Roman tradiţional, interbelic, realist-mitic, obiectiv

BALTAGUL
de Mihail Sadoveanu

Context
Mihail Sadoveanu, Ceahlăul literaturii noastre, a realizat de-a lungul vieţii sale o
operă deosebit de bogată şi în acelaşi timp de o variaţie tematică. Încadrat armonios în
momentul sadovenian, romanul Baltagul este o capodoperă a literaturii române şi o
operă reprezentativă pentru autorul ei, preţuitor statornic al oamenilor de sub cetina
brazilor. Apare în anul 1930, fiind scris în 17 zile. Deşi se pot găsi similitudini cu alte
creaţii, cartea rămâne o scriere unică.
Capodopera sadoveniană poate fi interpretată ca roman social, mitic, poliţist,
iniţiatic sau de dragoste.
Geneza
La originea subiectului acestui roman s-ar putea afla o întâmplare petrecută în
realitate şi ajunsă la urechile scriitorului. În realizarea sa, scriitorul porneşte de la balada
Mioriţa, mai precis, mottoul romanului este preluat de acolo: „Stăpâne, stăpâne, /Mai
cheamă ş-un câne...” Prototipul Vitoriei este luat din Şalga a cărei eroină este o femeie
care doreşte să facă dreptate, iar cel al lui Lupu îl constituie Dolca din balada populară
cu acelaşi titlu.
1. Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea romanului într-o
tipologie, într-un curent cultural/literar, într-o orientare tematică
Romanul este o creaţie epică în proză, de mari dimensiuni, cu acţiune complexă,
desfăşurată pe mai multe planuri, în timp şi spaţiu precizate, antrenând un număr mare
de personaje puternic individualizate. Prin multitudinea aspectelor înfăţişate, romanul
oferă o imagine amplă asupra vieţii.
Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist
(monografia lumii pastorale, repere spaţiale, tipologia personajelor şi tehnica detaliului
semnificativ) şi aspectul mitic (sensul ritual al gesturilor Vitoriei, motivul comuniunii
omului cu natura şi mitul marii treceri).
2. Prezentarea temelor romanului
Tema
Cartea prezintă viaţa satului moldovenesc de munte şi, în context, un personaj
reprezentativ pentru locuitorii acestuia, avându-se ca pretext epic o faptă neobişnuită.
Cartea are în prim plan căutarea şi pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan.
Fiind scris la maturitate, romanul reuneşte marile teme ale creaţiei sadoveniene, precum
iubirea, natura, călătoria, arta povestirii, înţelepciunea.
Motive
Pe lângă motivele femeii justiţiare, al câinelui de credinţă sau al transhumanţei,
mai important între toate este cel al comuniunii omului cu natura, având sorginte
folclorică, dar ilustrat extraordinar de către Sadoveanu în întreg eposul său şi cu
precădere în acest roman. De o importanţă deosebită este motivul labirintului.
Parcurgerea drumului are diferite semnificaţii. Vitoria reconstituie evenimente care au

1
condus la moartea bărbatului ei (intriga poliţistă), ceea ce devine o dublă aventură:
cunoaşterii lumii şi a cunoaşterii de sine. Pentru Gheorghiţă, călătoria are rol educativ,
de iniţiere a tânărului (Bildungsroman). Nechifor Lipan, personaj absent, prezentat
indirect, aparţine planului mitic. Căutându-şi soţul, Vitoria parcurge simultan două
lumi: spaţiul real, concret, şi comercial şi o lume „de semne şi minuni”, al căror sens ea
ştie să-l descifreze.
3. Prezentarea a patru elemente de structură şi compoziţie ale textului narativ,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume din romanul studiat (de
exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, incipit, final, tehnici
narative, perspectiva narative, registre stilistice, limbajul personajelor etc.)
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul relatând omniscient şi
omniprezent, prin tehnica detaliului şi prin observaţie lumea satului de munteni şi
acţiunile Vitoriei. La parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului. Inteligentă, ca
„un Hamlet feminin”, ea reconstituie crima pe baza propriilor deducţii şi o povesteşte
veridic celor prezenţi la parastas, ceea ce îi determină pe criminali să-şi recunoască vina
în faţa satului şi a autorităţilor.
Titlul pune întregul univers al cărţii sub semnul dualităţii. Baltagul, simbol
ambivalent (topor „cu ascuţişul curb”, cu două tăişuri), este şi unealtă şi armă, figurând
simbolic viaţa şi moartea.baltagul este un simbol ambivalent: armă a crimei şi
instrumentul actului justiţiar, reparator. Baltagul lui Gheorghiţă se păstrează neatisns de
sângele ucigaşilor. Criticul Marin Mincu asociază baltagul cu labrysul , securea dublă
cu care a fost omorât minotaurul.
Repere temporale şi spaţiale
Din punct de vedere spaţial, acţiunea se desfăşoară în Munţii Tarcăului şi în zona
Dornei şi a Bistriţei, dar şi a câmpiei Cristeşti, în Balta Jijiei. Scriere ficţională cu
valenţe mitice, romancierul imaginează satul Lipanilor, Măgura Tarcăului, şi utilizează
toponime simbolice, precum satul Doi Meri şi râul Neagra. Din punct de vedere
temporal, faptele sunt proiectate într-un timp mitic, în ciuda unor indicii (trenul şi
calendarul ). Apar repere temporale din calendarul religios al satului tradiţional:
„aproape de Sf. Andrei”, „în Postul Mare” şi „10 Martie”.
Structura
Romanul cuprinde 16 capitole, având de fapt trei mari părţi, dintre care prima,
desfăşurată pe întinderea primelor şase, vorbeşte despre aşteptarea femeii care este
bântuită de nelinişti şi de speranţe, de semne rău prevestitoare. Pătrundem aici în viaţa
aşezării rurale din zona montană cu toate caracteristicile sale, începându-se monografia
artistică a satului moldovenesc, prin descrierea gospodăriei Lipanilor, dar prezentându-
se şi o seamă de oameni şi de obiceiuri ale locului.
A doua parte este alcătuită din capitolele VII-XIII şi istoriseşte căutările eroinei,
căutări care prilejuiesc alte trimiteri la viaţa muntenilor, completându-se datele
monografiei artistice. Asistăm astfel la câteva evenimente, un botez şi o nuntă la care
cei doi drumeţi, Vitoria şi fecioraşul ei primesc să participe pentru că, orice s-ar
întâmpla, nu se cuvine ca la asemenea bucurii ale semenilor să nu fii părtaş. Tot acum se
întregeşte şi portretul făcut de către autor oamenilor muntelui, trăitori ai ţinutului unde

