ABSURDUL FERICIRII Albert Camus

„Zeii îl osândiseră pe Sisif să rostogolească întruna o stâncă până în vârful unui munte, de
unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu i pedeapsă
mai crâncenă ca munca zadarnică şi fără speranţă. Dacă l credem pe Homer, Sisif era cel mai
înţelept şi mai prudent dintre muritori. …. În legătură cu pricinile pentru care a ajuns
truditorul inutil al Infernului părerile sunt împărţite. Mai întâi, este învinuit că şi ar fi îngăduit
unele libertăţi faţă de zei, cărora le a trădat secretele. … Homer ne povesteşte că Sisif pusese
Moartea în lanţuri. …S a înţeles, fără îndoială, că Sisif este eroul absurd, atât prin pasiunile,
cât şi prin chinul său. Dispreţul faţă de zei, ura faţă de moarte şi pasiunea pentru viaţă i au
adus acel su-pliciu de nespus al fiinţei care se străduieşte în vederea a ceva ce nu va fi
niciodată terminat. E preţul care trebuie plătit pentru pasiunile de pe acest pământ. … În cazul
lui Sisif, vedem doar imensul efort al unui trup încordat spre a ridica piatra uriaşă, spre a o
rostogoli şi a o urca pe acelaşi povârniş de sute şi de sute de ori, la nesfârşit. La capătul
acestui îndelung efort, măsurat prin spaţiul fără cer şi prin timpul fără adâncime, scopul este
atins. Sisif priveşte atunci piatra cum se rostogoleşte în câteva clipe spre acea lume de jos, de
unde va trebui s o urce din nou către înălţimi. Apoi coboară din nou spre câmpie…. Îl văd pe
acest om cum coboară cu pasul greoi, dar măsurat, către chinul său fără de sfârşit. Ceasul
acesta, care este ca o respiraţie şi care revine tot atât de sigur ca şi nefericirea lui, este ceasul
conştiinţei. În fie¬care din aceste clipe când părăseşte înălţimile, coborând către vizuinile
zeilor, este superior destinului său. E mai puternic decât stânca lui. Acest mit este tragic
pentru că eroul său e conştient. Într adevăr, care ar fi chinul lui dacă la fiecare pas ar fi
susţi¬nut de speranţa în izbândă? Muncitorul de azi îndeplineşte în fiecare zi din viaţa lui
aceeaşi muncă şi destinul său nu i mai puţin absurd. Dar el nu i tragic, decât în acele rare
momente când devine conştient. Sisif, proletar al zeilor, nepu¬tincios şi revoltat, îşi cunoaşte
condiţia mizerabilă în toată amploarea ei; la ea se gândeşte în timp ce coboară. Clarvi¬ziunea,
care ar fi trebuit să constituie chinul său, îi desăvârşeşte victoria. Nu există destin care să nu
poată fi depăşit prin dispreţ. Astfel, dacă coborârea se face uneori în durere, ea poate să se
facă şi în bucurie. Cuvântul acesta nu i de prisos. Mi l închipui pe Sisif întorcându se către
stânca sa şi că la începutul drumului era durerea. Când imaginile pământului se îngrămă¬desc
prea năvalnic în amintire, când chemarea fericirii e prea îmbietoare, se întâmplă ca tristeţea să
se trezească în inima omului: e victoria stâncii, e stânca însăşi. Uriaşa mâhnire e o povară prea
grea. Sunt nopţile noastre de pe muntele Ghetsimani. Dar adevărurile zdrobitoare pier când
sunt cunoscute. …Nu descoperi absurdul fără a fi ispitit să scrii un manual despre fericire.
„Dar cum? Pe căi atât de strâmte…?” Există doar o singură lume. Fericirea şi absurdul sunt
doi copii ai aceluiaşi părinte. Ei sunt nedespărţiţi. Ar fi greşit să spunem că fericirea se naşte
neapărat din descoperirea absurdului. Se întâmplă la fel de bine ca sentimentul absurdului să
se nască din fericire. …Toată bucuria tăcută a lui Sisif e aici. Destinul său îi aparţine. Stânca
lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, când îşi contemplă chinul, face să amuţească toţi
idolii. …. Omul absurd spune da şi efortul său nu va înceta niciodată. Dacă există un destin
personal, în schimb nu există destin superior sau, cel puţin, există doar unul singur, pe care el
îl socoteşte fatal şi vrednic de dispreţ. Cât priveşte restul, el se ştie stăpânul zilelor sale. În
acea clipă subtilă când omul se apleacă asupra vieţii sale, Sisif, întorcându se la stâncă,
contemplă acel şir de fapte fără legătură care devine propriul său destin, creat de el, unit sub
privirea memoriei sale şi, în curând, pecetluit de moarte. Astfel, încredinţat de originea pe
deplin omenească a tot ce i omenesc, orb care vrea să vadă şi care ştie că noaptea nu are
sfârşit, el nu se opreşte niciodată. Stânca se rostogoleşte încă şi acum. Îl las pe Sisif la poalele
muntelui. Ne întoarcem întot¬deauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea
su¬perioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. … Lupta
însăşi contra înălţimilor e de ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni l închipuim
pe Sisif fericit.”

