Baltagul

de Mihail Sadoveanu
Mihail Sadoveanu, îmbinând liricul cu epicul, a publicat peste 100 de volume în
lunga sa carieră și a rămas fidel aceluiași stil și aceleiași tematici.
„Baltagul”, apărut în noiembrie 1930, este cea mai cunoscută creație
sadoveniană, inspirată din mitul existențial românesc, ori din mitul egiptean al lui Isis și
Osiris. Opera ilustrează perfect formula tradițională a romanului realist de observație
socială și de problematică morală. Reconstituind monografic viața muntenească din
Moldova de la începutul secolului al XX-lea, romanul „Baltagul” este o sinteză a prozei
sadoveniene. Sadoveanu scrie, numai în 17 zile, un roman complex, cu caracter mitic,
simbolic și baladesc, un roman al transhumanței, în care zugrăvește o civilizație
păstorală arhaică, tradițională, roman filosofic, un roman interbelic, de dragoste, inițiatic
(bildungsroman), roman al familiei și chiar un roman cu intriga polițistă.
O primă trăsătură pentru încadrarea romanului în paradigma tradițională este
construcția epică, specifică romanului tradițional, narațiunea heterodiegetică, narator
omniscient, ubicuu, focalizare zero, compoziție închisă. Vocea care relatează este a
unui narator „supraindividual”, omniscient, demiurgic. Narațiunea e nuanțată de
pasajele des-
criptive ale cadrului natural, dar și de secvențele dialogate ce dinamizează acțiunea.
Episoadele se succed prin tehnica înlănțuirii și cea a alternanței ce contribuie la
dublarea planului obiectiv.
O altă trăsătură care confirmă modelul romanului tradițional este caracterul
monografic, fiind surprinsă în detaliu viața satului de munte, „Măgura Tarcăului”, o lume
rurală, tradițională, patriarhală, a oierilor „de sub brazi”, care își conduc viața după legi
nescrise. Romanul transpune tema și viziunea despre lume a autorului, care este
fascinat de reperele tradiționale ale unui univers arhaic pastoral.
Tema vieții și a morții și cea a căutării adevărului se întemeiează pe motivul
călătoriei explorative și inițiatice, având ca scop căutarea, formarea, restabilirea justiției
și a echilibrului cosmic pierdut. Aria tematică descoperă și alte aspecte fundamentale
pentru derularea epicului (iubirea și familiei).
Arhitectura compozițională este caracterizată prin echilibru perfect. Principiile
compoziționale și tehnicile narative sunt clasice: cronologie, tehnica înlănțuirii, cu
inserția unor episoade retrospective. Cele 16 capitole ale cărții pot fi grupate în trei părți.
Primele șase capitole surprind așteptarea plină de neliniște, hotărârea Vitoriei de a
porni pe urmele lui Nechifor Lipan și pregătirea pentru marea călătorie. Partea a doua,
cea mai amplă (capitolele VII-XIII) se referă la călătoria ce reface în sens invers traseul
străbătut în toamnă de Lipan, traseu labirintic pe care Vitoria și Gheorghiță îl parcurg
pentru a afla adevărul. În ultima parte, capitolele XIV-XVI se dezvăluie adevărul despre
moartea lui Nechifor și se descrie înfăptuirea actului justițiar.
Ca în toate romanele tradiționale, structura narativă este perfect echilibrată, cu
planuri clar delimitate si cu conflicte puternice. Viziunea artistică este structurată pe trei
planuri.
Primul plan este cel al existenței individuale și familiale. Este un plan epic,
urmărind călătoria Vitoriei, fiind dinamizat de un conflict exterior, de interese care au
dus la moartea lui Nechifor. Planul existenței comunității de oieri e un plan monografic,
surprinzând existența unei lumi arhaice. Acest plan dezvoltă un conflict de natură
morală generat de încălcarea gravă a normelor etice ale comunităţii tradiţionale.
Existenţa muntenilor este integrată cosmic, într-un plan mitic şi simbolic. Relaţia omului
cu acest plan se realizează prin credinţă şi gândirea magică, prin vis şi semne.
Acţiunea se realizează prin înlănţuirea mai multor episoade narative ce urmăresc
să redea călătoria Vitoriei Lipan în căutarea soţului care a întârziat inexplicabil. Firul
epic se dezvoltă în jurul unui motiv central, cu un dublu sens: motivul drumului . Pentru
Vitoria Lipan, drumul echivalează cu îndeplinirea unui mandat etic şi justiţiar, căci ea
trebuie să ofere odihna veşnică sufletului soţului, să afle şi să pedepsească pe vinovat.
O secvență relevantă pentru tema romanului este cea care îl deschide. Se
vorbește despre muntenii reprezentați de Nechifor și de Vitoria. Păstorul dispărut este
foarte priceput în meșteșugul său, îndesat și spătos, prosper și cunoscut în târguri
depărtate, obligat la o viață dură, cu îndelungi absențe. Vitoria este, de asemenea, o
femeie încă frumoasă, ageră în vorbă și în faptă. Ea plătește argatul și știe a organiza
gospodăria în lipsa soțului. Intriga e anterioară, prin întârzierea nejustificată a lui
Nechifor.
O altă secvență relevantă pentru tema romanului este cea finală, în care Vitoria
reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea. Eroină tragică, stăpânește
prin inteligență, voință, curaj, arta disimulării. În punctul culminant, reconstituie crima și
împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar. Ca în balada Miorița, eroii
sadovenieni respectă și împlinesc legi nescrise ale universului.
Personajele romanului Baltagul ilustreaza o tipologie general umană.
Protagonista romanului este Vitoria Lipan, personaj reprezentativ pentru
comunitatea ,,locuitorilor de sub brad’’. Vitoria Lipan este tipul muntencei, cu o
personalitate puternică, tenace, dovedind respect pentru valorile lumii tradiţionale. Ea
este hotărâtă să afle adevărul. Personaj absent, Nechifor Lipan este caracterizat cu
ajutorul rememorării.
Titlul este un element de compoziție relevant pentru textul narativ. Format dintr-
un singur substantiv articulat hotărât, are impactul dezvăluirii armei unei crime: baltagul
e în același timp, și unealt ă, și armă, figurând simbolic viața și moartea. Acesta
reprezintă totemul, obiectul sacru, arma magică menită să realizeze dreptatea, este
unealta justiției. Astfel, titlul anunță tema operei, respectiv transhumanța și prefigurează
arma crimei și arma dreptății.
Perspectiva narativă este una obiectivă, narațiunea făcându-se la persoana a III-
a, de către un narator omniscient și omniprezent, care reconstituie, prin tehnica
detaliului și prin observație, lumea satului si acțiunile Vitoriei. La parastas, Vitoria preia
rolul naratorului și reconstituie crima pe baza propriilor deducții, făcându-i pe cei doi
criminali să-si recunoască vina în fața satului și a autorităților. În ceea ce
privește modurile de expunere prezente, narațiunea este preponderentă, pasajele
descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemente de portret fizic, individual
(portretele Vitoriei și al lui Gheorghiță), și colectiv (muntenii). Narațiunea este
nuanțată de secvențele dialogate sau de replici ale Vitoriei.
Cu toate aceste elemente, Sadoveanu, scriitor complex, a realizat opera
Baltagul, un roman tradiţional care reconstituie monografic viaţa muntenească.