2
tradiţia şi datina au valoare de lege nescrisă. Acum, istovitoarea căutare îşi află sfârşitul,
pentru că sunt găsite rămăşiţele pământeşti ale celui care a fost omul Vitoriei.
Începând cu capitolul al XIV-lea, munteanca porneşte înfăptuirea actului de
dreptate. Scena petrecută la praznic şi încheiată cu dovedirea ucigaşilor, alcătuieşte o
pagină de antologie.
Romanul începe cu o sociogonie mitică cu punct de plecare în mitologia biblică.
Ea are caracter anecdotic, fiind plină de snoave, când se vorbeşte despre alte neamuri, şi
dramatică pentru neamul de oieri români. Observăm aici o anume concepţie despre
creaţie ,care seamănă mai mult cu o rânduială gospodărească decât cu facerea biblică a
lumii. Domnul Dumnezeu e un meşter priceput care alege din ce are la îndemână ca să
dea fiecăruia ce se cuvine. Relaţiile sunt umane şi pragmatice. Un Dumnezeu la care se
merge cu jalba este unul accesibil. În al doilea rând, spiritul popular care se reflectă în
povestea lui Lipan vrea ca neamurile să fie deosebite din prima clipă. Tragicul se vede
însă redus prin împăcarea în necesitate. Muntenii duc o viaţă grea, dar Dumnezeu le-a
sortit o inimă uşoară: nu iau lucrurile în tragic. A nu lua în tragic înseamnă a cunoaşte
lumea, iar înţelepciunea lor seamănă cu o resemnare.
Romanul sadovenian continuă printr-o admirabilă prezentare a locuitorilor din
munţii Ţării de Sus, a îndeletnicirilor de căpetenie ale acestora, a vieţii lor în general, a
trăsăturilor de caracter generate de traiul printre colţi de stâncă, la umbra înalţilor arbori
mereu verzi, în ierni aspre şi primăveri cu torente năvalnice, voind să spele parcă totul
de pe faţa pământului: Umblăm domol; suim poteci oable şi coborâm prăpăstii. Aşa
ostenim zi şi noapte; tăcem şi dau zvon numai tălăngile. Iar aşezările nevestelor şi
pruncilor ne sunt la locuri strâmbe între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră,
trăsneşte şi bat puhoaiele.
Şi imaginile continuă: Viaţa muntenilor e grea; mai ales a femeilor. Uneori stau
văduve înainte de vreme, ca dânsa. Munteanului i-i dat să-şi câştige pâinea cea de
toate zilele cu toporul ori cu caţa.
...Cei mai vrednici întemeiază stâni în munte. Acolo stau cu Dumnezeu şi cu
singurătăţile, până ce se împuţinează ziua. Asupra iernii coboară la locuri largi şi-şi
pun turmele la iernat în bălţi(...)munteanul are rădăcini la locul lui ca bradul. Muntenii
sunt prezentaţi prin prisma ocupaţiilor şi psihologiei acestora.
În Măgura Tarcăului, o femeie îşi trăieşte, zăvorâte în sine, spaimele. Este Vitoria
Lipan, femeia lui Nechifor Lipan, om harnic şi cu dare de mână, căci avere aveau cât le
trebuia, poclăzi în casă, piei de miel în pod, oi în munte. Aveau şi parale strânse într-un
cofăiel cu cenuşă. Nu are alături decât pe fiica sa Minodora, prea tânără pentru a-i putea
împărtăşi temerile pentru aflarea vreunui sfat, şi pe argatul Mitrea, cu minte nu prea
îndestulată.
La ei obiceiul a devenit sinonim cu legea şi e apărat cu preţul dispariţiei celui
care-l nesocoteşte. Încercarea Minodorei de a purta coc şi bluză şi de a arunca gunoiul
în faţa casei sunt ieşiri din tradiţie, un început al decăderii din demnitatea umană.
Dispariţia lui Lipan absoarbe gândurile Vitoriei. Ea este tot mai încredinţată că
ceva rău i s-a întâmplat. Frământările de peste zi se precipită într-un vis pe care-l are
noaptea. Tragedia căreia îi va fi victimă soţul Vitoriei, este prevestită prin unele

3
elemente ale visului venit ca prim semn: Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu
spatele întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape.
Apar şi semne care-i întăresc ideea morţii lui Nechifor: vremea se tulbură, iarna
vine mai devreme decât de obicei şi Mitrea, care a înţeles după semnele naturii care
vesteau sfârşitul toamnei, s-a întors mai repede decât de obicei. Schimbarea leneşă a
vremii prevesteşte drama. Un alt semn este cel de plecare, dat de cocoş: cocoşul se
întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi cu pliscul spre poartă (...)Cocoşul dă
semn de plecare.
Neputându-şi explica faptul că Nechifor nu s-a întors, Vitoria cere sfat preotului
din sat, dar se duce şi la baba Maranda, vrăjitoarea, cu toate că mare preţ nu va pune pe
cuvintele bătrânei. Iată că soţia lui Nechifor apelează la cele două forţe, întâlnite şi în
casa babei prin icoana Sfântului Sisoe şi căţeluşa ei. În sufletul Vitoriei se instalase deja
ideea dispariţiei soţului său şi a căutării lui. Era nevoie de o purificare, deci Vitoria se
hotărăşte să ţină post negru douăsprezece vineri la rând.
Odată întors fiul Gheorghiţă de la Bălţile Jijiei unde se aflau oile pentru iernat,
hotărârea ei de a porni în căutarea lui Nechifor prinde contur fără a nesocoti însă
înştiinţarea autorităţilor, chiar dacă nu acolo îi e nădejdea, ci doar în propriile-i puteri.
Călătoria pe care o proiectase Vitoria va fi precedată de o alta, mai scurtă, pe care
o va face la Piatra. Aici va apela în primul rând la icoana făcătoare de minuni a sfintei
Ana. La sugestia părintelui Visarion va apela şi la puterea pământească.
Rămâne memorabil momentul în care Vitoria ia contact cu lumea târgului.
Întâlnim aici o reprezentare naivă despre putere şi civilizaţie. Prin repetarea adverbului
„anume” se sugerează imprecizia şi insistenţa. Contactul cu prefectul îi confirmă
adevărul. Din cele spuse de Vitoria, acesta ajunge la concluzia la care ea însăşi a ajuns
prin semne.
Ea va reconstitui cu exactitate itinerariul străbătut de Nechifor, ale cărui drumuri
ajunsese să le cunoască, întrebând peste tot, fără a lăsa să se întrevadă ce urmăreşte.
Străbătând invers trumul transhumanţei, Vitoria se opreşte mai întâi la Bicaz unde
hangiul îşi aminteşte de soţul ei. Urme sunt găsite şi la Călugăreni. Momentele
călătoriei sunt urmărite uneori de intervenţia stihiilor. Când a intrat în sat la Fărcaşa „s-a
prăvălit de pe muntele cel mare un vânt rece, trăgând după dânsul nouri negri şi
vârtejuri de ninsoare”.
Monografia satului de munte se completează cu noi aspecte. Foarte bine este
surprinsă ospitalitatea omului de la munte.
Vitoria cunoaşte şi respectă obiceiurile, căci procedează cum se cuvine la Borca
intrând la lehuză „să-i pună rodin sub pernă un coştei de bucăţele de zahăr, şi pe fruntea
creştinului celui nou o hârtie de douăzeci de lei”, închinând apoi cu paharul către nănaşi
şi sărutând mâna preotului, gesturi care însă nu o împiedică să spună că o mână către
Dorna o datorie de bani pe care nu a putut încă să o împlinească. La Cruci va da peste o
nuntă zburând cu săniile peste apele Bistriţei, în timp ce bărbatii trag cu pistoalele ca să
sperie iarna. Si aici cinsteşte cu plosca şi face : „frumoasă urare miresei”. Cu acest prilej
se poartă o discuţie relevantă referitoare la calendarul cel nou cu care muntenii nu se
împacă încă, voind să fie cu 13 zile mai tineri.

