Baltagul

Opera literara “Baltagul” de Mihail Sadoveanu, este u nroman realist,

obiectiv, social, monografia satului moldovenesc de la munte, mitic, doric si
interbelic, publicat in 1930, facand parte din cea de-a doua etapa a creatiei
sadaoveniene.
Romanul reprezinta o specie pluriepisodica a genului epic, cu dimensiuni
ample, cu o actiune complexa desfasurata pe mai multe planuri narative si cu un
numar mare de personaje, puternic individualizate.
Textul este realizat pe doua coordonate fundamentale: aspectul realist,
evidentiat prin monografia vietii pastorale, reperele spatiale (toponimele din zona
Dornelor si a Bistritei, regasite pe parcursul drumului in cautarea lui Nechifor
Lipan: Vatra Dornei, Calugareni, Bicaz, Borca),tipologia personajelor(Nechifor-
tipul oierului, Vitoria-tipul femeii voluntare), tehnica detaliului semnificativ, si
aspectul mitic, sugerat prin traditii pastorale (transhumanta), gesturile rituale ale
Vitoriei, comuniunea om-natura, mitul marii treceri.
In cee ace priveste geneza romanului, exista un detaliu semnificativ care se
oglindeste la nivel structural. Intr-una din calatoriile autorului in satele din
Moldova, acesta a asistat la o discutie intre doi ciobani, care vorbeau despre o
crima in lumea pastorala. Dialogul i-a relevat scriitorului o situatie cu caracter
arhetipal in care se concentra un mit fundamental al poporului roman. Romanul a
fost scris dintr-o suflare, in doar noua zile, ca si cum ar fi asteptat pretextul iesirii
la lumina.
Creatia lui Sadoveanu presupune o diversitate de interpretari, un
polimorfism arhitectural: roman antropologic si politist (George Calinescu), roman
mitic-baladesc (Perpesicius), reconstituire a Mioritei (Eugen Lovinescu), roman
demitizant(Ion Negoitescu), roman obiectiv, realist (Nicolae Manolescu), roman
initiatic, de dragoste, “anti-Miorita”(Al. Paleologu).
In realitatea lumii evocate de Sadoveanu se impletesc cel putin trei mituri
fundamentale, Primul, indicat chiar de autor prin mottoul romanului
“Stapane,stapane,/Mai chiama s-un cane...”,este cel al nuntirii cosmice din balada
“Miorita”, fiind redata legatura romanaului traditional cu folclorul
romanesc.Critica literara releva cel putin alte doua mituri: al odiseei zeitei Isis ce
pleaca in marea calatorie a recompunerii trupului dezmembrat al lui Osiris, si cel al
coborarii lui Orfeu in infern.
Titlul sintetic indica toporul cu doua taisuri, obiect simbolic, ambivalent:
arma a crimei si instrument al dreptatii. Criticul Marin Mincu asociaza baltagul cu
“labrys”-ul,securea dubla cu care a fost ucis minotaurul, monstru mitic.
Tema rurala a romanului traditional este dublata de tema calatoriei initiatice
si justitiare. Romanul prezinta monografia satului moldovenesc de la munte, lumea
arhaia a pastorilor si are in prim-plan cautarea si pedepsirea celor ce l au ucis pe
Nechifor Lipan.
Calatoria, cautarea adevarului constituie axul romanului si se asociaza cu
motivul labirintului. Parcurgerea drumului are diferite semnificatii. Pentru Vitoria,
reconstituirea evenimentelor ce au dus la moartea sotului sau devine o dubla
aventura, a cunoasterii lumii si a cunoasterii de sine, femeia parcurgand simultan
doua lumi: spatiul real, concret si comercial si o lume “de semne si minuni”,al
caror sens stie sa-l descifreze.Pentru Gheorghita, calatoria are rol educativ, de
initiere a tanarului, textul capatand astfel caracter de Bildungsroman. Nechifor,
personaj absent, apartine planului mitic.
Perspectiva narativa abordata in incipit se constituie pe un principiu
telescopic. Legenda rosturii neamurilor, pe care Nechifor o stia de la un baci
intelept, este evocate de Vitoria, “stand pe prispa in lumina de toamna si torcand”.
