman de dragoste și o „anti Mioriță” (Paleologu).
Tema textului este călătoria, în vederea căutării adevărului, temă în jurul căreia orbitează alte teme conexe familia,
averea, moartea, destinul.
Romanul Baltagul prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor, având în prim
plan căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan.
O primă secvență sugestivă o constituie drumul pe care îl parcurge Vitoria Lipan pentru descoperirea adevărului și
realizarea dreptății. Vitoria pleacă în căutarea soțului, urmându-i traseul, împreună cu fiul ei, Gheorghiță. Călătoria,
căutarea adevărului constituie axul romanului și se asociază cu motivul labirintului. Parcurgerea drumului are diferite
semnificații. Vitoria reconstituie evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei (intriga polițistă), ceea ce
devine o dublă aventură: a cunoașterii lumii și a cunoașterii de sine.
Pentru Gheorghiță, călătoria are un rol educativ, de inițiere a tânărului (Bildungsroman). Căutându-și soțul, Vitoria
parcurge simultan două lumi: spațiul real, concret, comercial și o lume ,,de semne și minuni”, al căror sens ea știe să-l
descifreze.
 O altă scenă relevantă pentru tema textului este găsirea lui Lipan în râpă. Din punctul de vedere al suspiciunilor
Vitoriei, acest moment este sfârșitul călătoriei, odată cu depistarea osemintelor lui Nechifor. Pe de altă parte,
momentul e punctul care declanșează acțiunea de răzbunare. Simbol central: râpa, un simbol al morții. Acest simbol
marchează o coborâre în infern care reprezintă moartea lui Nechifor și renașterea lui Gheorghiță precum și
maturizarea acestuia. Utilizarea arhaismelor și regionalismelor conferă textului autenticitate și culoare locală.
Scena se încheie cu replica femeii: „Gheoghiță!” care reprezintă numele de botez al soțului ei folosit doar în
intimitatea lor. Fiul tresare la această replică, momentul marcând preluarea autorității familiale de către fiul lui Lipan.
Un prim element de compoziție îl reprezintă incipitul textului: are formă de prolog precedat de un motto. Acesta
din urmă este preluat din Miorița: “Stăpâne, stăpâne, mai cheamă ș-un câne”. Sadoveanu valorificând astfel
componenta mitică; motto-ul ghidează lectura din punct de vedere tematic (căutarea oierului dispărut) dar și atrage
atenția asupra unor elemente din lumea rurală, precum comuniunea om-animal.
Prologul cuprinde legenda relatată de Nechifor, la evenimentele lumii satului, conform acesteia la crearea lumii
Dumnezeu le-a dăruit muntenilor o „inimă ușoară” și „muieri frumoase și iubețe”. Astfel, prologul anticipează atât
caracterul Vitoriei, loială soțului ei cât și atitudinea ei optimistă din finalul romanului, care atestă, faptul că viața
merge înainte.
Un alt element de construcție îl reprezintă creionarea conflictelor romanului. Este vorba mai întâi despre un
conflictul exterior: inițial este cel mioritic doi oieri îl ucid pe al treilea pentru a-i pune mâna pe bani și pe turme.
Dispariția baciului muntean va cauza un alt conflict exterior între soția lui și ucigașii săi, conflict bazat pe dorința de
răzbunare, dar și pe intenția de a echilibra balanța dreptății. Vitoria reconstituie drumul parcurs de Lipan, află
adevărul și îi demască pe ucigași în fața autorităților.
Conflictele interioare sunt mai accentuate în dreptul lui Gheorghiță, care ezită în numeroase puncte cheie, cum ar
fi plecarea de acasă și părăsirea comunității tinerilor, șovăiala de dinainte de a coborî în râpă, stângăcia din momentul
pedepsirii lui Bogza. Ezitările feciorului sunt justificate de procesul de maturizare prin care trece.
Conflictul interior al Vitoriei este prezentat la începutul romanului, cauzat de dispariția soțului. După îndeplinirea
ritualurilor necesare, ea pornște la drum hotărâtă să-și găsească soțul, să facă dreptate și să-l înmormânteze
creștinește.
Este prezent totodată un conflict între tradiție și inovație, între lumea arhaică pastorală și modernitatea care începe
să pătrundă în satul muntenilor. Vitoria este un spirit conservator, în timp ce tinerii receptivi la noutățile civilizației,
Minodora și Gheorghiță, sunt readuși de mama autoritară la regulile impuse prin tradiție.
În concluzie, romanul „Baltagul” aparține realismului mitic. Criticul N. Manolescu arată că, deși M. Sadoveanu
alege ca pretext epic situația din balada populară, autorul „sacrifică marele ritm al transhumanței, pentru un fapt
divers, pentru un accident(…). Baltagul este un roman realist în sensul cel mai propriu.”