4
 În cele din urmă, la Vatra Dornei, acesta a cumpărat 300 de oi pe care, cu
ciobanii, a pornit să le coboare la iernat. La Vatra Dornei „vremea s-a zbârlit”, vremea
şi semnele îndemnându-i să meargă în acea parte. Natura întreagă participă la
descoperirea ucigaşului, stabilind şi itinerariul final. După aceea suie un drum şerpuit,
săpat în stâncă, linia şerpuită amintind de scurgerea continuă a vieţii în moarte şi în
univers. Vitoria are ştiinţa tălmăcirii semnelor naturii pe care o cunoaşte şi o explică,
bazându-se pe experienţa înaintaşilor.
La sfârşitul capitolului al XI-lea apare prima aluzie, aproape imperceptibilă la
mitul osirian, când Vitoria trebuia să afle „dacă Lipan s-a înălţat în soare ori a curs pe-o
apă”. Punctul central al mitului osirian în „Baltagul” îl reprezintă găsirea şi refacerea
trupului neînsufleţit al lui Nechifor Lipan: Oase risipite, cu zgârciurile umede, albeau
ţărâna. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Era el acolo,
însă împuţinat de dinţii fiarelor. Scheletul calului, curăţit de carne, sub tarniţă şi
poclăzi, zăcea mai încolo. Dacă Vitoria corespunde lui Isis şi ea este însoţită de
Gheorghiţă, corespondentul lui Horus, căruia i se alătură corespondentul lui Anubis,
Lupu. Ca şi în mitul osirian este prezent şi în Baltagul, beţişorul. Scena descoperirii
câinelui dezvăluie un Sadoveanu cu mare spirit de observaţie, un adevărat psiholog.
După ce descoperă leşul lui Nechifor, Vitoria devine şi mai tenace în îndeplinirea
datoriilor faţă de mort. Ea nu acuză pe nimeni, însă cuvintele ei au un substrat adânc.
Priveghiul este realizat de fiul lui, iar coborârea acestuia poate fi asociată cu o
coborâre în infern, ieşirea fiind asociată cu o renaştere.
Un întreg ceremonial presupune însă înmormântarea, cerând car împodobit cu
cetină, buciumaşi, bocitoare pricepute şi preoţi, bucate împărţite întru pomenirea
mortului şi praznic la care e poftită multă lume. Un moment esenţial este cel al
demascării, făcută cu o dibăcie extraordinară, confirmând cunoaşterea adâncă a
semenilor. Întrebările viclene şi iscusite le formulează pe fondul unei puternice stări de
tensiune pe care o creează, apoi afirmă cu tărie că ştie cum s-au petrecut lucrurile,
relatând cu uimitoare precizie crima celor doi.
În drumeţiile ei, în nopţile şi zilele de nelinişte, Vitoria a acumulat suficiente date
pentru a putea demasca făptaşii. Siguranţa şi obiectivitatea cu care-şi spune cuvintele la
parastas izvorăsc din dorinţa de dreptate a eroinei. Frazele spuse de Vitoria Lipan sunt
construite antitetic. Acum, Vitoria face precizări în legătură cu locul, modul şi timpul
crimei. Bogza se pierde cu firea şi se repede la fiul mortului, dar cade pălit în frunte de
baltag şi muşcat aprig de câinele care nu-l uitase. În cele din urmă amândoi făptaşii
mărturisesc. Poporul devine martor la săvârşirea judecăţii şi aprobă pedepsirea
vinovaţilor în spiritul moralei sale. După spovedania publică a făptaşului, femeia se
poate întoarce la ale sale ca gospodar şi ca mamă cu fată de măritat ce se află, împlinind
în timp şi cele cuvenite faţă de memoria celui dus.
Personajele înfăţişează tipologii reprezentative pentru lumea satului de la munte,
la începutul secolului al XX-lea.
Vitoria Lipan este personajul principal , femeia voluntară, munteanca, soţie de
cioban. Ea este o femeie puternică, pricepută, hotărâtă, curajoasă şi lucidă. Inteligenţa