Barbatul obisnuia sa o spuna “ la cumatrii si nunti, adica in momente ritualice care
amaintesc de ordine si rost. Prima “voce” pe care cititorul o aude este cea a marelui
absent, mediate de constiinta sotiei sale, surprinsa intr-o atitudine cu numeroase
valente simbolice: torcand nu doar lana din furca, ci si caierul amintirii si al
dorului. Treptat, perspectiva narativa se schimba, facand loc unui narator neutru,
cu focalizare zero, care se va nuanta pe tot parcursul romanului, alternand cu
focalizarea interna si cu notatia in stil liber indirect.
Timpul epic este marcat de doua mari sarbatori crestine, cu corespondent in
calendarul pastoral: Samedru( Sf. Dumitru- 26 octombrie) si Sangiorz (Sf.
Gheorghe-23 aprilie). Cele doua anotimpuri pastorale au un echivalent simbolic in
ciclul viata-moarte, la care se raporteaza nu numai natura, ci si individul. Plecarea
lui Nechifor corespunde cu “drumul spre iarna”, adica spre moarte; la polul opus,
intr-o simetrie perfecta, de Singiorz, are loc ritualul reintegrarii sale in ritmurile
universului, renascand intr-o alta “primavara”.
 Spatiul epic imbina planul real cu cel simbolic. Structurile antropomorfe ale
imaginarului releva opozitii semnificative intre planul sacru al muntelui, aflat in
apropierea cerului, si cel degradat al vaii.
Romanul este structurat in saisprezece capitole, cu actiune desfasurata
cronologic,ce urmareste momentele subiectului. In raport cu tema calatoriei,
capitolele pot fi grupate in trei parti: I. constatarea absentei si pregatirile de drum,
II. cautarea sotului disparut, III. gasirea celui cautat, inmormantarea si pedepsirea
faptasilor.
O secvență reprezentativă pentru tema și viziunea despre lume a
romanului este cea care deschide ” una din cele mai bune scrieri” sadoveniene
(George Călinescu). Motto-ul care precede incipitul dezvăluie punctul de plecare
mioritic: ”Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă și-un câne…” Începutul tip prolog al
romanului evocă o legendă povestită cu plăcere de Nechifor Lipan la cumătrii și
nunți despre rostul neamurilor stabilit de Dumnezeu în vremuri de început.
”Suntem în Dacia…, ca punct de plecare. Intriga romanului e antropologică.”(G.
Călinescu). Este conturat profilul muntenilor, al căror portret exponențial dual
este pe de o parte Nechifor, personaj absent, dar și Vitoria, femeie aprigă de la
munte: ”umblăm domol…,ostenim zi și noapte, tăcem…, asupra noastră fulgeră,
trăsnește și bat puhoaiele.” Evocarea continuă cu decuparea trăsăturilor esențiale
ale păstorului dispărut: priceput în meșteșugul său, cu înfățișarea îndesată și
spătoasă, mustața neagră și sprâncenele aplecate, prosper și cunoscut în târguri
depărtate,obligat la o viață dură, cu îndelungi absențe. Vitoria este, de asemenea,
o femeie încă frumoasă, ”din categoria oamenilor tari”( Constantin Ciopraga),
ageră în vorbă și în faptă, care apără ferm cuviința amenințată de tendințele
cosmopolite ale fetei Minodora, plătește argatul și știe a organiza gospodăria în
lipsa soțului. Întârzierea lui Nechifor, constatarea cu înfrigurare a semnelor
prevestitoare-visul cu Nechifor întors către apus, peste o apă mare, cântatul
cocoșului o singură dată, a plecare, întunecarea cerului-fixează intriga și
configurează coordonatele fundamentale ale desfășurării epice.
Desfasurarea actiunii prezinta pregatirile pentru plecare si urmareste,
cronologic, drumul nevestei si al feciorului sau in cautarea sotului.Visul cel rau nu
ii dadea pace, astfel ca drumul pe care trebuia sa porneasca era deja gandit ca o
calatorie in lumea mortii: “dac-a intrat el pe celalalt taram, oi intra si eu dupa
dansul”. Inainte de calatorie, Vitoria tine post negru douasprezece vineri, se
inchina la icoana Sfintei Ana de la manastirea Bistra, anunta autoritatilor disparitia
sotului, vinde din gospodarie pentru a avea bani de drum, o duce pe Minodora la
manastirea Varatec si ii incredinteaza lui Gheorghita un baltag sfintit. Traseul lui
Nechifor este reconstituit: Bicaz, Calugareni, Farcasa, Borca, Cruci, Vatra Dornei,
Brosteni , Sabasa si Suha. Cei doi participa la un botez la Borca si la o nunta la
Cruci., ordinea evenimentelor anticipand finalul.
