BALTAGUL

MIHAIL SADOVEANU

 roman interbelic
 roman tradiţional
 roman realist-mitic
 roman iniţiatic
 roman obiectiv

RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

Scrie un eseu de 2–3 pagini despre relaţia dintre două personaje dintr-o operă studiată,
aparţinând lui Mihail Sadoveanu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele
repere:

1. - prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru construcţia

personajelor alese (de exemplu: temă, acţiune, conflict, relaţii spaţiale şi temporale,
construcţia subiectului, modalităţi de caracterizare, limbajul personajelor, notaţiile autorului
etc.);

2. - prezentarea situaţiei iniţiale a celor două personaje, din perspectiva tipologiei în care se
încadrează, a statutului lor social, psihologic, moral etc.;

3. - evidenţierea, prin două scene/ citate/ secvenţe comentate, a modului în care evoluează
relaţia dintre cele două personaje;

Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai importanţi scriitori din perioada interbelică.
Operele sale s-ar putea grupa în: romane istorice („Neamul Şoimăreştilor”, „Fraţii Jderi”,
„Zodia Cancerului sau vremea Ducăi Vodă”), scrieri de factură mitică („Creanga de aur”,
„Nopţi de Sânziene”), opere despre locuri şi întâmplări banale („Locul unde nu s-a
întâmplat nimic”), scrieri despre natură, din perspectiva pescarului sau a vânătorului („Ţara
de dincolo de negură” , „Nada florilor”).
Operă de maturitate, romanul „Baltagul”, apărut în 1930, este definitoriu pentru
universal sadovenian, ilustrând perfect formula tradiţională a romanului realist de
observaţie socială şi de problematică morală. Realismul operei „Baltagul” este evidenţiat
de N. Manolescu: „este un roman realist în sensul cel mai propriu”. El recompune
imaginea unei societăţi arhaice, păstrătoare a tradiţiilor, ale cărei legi nescrise sunt puse în
evidenţă prin prezentarea destinului Vitoriei Lipan.
„Baltagul” concentrează, într-un număr relativ mic de pagini, o poveste despre viaţă
şi moarte, despre dragoste şi ură, despre crimă şi pedeapsă.
1. Tema centrală a romanului este căutarea şi aflarea adevărului. Opera poate fi
interpretată ca roman social, mitic, poliţist, iniţiatic şi chiar de dragoste. Există mai multe
teme şi mai multe moduri de tratare a lor.
Romanul porneşte de la mitul existenţei pastorale transpus în balada „Mioriţa”, dar M.
Sadoveanu creează un cadru autentic, specific modului de viaţă al păstorilor din Tarcău.
Titlul romanului este simbolic. Baltagul e în acelaşi timp unealtă şi armă, mai întâi a
crimei şi apoi a răzbunării (Nechifor a fost ucis cu baltagul şi răzbunat de fiul său tot cu un
baltag). În limba greacă „labrys-ul” este numele securii duble cu care a fost ucis Minotaurul
în legenda labirintului cretan. Însăşi denumirea de „labirint” vine de la numele acestei
securi. În romanul scris de Sadoveanu baltagul (labrys-ul) este arma sacră făcută special şi
păstrată anume pentru scopul final, confruntarea decisivă cu ucigaşul. Aici baltagul este
destinat să restabilească echilibrul, să restaureze ordinea care a fost tulburată de uciderea
ciobanului. Pentru a duce la bun sfârşit acest lucru, Vitoria va parcurge un drum labirintic,
de-a lungul căruia este călăuzită de vânt.
Urmărind firul naraţiunii, se pot delimita în structura romanului 3 părţi, ce
construiesc şi adâncesc conflictul epic: de la început până la plecarea în căutarea lui Lipan
(cap. VII); de aici, urmărind drumul Victoriei, până la găsirea osemintelor (cap. XIII); din
acest punct până la sfârşit – înmormântarea, parastasul. (cap. XVI).
Spaţiul acţiunii este cuprins între Munţii şi Valea Tarcăului şi regiunea Dornelor.
Numele satului Lipanilor, Măgura Tarcăului, este fictiv, dar celelalte toponime aparţin