5
nativă şi stăpânirea de sine sunt evidenţiate pe drum, dar mai ales la parastas, când
demască ucigaşii.
Aparţinând lumii arhaice, Vitoria este păstrătoarea tradiţiilor şi este refractară la
noutăţile civilizaţiei: „În tren eşti olog, mut şi chior.” Ca mamă, îi interzice Minodorei
să poarte coc şi bluză şi contribuie prin călătoria sa la maturizarea lui Gheorghiţă.
Personajul secundar, Gheorghiţă, reprezintă generaţia tânără, care trebuie să ia
locul tatălui dispărut. Romanul poate fi considerat iniţiatic, deoarece prezintă drumul
spre maturizarea lui Gheorghiţă.
Nechifor Lipan este caracterizat prin absenţă, prin retrospectivă şi rememorare şi
simbolizează destinul muritor al oamenilor. Vorba lui Lipan, „Nimene nu poate sări
peste umbra lui.”, anticipează destinul său.
Personajele episodice sunt reprezentative pentru lumea satului arhaic: Minodora,
fiica receptivă la noutăţile civilizaţiei, moş Pricop (ospitalitatea), părintele Dănilă
(autoritatea spirituală), baba Maranda (credinţa în superstiţii).
Personajul colectiv, muntenii capătă un portret la începutul romanului, în legenda
pe care o spunea Lipan la cumetrii.
Încheiere
Familia Lipanilor este parte a acestei colectivităţi: imaginea lui Nechifor este
păstrată în memoria celorlalţi, Vitoria este exponentul feminin al acestei lumi arhaice,
iar tinerii receptivi la noutăţile civilzaţiei, Minodora şi Gheorghiţă sunt readuşi la
rolurile impuse de existenţa pastorală de mama autoritară.
Romanul a primit de-a lungul timpului o serie de interpretări: reconstituire a
„Mioriţei” (E. Lovinescu), roman antropologic şi poliţist (G. Călinescu ), roman de
dragoste şi o anti-Mioriţă ( Al. Paleologu).
Pornind de la un eveniment tragic – moartea lui Nechifor – Sadoveanu oferă o
perspectivă luminoasă, pozitivă asupra existenţei: confruntarea dintre tradiţie şi
modernitate poate fi împăcată şi valorificată în favoarea echilibrării fiinţei, atunci cănd
corelarea celor două orânduiri se face cu un scop nobil, aflarea adevărului, restabilirea
dreptăţii.
Romanul este – prin cuprinderea vieţii sub multiplele ei aspecte – o monografie
realistă. Acest roman confirmă – ca şi restul operei – mărturisirea scriitorului: Poporul
este părintele meu literar.

6
 Caracterizarea Vitoriei Lipan – personaj principal dintr-un roman tradiţional ,
realist-mitic, interbelic

Mihail Sadoveanu, Ceahlăul literaturii noastre, a realizat de-a lungul vieţii sale o
operă deosebit de bogată şi în acelaşi timp de o variaţie tematică. Încadrat armonios în
momentul sadovenian, romanul Baltagul este o capodoperă a literaturii române şi o
operă reprezentativă pentru autorul ei, preţuitor statornic al oamenilor de sub cetina
brazilor. Apare în anul 1930, fiind scris în 17 zile. Deşi se pot găsi similitudini cu alte
creaţii, cartea rămâne o scriere unică.
Capodopera sadoveniană poate fi interpretată ca roman social, mitic, poliţist,
iniţiatic sau de dragoste.
Autor al unei opere vaste şi variate, Mihail Sadoveanu se impune prin
originalitatea creaţiei în care epicul se împleteşte cu liricul şi trecutul fuzionează cu
prezentul. Întreaga sa creaţie este un adevărat epos al mişcării prin timp, cu obiceiurile
şi credinţele sale. Prin subiect, romanul Baltagul se fixează în lumea păstorilor şi are în
centrul său o femeie care vrea să stabilească adevărul după legea nescrisă a locului.
Aceasta este cartea unei eroine de primă mărime, om cu însuşiri deosebite, având o
puternică individualitate, dar şi exponent al speţei, cum spune George Călinescu.
1. Prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului ales, prin
raportare la conflictul/conflictele romanului
Personajul principal este Vitoria Lipan, femeia voluntară, munteancă, soţie de
cioban şi mamă autoritară. Ea este o femeie puternică, hotărâtă să-şi găsească soţul, să
facă dreptate şi să-l înmormânteze creştineşte.
Este o femeie conservatoare, respectă obiceiurile, tradiţiile satului patriarhal şi
respinge noutăţile aduse de copii.
Vitoria Lipan este un personaj complex şi, de aceea, părerile referitoare la ea sunt
diferite. G. Călinescu asociază numele ei cu al lui Hamlet. Alteori, este considerată „un
suflet tenace şi aspru de munteancă”, „un aspru caracter, de o voinţă aproape sălbatică,
aproape neomenoasă” (Perpessicius) sau „nereligioasă, vicleană şi rea”(Nicolae
Manolescu).
2. Ilustrarea a patru elemente de structură şi de compoziţie ale romanului
studiat, semnificative pentru particularităţile de construcţie a personajului
ales (de exemplu: acţiune, conflict, modalităţi de caracterizare a
personajelor, registre stilistice, relaţii temporale şi spaţiale etc.)
Titlul pune întregul univers al cărţii sub semnul dualităţii. Baltagul, simbol
ambivalent (topor „cu ascuţişul curb”, cu două tăişuri), este şi unealtă şi armă, figurând
simbolic viaţa şi moartea.baltagul este un simbol ambivalent: armă a crimei şi
instrumentul actului justiţiar, reparator. Baltagul lui Gheorghiţă se păstrează neatisns de
sângele ucigaşilor. Criticul Marin Mincu asociază baltagul cu labrysul , securea dublă
cu care a fost omorât minotaurul.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul relatând omniscient şi
omniprezent, prin tehnica detaliului şi prin observaţie lumea satului de munteni şi
acţiunile Vitoriei. La parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului. Inteligentă, ca

