Baltagul, de Mihail Sadoveanu

Creaţie epică în proză, de mare întindere, romanul este o operă literară a cărei acţiune se derulează
pe mai multe planuri narative, implicând un număr mare de personaje, al căror destin este urmărit într-un
context spaţio-temporal larg.
În perioada interbelică, romanul cunoaşte o mare varietate de teme, de la romanul realist de tip
obiectiv, la cel balzacian, subiectiv sau al experienţei, reflectând astfel evoluţia prozei de la tradiţionalism
la modernism.
Scris în doar 17 zile, romanul „Baltagul”, de Mihail Sadoveanu a fost publicat în 1930 şi
reprezintă nu doar o culme a creaţiei sadoveniene, ci şi a întregii literaturi româneşti, fiind singurul
roman polimorf în care se împletesc mai multe categorii ale acestei specii: roman mitic, monografic,
poliţist, de dragoste, iniţiatic şi psihologic, încadrându-se în tipologia romanului realist de tip
obiectiv, din perioada interbelică. Realismul scrierii este dat de veridicitatea contextului spaţio-
temporal, care fixează evenimentele relatate în satul muntenesc de la începutul secolului XX, dar şi
prin verosimilitatea construcţiei personajelor, care se pliază după modelele rurale ale unei lumi
arhetipale, condusă de legile nevăzute ale tradiţiei.
Sursa principală de inspiraţie a romanului se găseşte în balada populară „Mioriţa”, Sadoveanu
valorificând povestea ciobănaşului moldovean într-o creaţie epică amplă, oferind o reinterpretare a
mitului mioritic, unul din cele patru mituri fundamentale ale poporului român, alături de mitul erotic
(Zburătorul), mitul etnogenezei (Traian şi Dochia) şi mitul creaţiei (Monastirea Argeşului) pe care le
menţionează criticul literar G. Călinescu în lucrarea sa „Istoria literaturii române de la origini până în
prezent”. De altfel, marele critic literar a şi numit romanul „Baltagul” drept „partea nescrisă a Mioriţei”,
dovadă fiind motto-ul din incipitul romanului „Stăpâne, stăpâne/ Mai cheamă ş-un câne”.
Scriitorul valorifică şi alte surse din mitologia greacă (mitul labirintului) sau cea egipteană
(căutarea lui Osiris de către Isis), care sunt identificabile în căutările Vitoriei ce parcurge un drum sinuos,
asemănător unui labirint, cu suişuri şi coborâşuri, încercând, simbolic, să iasă de la întuneric la lumină;
dar şi în numele fetei, Minodora, care în limba greacă înseamnă „dar de la Minos” (minotaurul – păzitor
al labirintului). Prezenţa acestor motive în ţesătura operei fac posibilă încadrarea sa în specia romanului
mitic.
Titlul romanului, de factură sintetică, este alcătuit dintr-un singur substantiv articulat „baltagul”,
care, în sens denotativ, denumeşte o secure cu două tăişuri, baltagul reprezentând atât o armă a crimei, cât
şi a dreptăţii. Această dualitate a baltagului reflectă construcţia întregului roman care are la bază o serie
de opoziţii: lumină/întuneric; adevăr/minciună; viaţă/moarte. O altă posibilă interpretare a titlului se
bazează pe etimologia cuvântului, din grecescul „labrys”, care semnifică şi labirint, sugerându-se drumul
sinuos al eroinei de ieşire din „întuneric la lumină”.
Tema principală a romanului este prezentarea vieţii păstoreşti a muntenilor, romanul fiind în
principal unul monografic, deoarece ilustrează o lume arhaică cu locuitorii săi, cu portul, credinţele,
obiceiurile, tradiţiile lor. O temă secundară a romanului este căutarea adevărului şi înfăptuirea dreptăţii,
firul epic principal urmărind descoperirea criminalilor şi pedepsirea acestora, putând fi considerat, deci, şi
un roman poliţist.
Perspectiva spaţio-temporală este fixată în mod realist, prin precizarea concretă a unor toponime
(Măgura Tarcăului, Piatra Neamţ, Dorna, Suha, Sabasa, Crucea Talienilor, Doi Meri etc.) sau prin
denumirea unor sărbători religioase (Sfântul Andrei, Crăciunul, Anul Nou, postul Paştelui), situând
acţiunea romanului în spaţiul muntenesc, pe o perioadă aproximativă de trei anotimpuri (de toamna târziu,
când se aduc oile la iernat, şi până în primăvară), subliniindu-se astfel şi motivul transhumanţei, preluat
din balada populară.
Perspectiva narativă este de tip obiectiv, dată de un narator omniscient şi omniprezent care
relatează evenimentele la persoana a III-a. Modurile de expunere se împletesc armonios, predominantă
fiind naraţiunea, căreia i se alătură dialogul şi pagini memorabile de descriere. Apar de asemenea şi
secvenţe de monolog interior prin care se dezvăluie frământările sufleteşti ale eroinei sau momente de
retrospectivă prin care se conturează portretul lui Nechifor Lipan.
Construcţia romanului relevă o structură în 16 capitole, fără titluri, având o acţiune care se
derulează pe mai multe planuri narative, conturând un univers complex. Deşi romanul are un fir narativ
simplu, acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri, urmărind destinele mai multor personaje.
