Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai de seamă prozatori din literatura
română, care a abordat o diversitate de specii literare – schița, povestirea sau romanul -
, în întreaga sa operă, guvernată de acel „vizionarism al trecutului” (Tudor Vianu).
Mihail Sadoveanu se relevă ca un rapsod al timpului de odinioară, reconstituind
o epoca îndepărtată nu prin rigoarea documentului, ci prin evocarea atmosferei
trecutului, îmbinând liricul cu epicul, într-o tonalitate de balada și legendă. Considerat
cel mai prolific scriitor din literatură română, Sadoveanu a publicat peste 100 de
volume în lungă sa carieră și a rămas fidel, dincolo de schimbările majore din literatura
timpului, aceluiași stil și aceleiași tematici. Operele sale sunt apreciate pentru prezența
naturii și pentru descrierile amănunțite ale festinurilor ritualice, ale partidelor de
vânătoare și de pescuit. Un alt element unificator în creația lui Sadoveanu este
recurgerea la tipuri literare, Călinescu considerând că opera lui Sadoveanu pare să fie o
creație monolitică, prin care „un singur om” reflectă „o singură natură, universală,
locuită de un singur tip de om”, și a aduce aminte de o viziune similară a
completitudinii arhaice așa cum se găsește în literatură poetului Mihai Eminescu.
REALISMUL este un curent literar-artistic manifestat, pe plan european, la
mijlocul secolului al XIX-lea, care pune accentul pe relația dintre artă și realitate.
Romanul realist de tip obiectiv se evidențiază prin orientarea tematică, mai ales de
natură socială, și continuă cu structura tradițională a conținutului, la acțiune
participând personaje aparțînând unor clase și structuri sociale diverse. Totodată,
tehnică narativă constă în relatarea cronologică a faptelor  prin înlănțuire, printr-o
desfășurare  logică a evenimentelor.
Opera literară „Baltagul” de Mihail Sadoveanu  este un roman prin amploarea
acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri, cu un conflict complex și prin prezența unor
personaje numeroase. Acest român a fost publicat în 1930, fiind „probabil singurul
roman obiectiv” al scriitorului și aduce o formulă românească inedită în peisajul epicii
interbelice.
            Titlul ilustrat prin intermediul toporului cu două tăișuri/baltag reprezintă un
obiect simboloc, ambivalent: armă a crimei  și instrumentul actului justițiar, reparator.
De remarcat că în român același baltag (al lui Lipan) îndeplinește două funcții.
Baltagul tânărului Gheorghiță se păstrează neatins de sângele ucigașilor.
            Romanul „Baltagul” prezintă monografia satului moldovenesc de la munte,
lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea și pedepsirea celor care l-au
ucis pe Nechifor Lipan. Acesta este structurat pe două coordonate fundamentale:
aspectul realist (reconstituirea monografică a lumii pastorale și căutarea adevărului) și
aspectul mitic (sensul ritual al gesturilor personajului principal).
Romanul pornește de la mitul existenței pastorale transpus în balada „Miorița”.
Legătura cu mitul mioritic este reflectată și în motto-ul „Stăpâne, stăpâne, mai
cheamă și un câne”, și la nivel metaforic, prin portretul generic al românului de la
munte căruia pentru că a întâziat la întâlnirea cu Dumnezeu, i-a dat  o viață grea și, în
compensanție „o inimă ușoară și muieri frumoase și iubețe.”. Stratul mitic al
romanului este ilustrat și prin alogia personajelor cu ce cele din mitul egiptean.
            De asemenea, sunt inserate credințe străvechi, definitorii pentru spiritualitatea
românească. Dintre acestea visul premonitoriu prin care Vitoria capătă convingerea că

1
Nechifor este mort propune simboluri mitice: ea visează că Lipan trece călare o apă în
apusul soarelui, cu spatele spre casă. Semnele morții: apusul, calul psihopomp,
trecerea apei, au rădăcini adânci în credința populară, țînând de un timp al
începuturilor. Tot valoare simbolică o constituie și întâlnirea în călătorie cu un botez și
o nuntă pentru ca în final să aibă loc înmormântarea lui Nechifor Lipan. Cele trei
elemente existențiale (moartea, botezul și nunta) sugerează ideea că acest drum
reprezintă o medaforă a vieții.
Căutarea constituie axul romanului și se asociază cu motivul labirintului. Parcurgerea
drumului are diferite semnificații. Victoria reconstituie evenimentele care au condus la
moartea bărbatului ei, ceea ce se transpune într-o dublă aventură: a cunoașterii lumii și
a cunoașterii de sine. Pentru Gheorghiță, are rol educativ, de inițiere a tânărului
(bildunsgroman).