7
„un Hamlet feminin”, ea reconstituie crima pe baza propriilor deducţii şi o povesteşte
veridic celor prezenţi la parastas, ceea ce îi determină pe criminali să-şi recunoască vina
în faţa satului şi a autorităţilor.
Repere temporale şi spaţiale
Din punct de vedere spaţial, acţiunea se desfăşoară în munţii Tarcăului şi în zona
Dornei şi a Bistriţei, dar şi a câmpiei Cristeşti, în Balta Jijiei. Scriere ficţională cu
valenţe mitice, romancierul imaginează satul Lipanilor, Măgura Tarcăului, şi utilizează
toponime simbolice, precum satul Doi Meri şi râul Neagra. Din punct de vedere
temporal, faptele sunt proiectate într-un timp mitic, în ciuda unor indicii (trenul şi
calendarul ). Apar repere temporale din calendarul religios al satului tradiţional:
„aproape de Sf. Andrei”, „în Postul Mare” şi „10 Martie”.
Romanul este structurat în 16 capitole, având de fapt trei mari părţi, dintre care
prima, desfăşurată pe întinderea primelor şase, vorbeşte despre aşteptarea femeii care
este bântuită de nelinişti şi de speranţe, de semne rău prevestitoare. Pătrundem aici în
viaţa aşezării rurale din zona montană cu toate caracteristicile sale, începându-se
monografia artistică a satului moldovenesc, prin descrierea gospodăriei Lipanilor, dar
prezentându-se şi o seamă de oameni şi de obiceiuri ale locului.
A doua parte este alcătuită din capitolele VII-XIII şi istoriseşte căutările eroinei,
căutări care prilejuiesc alte trimiteri la viaţa muntenilor, completându-se datele
monografiei artistice. Asistăm astfel la câteva evenimente, un botez şi o nuntă la care
cei doi drumeţi, Vitoria şi fecioraşul ei primesc să participe pentru că, orice s-ar
întâmpla, nu se cuvine ca la asemenea bucurii ale semenilor să nu fii părtaş. Tot acum se
întregeşte şi portretul făcut de către autor oamenilor muntelui, trăitori ai ţinutului unde
tradiţia şi datina au valoare de lege nescrisă. Acum, istovitoarea căutare îşi află sfârşitul,
pentru că sunt găsite rămăşiţele pământeşti ale celui care a fost omul Vitoriei.
Începând cu capitolul al XIV-lea, munteanca porneşte înfăptuirea actului de
dreptate. Scena petrecută la praznic şi încheiată cu dovedirea ucigaşilor, alcătuieşte o
pagină de antologie.
Incipitul romanului este o sociogonie mitică cu punct de plecare în mitologia
biblică. Este o legendă despre ocupaţiile şi despre modul de viaţă al păstorilor şi al altor
neamuri, pe care o spunea Nechifor la „cumătrii şi botezuri”. Legenda e rememorată de
Vitoria în absenţa soţului ei şi anticipează destinul acestuia. Finalul cuprinde planurile
de viitor ale Vitoriei în legătură cu familia ei, rostite după încheierea acţiunii.
3. Ilustrarea trăsăturilor romanului ales, prin secvenţe narative/situaţii
semnificative sau prin citate comentate.
Vitoria Lipan este un tip reprezentativ pentru femeia din muntele acelei părţi de
ţară, dar, în acelaşi timp, are şi distincte trăsături proprii.
Încă de la începutul romanului, Sadoveanu îi face o admirabilă schiţă de portet
fizic, grăitoare pentru a comunica faptul că la anii ei, Vitoria este încă o femeie
atrăgătoare: Ochii ei căprui în care parcă se răsfrânge lumina castanie a părului, erau
duşi departe...
Pe parcurs portretul se întregeşte cu linii noi chiar dacă ochii rămân elementul cel
mai expresiv: Nu mai era tânără dar mai avea o frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii

8
îi luceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe. Iată
cauza pentru care Lipan, oriunde ar fi fost dus, venea la dânsa ca la apa cea bună.
Aceasta este Vitoria care, în ciuda faptului că e un om simplu, are o complexitate de
caracter remarcabilă.
Portretul său moral reiese atât direct, cât şi indirect, prin fapte, gesturi, limbaj,
atitudine.
Mai întâi de toate Vitoria este inteligentă, fapt parcă în permanenţă argumentat de
scriitor, începând cu abilitatea reconstituirii drumului lui Nechifor, continuând cu
spusele ei foarte bine gândite şi culminând cu arta conducerii dialogului.
Vitoria glumeşte subţire şi gândul ne duce la jupâneasa Ilisafta ( Fraţii Jderi, M.
Sadoveanu ), câteva scene fiind foarte semnificative pentru umorul şi pentru ironia
femeii. Lui Mitrea, argatul care cere îmbrăcăminte în vreme ce este poftit să cureţe
hornul, i se spune imediat: Scoate, fată, din casa cea mică ce-i trebuie holteiului ăstuia
şi leapădă-i toate toate în braţe ca să se suie cu ele la hoceag. Nici pe Gheorghiţă nu-l
iartă, chiar dacă e mai tolerantă: Dragul mamei cărturar...se vede că mintea ta-i în cărţi
şi slove. Mai bine ar fi să fie la tine în cap. Ascuţita ei isteţime o ajută să îi descifreze
pe ceilalţi, astfel încât feciorul pare puţin înspăimântat.
Vitoria este o pricepută şi harnică gospodină, ce poate să conducă cu straşnic braţ
casa ale cărei socoteli le poartă cu uşurinţă în minte, ştiind bunăoară că mai avem în
acasă şaptezeci de piei de oaie, o sută de miel şi şaizeci de burdufuri cu brânză
afumată. Toate le face cu chibzuinţă, tocmindu-se negustoreşte şi stârnind admiraţia
domnlui David, plătind cuviincios pentru serviciile care i se aduc. Nu zvârle banii
pentru că le ştie puterea, dar nici nu se tocmeşte atunci când este vorba să cinstească,
aşa cum înţelege ea, memoria dispărutului.
În tot ce înfăptuieşte, Vitoria dovedeşte o puternică voinţă şi o hotărâre de
nestrămutat, o tenacitate care uimesc la o femeie. Ceea ce face este şi dovada spiritului
justiţiar, înţelegând că dreptatea se cere împlinită pe această lume, că cei răi trebuie
pedepsiţi cu rău şi că ea este în primul rând chemată să o înfăptuiască, fiindcă cel care a
murit mişeleşte este omul ei cel drag, lângă care se simţea încă tânără pentru că abia
acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţe. Dragostea pentru soţ şi datoria
faţă de tradiţie sunt, deci, mobilurile esenţiale care o mână pe Vitoria Lipan la acţiune.
Vitoria este un personaj reprezentativ pentru omul de la munte căruia îi dedică
Sadoveanu rânduri din care răzbat admiraţia şi preţuirea. Eroina are simţul tălmăcirii
fără greş a semnelor naturii pe care o cunoaşte şi o explică, bazându-se pe experienţa
înaintaşilor pentru că „toate urmau ca pe vremea lui Burebista craiul nostru cel de
demult, stăpâniri se schimbă, limbile se petrecuseră, dar rânduielile omului şi ale
stihiilor stăruiseră...” Speranţei flăcăului ei că vremea are să se îmbuneze mama îi pune
capăt grăind cu siguranţă: „Ehe, Gheorghiţă, calea voastră-i lungă şi are să ne mai bată
viscole, căci trebuie să vie asupra lumii omătul mieilor şi al cocostârcilor.”
Comunică parcă pe căi neştiute cu elementele naturii care se răzvrătesc atunci
când o ia pe drum greşit şi care o îndeamnă când se află pe calea cea bună căci „o
împingea către vale vântul de la spate” şi „acuma vedea adevărat şi bine că vântul a
contenit...Semnul era vădit”. Reînvierea naturii dă trupului ei puteri noi şi „ar fi vrut să