geografiei reale: Piatra Neamţ, Borca, Bicaz, Călugăreni, Broşteni, Suha etc.
Timpul acţiunii se poate doar aproxima, datorită referirii la introducerea calendarului
nou (1924), la călătoria cu trenul şi la utilizarea telegrafului. Perioada în care se desfăşoară
faptele este cuprinsă între două repere cu semnificaţie religioasă: sărbătoarea Sf. Andrei
(care se apropia) şi postul Paştelui din anul următor. Alte sărbători la care se face referire
sunt: Crăciunul, Boboteaza, ziua celor 40 de Mucenici, demonstrând faptul că ţăranul
tradiţional îşi organiza viaţa raportându-se la calendarul religios, nu la cel astronomic.
Incipitul este reprezentat de o poveste despre originea şi destinul muntenilor. Când a
pus „rânduială şi semn fiecărui neam”, Dumnezeu n-a mai avut ce oferi muntenilor. Astfel,
ei au primit o viaţă grea, dar, în compensaţie, „o inimă uşoară”. Trăsăturile muntenilor
regăsite în această poveste sunt semnificative pentru a creiona portretul personajului absent,
Nechifor Lipan: „Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera şi cel cu băutura şi să
aveţi muieri frumoase şi iubeţe”.
Finalul romanului prezintă reintrarea Vitoriei în lume, reluarea ritmurilor fireşti ale
vieţii: „Şi-apoi după aceea ne-om întoarce iar la Măgura ca să luăm de la coadă toate câte
le-am lăsat”.
În ceea ce priveşte perspectiva narativă, în romanul „Baltagul” discursul este
susţinut de un narator auctorial, obiectiv şi omniscient. Uneori însă naratorul extradiegetic
se poziţionează în umbra Vitoriei şi exprimă punctul ei de vedere, ca şi cum aceasta ar
vorbi cu voce tare (focalizare internă): „Acolo vra să zică e stăpânirea împărătească (…).
Bun lucru, neapărat, să fie asemenea rânduială”.
2. Personajele sadoveniene oscilează între tipicitate şi atipicitate. În romanul
„Baltagul”, ca în orice roman realist, întâlnim tipuri: soţia devotată, fata de măritat,
flăcăul, negustorul evreu, preotul, vrăjitoarea satului etc. Deşi Vitoria Lipan pare a
întruchipa imaginea femeii care trăieşte în satul tradiţional, ea nu poate fi încadrată cu
uşurinţă într-un tipar. Pentru mulţi ea este „o muiere ciudată” care face lucruri
surprinzătoare.
Vitoria Lipan este o munteancă de la Măgura Tarcăului, soţia lui Nechifor şi mama
Minodorei şi a lui Gheorghiţă. Ea trăieşte viaţa aspră a oamenilor de la munte.
Vitoria Lipan este o femeie harnică şi pricepută, care duce grijile gospodăriei atunci
când soţul ei este plecat. În ipostaza de soţie, Vitoria este un model de iubire şi
devotament.
Ea este credincioasă şi respectă obiceiurile strămoşeşti. Capabilă să descifreze
semnele naturii în ale cărei ritmuri este integrată, apare o păstrătoare a tradiţiilor,
respingând elementele de civilizaţie şi de noutate, trăsătură în care poate fi recunoscut
sămănătorismul.
 Ca femeie care se confruntă cu o lume necunoscută, trăsături definitorii ale
personajului sunt tăria interioară, tenacitatea, dârzenia cu care îşi urmează drumul, în
căutarea soţului ei: „N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului, pân' ce l-oi
găsi pe Nechifor Lipan”.
Ca mamă, ea veghează cu străşnicie ca Minodora şi Gheorghiţă să crească în respect
faţă de valorile morale şi de legile nescrise ale pământului.
Gheorghiţă, fiul Vitoriei, poartă „numele adevarat şi tainic al lui Nechifor Lipan”,
căruia-i moştenise şi multe dintre însuşiri. La cei şaptesprezece ani ai săi, este un flăcău
sprâncenat, având „ochii căprii ai Vitoriei” şi „un zâmbet frumos de fată”. El este deja
iniţiat în viaţa de păstor. Ajuns la adolescenţă, Gheorghiţă îşi aminteşte cu nostalgie de
copilăria lipsită de griji, petrecută în mijlocul naturii.
Fiind o altă generaţie, băiatul este mai receptiv la nou, fără a ignora însă tradiţia.