 Incipitul romanului o surprinde pe Vitoria Lipan, nevasta unui oier din Măgura Tarcăului,
amintindu-şi de o poveste pe care deseori soţul ei o spunea la petreceri şi cumetrii, despre viaţa grea care
le-a fost dată muntenilor, de la începutul timpurilor. Povestea este construită prin intermediul
retrospectivei şi are rolul de a aduce în faţa cititorilor nu doar chipul personajului absent, Nechifor Lipan,
ci şi o lume arhaică, ce funcţionează după legi neştiute, supusă credinţei într-un Dumnezeu atotputernic.
Vitoria Lipan, îngrijorată de întârzierea nejustificată a soţului ei, decide să plece în căutarea
acestuia, însoţită de fiul ei, Gheorghiţă. Deşi la început călătoria ei pare sortită eşecului, inteligenţa nativă
a Vitoriei, tenacitatea şi dragostea nemărginită ce o poartă soţului ei o vor ajuta să descopere pe cei doi
tovarăşi cu care Nechifor Lipan a fost văzut la ultima vânzare de oi.
Intuind un complot din partea aşa-zişilor săi prieteni, Vitoria îşi propune să le dovedească
vinovăţia cu orice preţ. Cu ajutorul câinelui credincios, Lupu, ea descoperă osemintele soţului ei în râpa
de la Crucea Talienilor, iar de aici şi până la aflarea vinovaţilor nu e decât un pas. La praznicul de
înmormântare, Vitoria reuşeşte să obţină mărturia crimei de la Calistrat Bogza, care recunoaşte că l-a
omorât pe Nechifor împreună cu Ilie Cuţui, pentru a-i lua turma de 300 de oi. Romanul se încheie cu
pedepsirea ucigaşului, care este rănit de moarte de Gheorghiţă cu baltagul, armă a crimei şi a dreptăţii.
Finalul romanului ilustrează, aşadar, o concepţie arhaică de viaţă, că fiecare faptă are o răsplată
pe măsură, cei vinovaţi trebuie să plătească cu viaţa.
Vitoria Lipan, eroina romanului, este soţie de oier, de la Măgura Tarcăului, pe care Sadoveanu o
portretizează prin procedee complexe directe şi indirecte de caracterizare. Portretul fizic, realizat prin
descriere de către autor chiar în primul capitol al romanului, dezvăluie nu doar frumuseţea fizică a
Vitoriei, ci şi frământările sufleteşti care o macină din pricina întârzierii soţului: „ochii ei căprii, în care
parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi departe”. Grija şi dragostea nemărginită, pe care
le poartă soţului „de douăzeci şi mai bine de ani”, o determină să plece în căutarea lui, fără a se gândi la
potenţialele pericole cărora li se expune, făcând ca acest roman să poată fi interpretat şi ca unul de
dragoste.
Portretul moral al femeii este construit prin caracterizare indirectă, din faptele, atitudinea,
comportamentul şi relaţia ei cu celelalte personaje ale romanului. Ca mamă, Vitoria este severă cu cei doi
copii ai ei, Gheorghiţă şi Minodora, cărora le transmite adevăratele valori tradiţionale. O scenă relevantă
care subliniază aceste calități ale eroinei este cea în care o apostrofează dur pe fiica ei, Minodora, când îşi
manifestă interesul pentru viaţa de la oraş: „îţi arăt eu ţie coc, valţ şi bluză, că mai bine îţi leg o piatră de
gât şi te dau în Tarcău”, iar pe Gheorghiţă îl îndrumă cu pricepere pe drumul maturizării, lăsând pe umerii
lui tineri responsabilităţi care să îi confere încredere în forţele proprii. Din acest punct de vedere, romanul
poate fi considerat unul iniţiatic, un bildungsroman care urmăreşte evoluţia şi maturizarea lui Gheorghiţă
Lipan.
Tenace, aspră şi determinată, Vitoria este decisă să descopere cu orice preţ adevărul şi să îi
pedepsească pe criminali. Deşi este o femeie neşcolită, Vitoria dovedeşte isteţime, agerime şi inteligenţă
nativă, calităţi cărora li se alătură o bună cunoaştere a naturii umane. Scena care evidențiază cel mai bine
aceste trăsături ale personajului este cea de la praznicul de înmormântare a lui Nechifor, când Vitoria
reuşeşte să îi demaşte pe cei doi criminali şi să înfăptuiască actul dreptăţii.
Numită de G. Călinescu „un Hamlet feminin”, Vitoria Lipan este o exponentă a unei lumi rurale
arhaice, în care se împletesc, în mod ciudat, credinţe şi eresuri, fiind una dintre cele mai izbute personaje
feminine din întreaga literatură română.
Exprimarea unei opinii argumentate
Din punctul meu de vedere, romanul „Baltagul”, de Mihail Sadoveanu reprezintă o strălucită
sinteză a unor teme şi motive autohtone şi universale, fiind o creaţie reprezentativă a literaturii române, în
care scriitorul zugrăveşte o lume arhetipală, în care guvernează legi străvechi, de la începuturile lumii.