9
cânte şi să înmugurească; simţea intrând în el soare şi bucurie” dar sufletul îi e cernit şi
„se ofilea în ea totul, grabnic ca clopoţeii pe care îi ţinea între degete”.
Această ţărancă, neştiind slovele, are o anumită încrâncenare în a respinge noul,
pe care o înţelegem doar la formula arhaică de viaţă dintr-un mediu unde Galaţiul părea
că se află „la marginea pământului”. Ea a fost deprinsă de ai săi să situeze mai presus de
orice datina străbună, fapt ce se manifestă în educaţia fiicei sale căreia îi reproşează cu
asprime unele îndrăzneli vestimentare şi de comportament precum şi nesocotirea opiniei
materne prin alegerea flăcăului cu nas mare al dăscăliţei lui Topor. Încălcarea unor
rânduieli dobândeşte proporţii criminale: „Şi să te prind că dai gunoiul afară, cum ai
făcut azi, că-ţi pun la gât cinci pietre de câte cinci ocă”. În ciuda acestui fapt, când noul
îşi dovedeşte eficienţa, nu ezită să îl folosească, mărturisind oarecum înciudată, că din
lipsă de timp, „am săvârşit şi asemenea păcat, vorbind pe sârmă”, iar pe Gheorghiţă îl
îndeamnă să ţesale caii „după moda cea nouă”. Este, în mod inexplicabil, superstiţioasă.
Şi cocoşul întors cu pliscul spre poartă şi cântând o singură dată o sperie, ca şi visele cu
apă neagră peste care omul său trece călare, însă, de fapt, cele mai multe dintre
interpretările ei, au la bază o logică ireproşabilă.
Întreaga ei călătorie cu popasuri numeroase, dovedeşte atitudine diplomatică,
deoarece nu mărturiseşte decât arareori adevărata cauză a drumului ei lung, temătoare
fiind de oamenii poftind la bunul altuia.
Cunoaşte şi respectă obiceiurile, căci procedează cum se cuvine la Borca intrând
la lehuză „să-i pună rodin sub pernă un coştei de bucăţele de zahăr, şi pe fruntea
creştinului celui nou o hârtie de douăzeci de lei”, închinând apoi cu paharul către nănaşi
şi sărutând mâna preotului, gesturi care însă nu o împiedică să spună că o mână către
dorna o datorie de bani pe care nu a putut încă să o împlinească. La Cruci va da peste o
nuntă zburând cu săniile peste apele Bistriţei, în timp ce bărbatii trag cu pistoalele ca să
sperie iarna. Si aici cinsteşte cu plosca şi face: „frumoasă urare miresei”.
În prima convorbire cu Bogza se arată rugătoare şi neajutorată pentru a nu stârni
bănuieli, dar ştie să pună întrebări meşteşugite soţiei lui Iorgu Vasiliu, trăgând-o de
limbă şi profitând de neînţelegerile dintre aceasta şi soţiile celor doi oieri bogaţi.
Cea mai deplină dovadă a inteligenţei ne-o oferă modul ingenios în care ştie să
conducă discuţia de la praznic, astfel purtată încât ucigaşul, ameţit de băutură, să se
demaşte singur printr-un gest necugetat, prilejuind răzbunarea sângelui cu sânge. Acum,
după ce făptaşii şi-au recunoscut vina şi s-a făcut dreptate, armonia morală a lumii se
reface şi lucrurile intră în cursul lor firesc.
Încheiere
Vitoria Lipan este un personaj exponenţial, conturat în linii ferme, trăsăturile ei
fiind caracteristice lumii sadoviene: mamă şi soţie iubitoare, Vitoria este în acelaşi timp
dură, aprigă, hotărâtă, figură reprezentativă pentru omul din popor recunoscut prin
bogăţia sa sufletească. George Călinescu vedea în Vitoria „un exponent al speţei.[...]
Vitoria este un Hamlet feminin care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie,
pune la cale reprezentaţiuni trădătoare şi, când dovada s-a făcut, dă drumul răzbunării.”

10
 Relația dintre două personaje: Vitoria și Gheorghiță
Roman realist-mitic, tradițional, obiectiv

Mihail Sadoveanu, Ceahlăul literaturii noastre, a realizat de-a lungul vieţii sale o
operă deosebit de bogată şi în acelaşi timp de o variaţie tematică. Încadrat armonios în
momentul sadovenian, romanul Baltagul este o capodoperă a literaturii române şi o
operă reprezentativă pentru autorul ei, preţuitor statornic al oamenilor de sub cetina
brazilor. Apare în anul 1930, fiind scris în 17 zile. Deşi se pot găsi similitudini cu alte
creaţii, cartea rămâne o scriere unică.
Capodopera sadoveniană poate fi interpretată ca roman social, mitic, poliţist,
iniţiatic sau de dragoste.
Autor al unei opere vaste şi variate, Mihail Sadoveanu se impune prin
originalitatea creaţiei în care epicul se împleteşte cu liricul şi trecutul fuzionează cu
prezentul. Întreaga sa creaţie este un adevărat epos al mişcării prin timp, cu obiceiurile
şi credinţele sale. Prin subiect, romanul Baltagul se fixează în lumea păstorilor şi are în
centrul său o femeie care vrea să stabilească adevărul după legea nescrisă a locului.
Aceasta este cartea unei eroine de primă mărime, om cu însuşiri deosebite, având o
puternică individualitate, dar şi exponent al speţei, cum spune George Călinescu.
1. Prezentarea statutului social, psihologic, moral al fiecăruia dintre cele două
personaje
Personajul principal este Vitoria Lipan, femeia voluntară, munteancă, soţie de
cioban şi mamă autoritară. Ea este o femeie puternică, hotărâtă să-şi găsească soţul, să
facă dreptate şi să-l înmormânteze creştineşte. Este o femeie conservatoare, respectă
obiceiurile, tradiţiile satului patriarhal şi respinge noutăţile aduse de copii.
Vitoria Lipan este un personaj complex şi, de aceea, părerile referitoare la ea sunt
diferite. G. Călinescu asociază numele ei cu al lui Hamlet. Alteori, este considerată „un
suflet tenace şi aspru de munteancă”, „un aspru caracter, de o voinţă aproape sălbatică,
aproape neomenoasă” (Perpessicius) sau „nereligioasă, vicleană şi rea”(Nicolae
Manolescu).
Vitoria si fiul ei, Gheorghiță, sunt înfățișați într-o călătorie simbolică. Aceasta se
va dovedi un fervent inițiatic pentru băiatul care pleacă de acasă copil și revine bărbat,
pregătit să facă anul viitor, de unul singur, traseul transhumanței.
Gheorghiță este generația tânără care trebuie să ia locul tatălui dispărut și care
este deschis spre noutățile civilizației. Nechifor are încredere în el și îl trimite cu oile la
iernat, la Apa Jijiei.
Deși inițial vrea ca băiatul vrea să pornească singur în căutarea tatălui, Vitoria își
dă seama de lipsa lui de experiență și îi cere să o însoțească în călătorie.
Criticul Al. Paleologu în „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail
Sadoveanu” propune o viziune inedită de interpretare a romanului, ca o continuare a
baladei „Miorița”. Călătoria Vitoriei în cautarea rămășițelor lui Nechifor este povestea
lui Isis în căutarea lui Osiris. La sfârșitul capitolului al XI-lea apare prima aluzie
imperceptibilă la mitul lui Osiris, când spune că „trebuia să afle dacă Lipan s-a înălțat în