            Narațiunea se face la persoană a III-a, iar naratorul omniscient și omniprezent
reconstituie în mod obiectiv, prin tehnică detaliului și a observației, lumea satului de
munteni și acțiunile Victoriei. Deși naratorul este unic, la parastasul soțului, Vitoria
preia rolul naratorului. Inteligentă și calculată, că „un Hamlet feminin”, ea reconstituie
crimă pe baza  propriilor deducții și o povestește veridic celor prezenți, ceea ce îi
determină pe criminali să-și recunoască vina în fața satului și a autorităților.
            Secvențele narative sunt legate prin înlănțuire și alternanță. Cele 16 capitole
pot fi grupate în trei părți: primele 6 capitole surprind așteptarea plină de neliniște și
presimțiri, hotărârea Vitoriei de a porni în căutarea soțului ei și pregătirile pentru
călătorie. Cea de-a două parte ( capitolele 7-13) ilustrează călătoria pe care Gheorghiță
și Vitoria o realizează pentru a află adevărul, aceasta sfârsiindu-se în momentul
descoperirii osemintelor lui Lipan. Ultima parte a romanului (capitolele 13-16)
dezvăluie adevărul despre moartea lui Nechifor și descrie înfăptuirea actului justițiar.
Timpul acțiunii este vag precizat, prin repere temporale: „aproape de Sf. Andrei”, „10
martie”. Cadrul acțiunii este Măgura Tarcăului, zona Dornelor. Fiind un roman realist,
pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria împreună cu Gheorghiță, conține toponime
existente pe hartă.
            Personajul principal, femeie voluntară, este în  relație cu lumea arhaică, dar și o
individualitate, prin însușirile sale. Vitoria este o femeie puternică, hotărâtă, curajoasă,
lucidă. Inteligența nativă și stăpânirea de sine sunt evidențiate pe drum, dar mai ales la
parastas, când demască ucigașii. Personajul complex este realizat prin tehnica
basoreliefului și individualizat prin caracterizare directă și indirectă. 
Opera literară „Fântână dintre plopi” este o povestire, deoarece autorul adoptă
ca tehnică narativă povestirea în ramă (relatarea întâmplării lui Neculai Isac este
încadrată celei care prezintă atmosfera și participanții de la Hanul Ancuței), iar
naratorii acestora sunt două personaje: protagonistul întâmplării și un personaj-narator,
prezent la han. Așadar, există mai multe voci narative, iar naratorul omniscient este
înlocuit cu unul subiectiv, autorul urmărind și reacția interlocutorilor la relatarea
întâmplărilor („un fel de Decameron în care câțiva obișnuiți ai unui han spun
anecdote”). Notă subiectivă se accentuează prin ceremonialul integrării personajului
narator în colectivitate, și prin cel al zicerii și al adresării directe între personaje.
            Această creație literară face parte din volumul de povestiri „Hanu-Ancuței”,
„capodoperă de la răscruce” a creației sadoveniene, apărut în anul 1928, care conține
un număr de nouă povestiri, ce aduc în față cititorilor subiecte cu caracter umoristic
2
(„Iapă lui Vodă”), fantastic („Balaurul”), istoric („Orb sărac”), justițiar
(„Haralambie”, „Județ al sărmanilor”), memorialistic („Negustor lipscan”), dar mai
ales erotic („Fântână dintre plopi”, „Cealaltă Ancuță”, Povestirea Zahariei
Fântânarul”).
            „Fântână dintre plopi” este a patra povestire din volumul „Hanu-Ancuței” și
prima dintre cele trei cu caracter erotic. Tema ei este una de natură subiectivă,
psihologică și o constituie iubirea pătimașă care nu se poate împlini, chiar dacă femeia
dobândește conștiința demnității umane, țiganii pedepsind-o pe Marga pentru
îndrăzneala de a se revolta împotriva propriei sale condiții.
            Titlul povestirii face trimitere la locul blestemat unde Marga își găsește sfâșitul
tragic pentru că îndrăznise să încalce hotărârea clanului țigănesc, revoltându-se
împotriva posturii sale de complice la jaf și la crimă.  Semnificația fântânii cu patru
plopi este de centru al lumii, loc sacru care însă nu-i protejează pe îndrăgostiți, fiind
pângărit de vina fiecăruia și sortit pieirii. Apa fântânii se amestecă cu sângele, iar în
plan simbolic, iubirea cu moartea.