Intre ultimele doua localitati, cu ajutorul lui Lupu(motivul cainelui
credincios), munteanca descopera ramasitele lui Lipan intr o rapa, in dreptul Crucii
Talienilor. Rapa este un substituent al Infernului, in care coboara Gheorghita in
noaptea priveghiului –experienta initiatica obligatorie in drumul catre maturitate.
Deplina pustietate a locului dintre cer si pamant il lasa pe fecior singur in fata
mortii, pentru a intelege conditia umana. In timp ce Gheorghita privegheaza
osemintele parintelui ucis, Vitoria anunta autoritatile si pregateste inmormantarea
si praznicul.
O altă secvență relevantă pentru tema romanului este cea finală, în care
Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape
ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină tragică,
stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică
pe toți participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor.
Țese aluzii, il provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre
mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu acesta. . II cere baltagul lui
Calistrat Bogza si il acuza indirect: “-Gheorghita-vorbi cu mirare femeia- mi se
pare ca pe acest baltag e scris sange si acesta-I omul care a lovit pe tatu-tau". În
punctul culminant, povestește crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea
actului justițiar. Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin imperative morale
ancestrale: ”Cine ucide om- spune un personaj- nu se poate să scape de pedeapsa
dumnezeiască”.
In deznodamant, Calistrat Bogza ii cere iertare Vitoriei, isi recunoaste fapta
si sfarseste sfasiat de cainele Lupu, in timp ce Ilie Cutui este preluat de autoritati.
Finalul (epilogul) cuprinde planurile de viitor ale protagonistei in legatura cu
familia, intrucat aceasta a iesit din imparatia mortii si reia ritmurile firesti ale
existentei. Finalul intra in relatie de simetrie cu incipitul prin destinul exponentului
exemplar al omului de la munte, Vitoria.
 Principalul conflict al romanului este cel dintre Vitoria Lipan si cei doi
ucigasi ai lui Nechifor, Calistrat Bogza si Ilie Cutui. Protagonista traieste, la
inceputul romanului, un puternic conflict interiorcauzat de disparitia lui Lipan,
“dragostea ei de douazeci si mai bine de ani”.Este prezent, de asemenea, un
conflict intre traditie si inovatie, intre lumea arhaica,pastorala si modernitatea care
incepe sa patrunda in satul mntenilor. Victoria este un spirit conservator, in timp ce
tinerii receptivi la noutatatile civilizatiei sunt readusi de mama autoritara la roluri
impuse de traditie (“In tren esti olog, mut si chior”,”Iti arat eu coc, valt si bluza...!
Nici eu, nici bunica-ta, nici bunica-mea n-am stiut de acestea-si n legea noastra
trebuie sa traiesti si tu!”).
Personajele infatiseaza tipologii umane reprezentative pentru lumea satului
de munte, la inceputul secolului al XX-lea.
Personajul principal este Vitoria Lipan, femeia voluntara, munteanca, sotie
de cioban, numita de Nicolae Manolescu “o femeie in tara barbatilor”. Protagonista
este o femeie puternica, hotarata(“N o sa mai am hodihna cum n are paraul
Tarcaului pan ce l oi gasi pe nechifor Lipan”),curajoasa,lucida, spirit conservator si
mama autoritara.
Numele protagonistilor au semnificatii simbolice, acestea desemnand
victoria binelui asupra raului: Vitoria (asemenator cu “victoria”), Gheorghe
(numele de botez al tatalui) si Gheorghita(numele fiului) amintesc de Sfantu
Gheorghe, invingatorul balaurului, iar Nechifor(in gr. “Nike-phoros”) inseamna
“purtator de victorie”.
Ca moduri de expunere, naratiunea preponderenta se imbina cu secvente
dialogate, iar pasajele descriptive fixeaza diferite aspecte ale toposului sau
elemente de portret fizic, individual(portretul Vitoriei: “in ochii ei caprui parca se
rasfrangea lumina castanie a parului”) si colectiv (muntenii, “locuitorii de sub
brad”).
Romanul “Baltagul” este traditional, obiectiv, realist-mitic, o monografie a
satului moldovenesc de la munte, “o capodopera si un fragment de epopee a
poporului roman, un exceptional poem al naturii”(Ion Dadu Balan), ce aduce in
prim-plan un puternic personaj feminin.