11
soare ori a curs pe o apă”. Osiris este soarele care apune și răsare, adică moare și
reînvie.
Isis-Vitoria este însoțită de Gheorghiță-Horus și de câinele, Lupu-Anubis, ghid și
păzitor al sufletului după moarte.
2. Evidențierea modului în care se manifestă relația dintre cele două personaje
prin două episoade/secvențe comentate
Roman inițiatic este din punctul de vedere al lui Gheorghiță, personaj secundar.
Începând cu capitolul al VIII-lea autorul prezintă călătoria lui Gheorghiță cu Vitoria, un
drum lung și decisiv pentru viața lui. La sfârșitul cărții el intră într-un alt fel de
existență, cu alte responsabilități.
Ultima pagină diferă de restul romanului prin faptul că aici, pentru prima dată,
Vitoria îi vorbește fiului ei folosind persoana întâi plural: „Facem cu domnul Toma
toate socotelile și-i plătim cinstit, mulțumindu-i frumos.” Preluarea nu s-a făcut în
întregime; în privința unui lucru important ca măritișul Minodorei este doar informat
este doar informat că sora lui nu-l va lua pe băiatul dăscăliței lui Topor. Gheorghiță a
parcurs treptele numai până la intrarea în lumea adulților.
Deși vorbește la persoana întâi, Vitoria continuă să-i dea lecții. Din discursul ei
final, băiatul trebuie să înțeleagă că trebuie să-și plătească toate datoriile, să respecte cu
strictețe datinile (pomenile), să fie mândru de averea sa (praznicul mai bun să îl facă cu
carne de miel), să fie gospodar și prevăzător (să cunoască turmele și să tocmească
pășunile).
Treptele inițierii din „Baltagul” se aseamănă foarte bine cu cele din basmul
popular: copilăria fericită, drumul, participarea la evenimente decisive, veghea
înspăimântată, lovirea lui Bogza, preluarea responsabilităților. Eroul are aceeași vârstă,
este supus unor probe pe care le trece cu succes, apoi va lua locul (parțial sau în
întregime) unui conducător. Totul se petrece după ce eroul pleacă la drum, despărțindu-
se prin această plecare mai mult de copilărie decât de casă (convertirea spațiului în
timp): „Toate acestea i le aducea aminte mirosul de fân în care pluteau vara și copilăria.
Cum se risipește mireasma în ger, așa s-au dus toate. Acum a intrat la slujbă grea și la
necaz.”
Din dragoste pentru Nechifor și din dorința de a-l înmormânta creștinește, Vitoria
are curajul de a părăsi satul, acțiune imposibilă în acea perioadă, fapt ce îl determină pe
Nicolae Manolescu să o numească „o femeie în țara bărbaților”. Face cu chibzuință
pregătiri pentru călătorie, pe drum își ia o pușcă pe care nu ezită să o folosească, iar lui
Gheorghiță îi dă un baltag sfințit.
Vitoria le transmite copiilor dragostea și respectul pentru tradiții. Este refractară
la noutățile civilizației. Gheorghiță o îndeamnă să călătorească cu trenul, iar ea îi spune
că „în tren este olog, mut și chior”.
În raport cu Gheorghiță ea este inițiatoarea, pe care îl obligă să-și asume
responsabilitatea unui bărbat: „De-acu trebuie să te arăți bărbat. Eu n-am alt sprijin și
am nevoie de brațul tău.” Pe drum, băiatul vede că mama a devenit mai aspră și constată
că „i-au crescut țepi de aricioaică.”

12
 O primă scenă reprezentativă pentru maturizarea tânărului și pentru evoluția
relației dintre cele două personaje este coborârea în râpă.
Punctul central al mitului osirian în „Baltagul” îl reprezintă găsirea şi refacerea
trupului neînsufleţit al lui Nechifor Lipan: „Oase risipite, cu zgârciurile umede, albeau
ţărâna. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Era el acolo,
însă împuţinat de dinţii fiarelor. Scheletul calului, curăţit de carne, sub tarniţă şi
poclăzi, zăcea mai încolo”. Trupul este găsit în dreptul Crucii Talienilor, între Suha și
Sabasa. Dacă Vitoria corespunde lui Isis şi ea este însoţită de Gheorghiţă,
corespondentul lui Horus, căruia i se alătură corespondentul lui Anubis, Lupu. Ca şi în
mitul osirian este prezent şi în Baltagul, beţişorul. Scena descoperirii câinelui dezvăluie
un Sadoveanu cu mare spirit de observaţie, un adevărat psiholog. După ce descoperă
leşul lui Nechifor, Vitoria devine şi mai tenace în îndeplinirea datoriilor faţă de mort.
Ea nu acuză pe nimeni, însă cuvintele ei au un substrat adânc.
Priveghiul este realizat de fiul lui, iar coborârea acestuia poate fi asociată cu o
coborâre în infern, ieşirea fiind asociată cu o renaştere. Inițierea presupune o probă a
curajului bărbătesc. Dar Gheorghița nu s-a maturizat pe deplin și de aceea caută să se
îndepărteze de locul încremenit unde se aflau rămășițele pământești ale tatălui său.
A doua secvență semnificativă este parastasul lui Nechifor, când Vitoria
reconstituie scena morții soțului ei și o povestește în fața sătenilor. Întrebările viclene şi
iscusite le formulează pe fondul unei puternice stări de tensiune pe care o creează, apoi
afirmă cu tărie că ştie cum s-au petrecut lucrurile, relatând cu uimitoare precizie crima
celor doi. Îi cere baltagul lui Calistrat Bogza și îl acuză: „- Gheorghiță, mi se pare că pe
baltag e scris sânge și acesta-i omul care a lovit pe tata-tău.” Bogza se repede la flăcău
și este lovit cu propiul baltag. Astfel, tânărul răzbună moartea tatălui său și restabilește
dreptatea. Inițierea băiatului este încheiată; el este acum pregătit să-și asume rolul de
cap al familiei.
3. Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj ale textului
narativ, semnificative pentru relația dintre cele două personaje, din seria:
acțiune, conflict, perspectiva narativă, modalități de caracterizare, limbaj etc.
Titlul pune întregul univers al cărţii sub semnul dualităţii. Baltagul, simbol
ambivalent (topor „cu ascuţişul curb”, cu două tăişuri), este şi unealtă şi armă, figurând
simbolic viaţa şi moartea.baltagul este un simbol ambivalent: armă a crimei şi
instrumentul actului justiţiar, reparator. Baltagul lui Gheorghiţă se păstrează neatisns de
sângele ucigaşilor. Criticul Marin Mincu asociază baltagul cu labrysul , securea dublă
cu care a fost omorât minotaurul.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul relatând omniscient şi
omniprezent, prin tehnica detaliului şi prin observaţie lumea satului de munteni şi
acţiunile Vitoriei. La parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului. Inteligentă, ca
„un Hamlet feminin”, ea reconstituie crima pe baza propriilor deducţii şi o povesteşte
veridic celor prezenţi la parastas, ceea ce îi determină pe criminali să-şi recunoască vina
în faţa satului şi a autorităţilor.
Romanul este structurat în 16 capitole, având de fapt trei mari părţi, dintre care
prima, desfăşurată pe întinderea primelor şase, vorbeşte despre aşteptarea femeii care