Astfel, el, spre deosebire de Vitoria, are încredere în autorităţi, ştie să citească şi mersese cu
trenul. Călătoria pe care o face Vitoria împreună cu fiul ei conturează un labirint geografic
şi spiritual, pentru tânăr drumul putând fi considerat iniţiatic.
3. Relaţia Vitoriei cu Gheorghiţă dovedeşte grija mamei care îşi ajută copilul să se
maturizeze. Vitoria este de obicei mai aspră cu Minodora şi mai tolerantă cu fiul ei, dar
devine severă atunci când consideră că tânărul trebuie să-şi îndeplinească datoria, cea a
găsirii tatălui: „Nu te uita urât, Gheorghiţă, că pentru tine de-aci înainte începe a răsări
soarele”. Băiatul îşi dă seama de schimbarea de atitudine a mamei, dar nu şi-o poate
explica: „Se uita numai cu supărare şi i-au crescut ţepi de aricioaică".
O scenă plină de dramatism, conturând foarte bine relaţia mamei cu fiul său, este cea
în care aceasta descoperă osemintele soţului mort, într-o prăpastie. Cu o luciditate şi o
stăpânire de sine extraordinare, ea le acoperă cu poclada dinainte pregătită, aprinde o
lumânare şi îl lasă pe Gheorghiţă să privegheze. În noaptea vegherii, tânărul se arată însă
nepregătit pentru rolul de bărbat. Tăcerea şi întunericul îl sperie pe Gheorghiţă, care iese
din râpă, neputând înfrunta prezenţa morţii. Vitoria îl ceartă: „- Vai, băiete, cum nu înţelegi
tu o datorie ca asta!”, dar pare mai degrabă resemnată, înţelegând că pregătirea lui pentru
intrarea în lumea bărbaţilor nu s-a încheiat încă.
O altă scenă semnificativă, marcând un moment decisiv pentru Gheorghiţă, este cea
în care Vitoria pune la cale pedepsirea ucigaşilor. Scena parastasului, din capitolul al
XVI-lea al romanului, este realizată cu o artă regizorală desăvârşită. Femeia se asigură de
prezenţa celor doi ucigaşi, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, dar şi de prezenţa autorităţilor. Se
postează alături de Bogza, pe care-l îmbie mieros cu vin de Odobeşti, „care-i plăcea şi lui
Nechifor”. După ce-l dezarmează, trecând baltagul fiului ei, Vitoria povesteşte cu lux de
amănunte cum s-a petrecut crima şi-i deconspiră pe ucigaşi: „- Nu i-a văzut şi nu i-a ştiut
nimeni până acum”. Bogza nu rezistă torturii şi se precipită să-şi recupereze baltagul aflat
la Gheorghiţă. Femeia îl îndeamnă pe fiul ei să împlinească dreptatea: „Gheorghiţă, mi se
pare că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care l-a lovit pe tatăl tău.” Acesta îl
înfruntă pe Bogza cu baltagul cel nou, sfinţit la plecarea din sat. Este ultima fază de iniţiere
a tânărului.
Deznodământul este de tip romantic, justiţiar, marcând împlinirea datoriei Victoriei,
care şi-a găsit bărbatul, l-a îngropat în pământ sfânt şi i-a pedepsit pe ucigaşi. Astfel, viaţa
poate merge mai departe, conducerea gospodăriei fiind preluată de Gheorghiţă, care a
devenit de acum purtător de baltag, adică bărbat.
Așadar, romanul sadovenian exprimă, într-un mod remarcabil, viziunea despre lume
a autorului. În „Baltagul”, colectivitatea rurală tradiţională trăieşte într-un spaţiu ce se
conduce după legile nescrise ale tradiţiei, respectând „rânduiala”. Aceasta este cea care
păstrează, strâns legate, ordinea umană şi pe cea cosmică. Descoperind adevărul despre
moartea soţului său şi făcând dreptate, munteanca verifică, implicit, armonia lumii: „află
ceva mai mult decât pe înfăptuitorii omorului, şi anume că lumea are o coerenţă pe care
moartea lui Lipan n-a distrus-o” (N. Manolescu - „Arca lui Noe”). Alături de mama sa
„creşte” Gheorghiţă, abia ieşit din adolescenţă, a cărui călătorie, pe urmele tatălui său, are
valoarea unei iniţieri. El se descoperă pe sine, lumea, oamenii. Legea find împlinită,
ordinea, „rânduiala” restabilite, viaţa îşi reia cursul, se întoarce la ritmurile ei ancestrale.