            Ca toate narațiunile incluse în acest volum, și aceasta este o povestire în ramă,
pentru că începe prin prezentarea locului, a peisajului mirific, singuratic, în care se află
Hanul Ancuței, unde gospodării și cărăușii se pregătesc să asculte o nouă istorisire. În
acest cadru își face apariția un călăreț care pare că vine „de demult, de pe depărtate
tărâmuri.”.
Încadrarea în ramă se realizează în continuare prin portretul călărețului care
sosește la han, nefiind altcineva decât Neculai Isac, căpitan de mazili. Urmează
ceremonialul prin care cel venit de curând este încadrat de colectivitate. După ce își
adăpostește calul, Neculai Isac se alătură celorlalți, fiind primit cu bunăvoința și poftit
la o ulcică de vin. Incipitul se termină cu această secvență, după care urmează
istorisirea căpitanului Neculai Isac.
            Întâmplările narate de el s-au petrecut cu douăzeci și cinci de ani în urmă, când
poposise tot aici, în drumul său spre Suceava, unde ducea vin. Supărat că fusese
părăsit de iubită, pleacă de la han ajungând pe malul celălalt al Moldovei unde
întâlnește niște țigani veniți la pescuit. Acum îl cunoaște pe Hasanache, un țigan mai
bătrân, dar și pe Marga, o țigăncușă de optsprezece ani, de care se îndrăgostește.
Căpitanul le dăruiește fetei și bătrânului câte un bănuț de argint.
            A doua zi, înainte că eroul să plece de la han, țigăncușă Marga îl așteaptă să-i
mulțumească și să-i arăte ciuboțele pe care și le cumpărase din banii primiți. După ce
duce vinul, acesta se întoarce pentru a se întâlni cu țigăncușa la fântâna dintre plopi,
așa cum stabiliseră la plecare. Însă, la această nouă întâlnire, Marga îi dezvăluie planul
diabolic pus la cale de Hasanache și cei doi frați mai mici ai lui de a-l omorî și de a-i
lua banii și caii. Destăinuirea ei vine însă prea târziu, pentru că este auzită de cei trei
țigani care îl rănesc pe căpitan și o ucid pe Marga. În această confruntare, Neculai Isac
își pierde un ochi, iar țigăncușa este aruncată în fântână după ce fusese ucisă.
Ca orice povestire în ramă, istorisirea lui Niculae Isac este încadrată într-o altă relatare,
care nu-i aparține și care apare la începutul și la sfârșitul operei. Există, așadar, două
narațiuni. Una se refară la cadrul natural în care se află hanul, la oaspeții prezenți aici,
la preocupările și la comportarea lor, precum și la reacțiile ascultătorilor față de
destăinuirile capitanului de mazili, și este realizată la persoana I de către un personaj-
martor, unul dintre razeșii sau cărăușii prezenți la han. Cealaltă este narațiunea

3
propriu-zisă aparținând tot unui personaj al narațiunii, lui Neculai Isac, venit la han
mai târziu, el fiind deopotrivă narator și erou al întâmplărilor. Pe lângă tehnicile
narative specifice unei opere epice subiective, tot un element subiectiv al structurii
sunt și personajele, dar accentul nu cade asupra lor ca în nuvelă, ci asupra
întâmplărilor relatate.
            Pronunțata notă de subiectivitate este concretizată în formule de adresare ca
„iubiților prieteni”, „Domnilor și fraților” etc., prin caracterul liric al confesiunii sau
prin tensiunea relatării care-i implică pe ascultători. Acestea sunt mărci ale oralității,
alături de unele arhaisme, regionalisme, cuvinte și expresii populare („hodină”,
„civit”), de unele construcții interogative,exclamative sau de interjecții și vocative
(„Cum se poate?”, „Au să vie!” etc). Unele dintre ele sunt construcții care au menirea
de a iniția, de a menține dialogul sau de a determina destăinuirea naratorului.
            Despre tânărul Neculai Isac aflăm că acesta este „căpitan de mazili”, aflat în
permanență în căutarea dragostei. Era om înstărit, cu oi și imașuri, și se ocupă cu
negoțul. Din punct de vedere psihologic, el este o fire romantică, pasională, care se
implică sincer și profund în  relația sa cu ființa iubita. Acesta este caracterizat în mod
indirect prin fapte, limbaj, comportament, gesturi. Din întreaga țesătură epică, se
deprinde faptul că eroul nostru este un suflet romantic, pentru el dragostea fiind un
sentiment puternic și copleșitor. În felul acesta, el se încadrează categoriei de
personaje romantice tipic sadoveniene la care iubirea se naște furtunos și se consumă
apoi vulcanic și pătimaș.