13
este bântuită de nelinişti şi de speranţe, de semne rău prevestitoare. Pătrundem aici în
viaţa aşezării rurale din zona montană cu toate caracteristicile sale, începându-se
monografia artistică a satului moldovenesc, prin descrierea gospodăriei Lipanilor, dar
prezentându-se şi o seamă de oameni şi de obiceiuri ale locului.
A doua parte este alcătuită din capitolele VII-XIII şi istoriseşte căutările eroinei,
căutări care prilejuiesc alte trimiteri la viaţa muntenilor, completându-se datele
monografiei artistice. Asistăm astfel la câteva evenimente, un botez şi o nuntă la care
cei doi drumeţi, Vitoria şi fecioraşul ei primesc să participe pentru că, orice s-ar
întâmpla, nu se cuvine ca la asemenea bucurii ale semenilor să nu fii părtaş. Tot acum se
întregeşte şi portretul făcut de către autor oamenilor muntelui, trăitori ai ţinutului unde
tradiţia şi datina au valoare de lege nescrisă. Acum, istovitoarea căutare îşi află sfârşitul,
pentru că sunt găsite rămăşiţele pământeşti ale celui care a fost omul Vitoriei.
Începând cu capitolul al XIV-lea, munteanca porneşte înfăptuirea actului de
dreptate. Scena petrecută la praznic şi încheiată cu dovedirea ucigaşilor, alcătuieşte o
pagină de antologie.
Incipitul romanului este o sociogonie mitică cu punct de plecare în mitologia
biblică. Este o legendă despre ocupaţiile şi despre modul de viaţă al păstorilor şi al altor
neamuri, pe care o spunea Nechifor la „cumătrii şi botezuri”. Legenda e rememorată de
Vitoria în absenţa soţului ei şi anticipează destinul acestuia. Finalul cuprinde planurile
de viitor ale Vitoriei în legătură cu familia ei, rostite după încheierea acţiunii.
Principalul conflict al romanului este cel dintre Vitoria și cei doi ucigași. Ea este
ajutată de Gheorghiță, pe care călătoria îl maturizează. La începutul romanului Vitoria
trăiește un conflict interior, cauzat de dispariția soțului. De asemenea, este prezent și un
conflict între tradiție și modernitate. Vitoria este păstrătoarea tradițiilor, în timp ce copiii
ei sunt dornici de a aborda noutățile civilizației.
Personajele înfățișează tipologii reprezentative pentru lumea satului de la munte,
de la începutul secolului al XX-lea. Personajele sunt individualizate prin caracterizare
directă (portret fizic) și indirectă (prin fapte, limbaj, gânduri, nume).
Încă de la începutul romanului, Sadoveanu îi face o admirabilă schiţă de portet
fizic, grăitoare pentru a comunica faptul că la anii ei, Vitoria este încă o femeie
atrăgătoare: Ochii ei căprui în care parcă se răsfrânge lumina castanie a părului, erau
duşi departe...
Pe parcurs portretul se întregeşte cu linii noi chiar dacă ochii rămân elementul cel
mai expresiv: Nu mai era tânără dar mai avea o frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii
îi luceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe. Iată
cauza pentru care Lipan, oriunde ar fi fost dus, venea la dânsa ca la apa cea bună.
Aceasta este Vitoria care, în ciuda faptului că e un om simplu, are o complexitate de
caracter remarcabilă.
Portretul său moral reiese atât direct, cât şi indirect, prin fapte, gesturi, limbaj,
atitudine.
Mai întâi de toate Vitoria este inteligentă, fapt parcă în permanenţă argumentat de
scriitor, începând cu abilitatea reconstituirii drumului lui Nechifor, continuând cu
spusele ei foarte bine gândite şi culminând cu arta conducerii dialogului.

14
 Gheorghiță este caracterizat în mod direct, printr-un portret făcut de către narator,
din care reiese asemănarea cu Vitoria: „Gheorghiță era un flăcău sprâncenat ș-avea ochii
ei. Nu prea era vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și cele ce
văzuse. Întorcea un zâmbet frumos ca de fată și abia începea să-i înfiereze mustăcioara.”

Încheiere
Raportul inițiator-inițiat este înfățișat în acest roman al familiei prin relația dintre
mamă și fiu, cu prilejul călătoriei în căutarea osemintelor tatălui. Inteligența Vitoriei și
curajul lui Gheorghiță asigură restabilirea adevărului și pedepsirea ucigașilor.
Personajele capătă valori simbolice prin complexitatea și consistența lor. Structura
psihică a țăranului moldovean este evidențiată de Mihail Sadoveanu prin surprinderea
relațiilor acestuia cu oamenii, cu lucrurile, cu tradițiile și cu obiceiurile.

15