Etapele comentariului unui text filosofic  sunt importante pentru clarificarea structurii logice
şi realizarea unei interpretări adecvate. Dar fiecare text sau fragment filosofic poate fi analizat
şi „arheologic”, prin evidenţierea „straturilor” existente explicit sau implicit. Mitul lui Sisif,
aşa cum apare la Albert Camus, este o reinterpretare din perspectiva existenţialismului a
faptelor lui Sisif din mitologia greacă. Aşadar, vom avea aici, pe de-o parte, imaginea grecilor
antici despre Sisif şi, pe de alta, imaginea propusă de existenţialism, fără a uita şi imaginea lui
Sisif despre el însuşi.
1. Sisif, după cum povestesc Homer şi Ovidiu, este un personaj controversat. Este considerat
cel mai prudent şi cel mai înţelept dintre muritori. Dar şi cel mai viclean şi şiret. Datorită
acestor calităţi a strâns bogăţii fără număr, faima despre comorile lui răspândindu-se până
departe. Dar renumele lui Sisif se datorează faptelor ulterioare: când Thanatos, zeul morţii,
vine după sufletul lui Sisif, iar acesta îl păcăleşte şi îl leagă. Este necesară intervenţia lui Ares
pentru ca Thanatos să fie eliberat şi să-şi reia atribuţiile (se întoarce în împărăţia lui Hades cu
sufletul lui Sisif). Dar Sisif scapă şi de data asta, petrecând în palatul său şi bucurându-se că
este singurul dintre muritori care s-a întors din întunecoasa împărăţie a umbrelor. În cele din
urmă Thanatos îi ia definitiv sufletul. Pedeapsa primită de Sisif este cunoscută: efectuarea
unei munci zadarnice şi fără speranţă.
2. Acesta ar fi mitul. Povestea unui om care supără zeii şi este pedepsit. Ce înţelegeau grecii
din acest mit, dincolo de povestirea moralizatoare despre omul înţelept şi viclean care nu-şi
ascultă zeii? Un sens mai dramatic despre soarta omului care vrea să îşi depăşească propria
condiţie. Indiferent din ce motiv, omul Sisif vrea să devină egalul zeilor, vrea să devină
nemuritor. Căci ce altceva înseamnă fapta sa de a-l lega pe Thanatos, decât că solul morţii nu
se mai plimbă prin lume şi nu mai strânge suflete pentru Hades. Iar nemurirea (în cele din
urmă obţinută prin pedeapsa primită) este un nonsens, este ceva zadarnic şi fără speranţă. Zeii
vor fi avut ceva urmă deînţelepciune când i-au dat lui Sisif ceea ce şi-a dorit. În felul acesta
ceilalţi oameni au văzut că viaţa (omului) are sens numai în măsura în care este limitată. A
trăi fără limită, a fi nemuritor, a fi egalul zeilor este pentru oameni un ideal. Asta până află de
Sisif, cel mai înţelept, cel mai prudent, cel mai viclean şi cel mai lipsit de măsură om. Căci
viaţa veşnică prin ochii zeului are sens, dar prin ochii omului (care şi-a văzut atinsă propria
nemurire) este ceva absurd, dătător de suferinţă şi de efort inutil. Mitul acesta va fi fost un
avertisment pentru grecii care credeau în zei. Viaţa omului are sens atât timp cât este limitată,
a depăşi condiţia umană înseamnă a nu mai fi om.
3. Mitul antic este reinterpretat şi mesajul său este altul. În primul rând pentru că
existenţialismul ne propune (sau ne descrie) o altă lume, o lume rămasă fără stăpân, care îi
neagă pe zei şi este convinsă de originea pe deplin omenească a tot ce-i omenesc. Fiecare este
stăpânul zilelor sale, viaţa doar pare, din exterior, ca un şir de fapte fără nicio
legătură. Fericirea şi absurdul sunt doi copii ai aceluiaşi părinte. Ceea ce este sursă de fericire
pentru unul, poate părea absurd pentru altul. Fiecare suntem, pare a spune Camus, un Sisif în
felul nostru, pentru că desfăşurăm o muncă de neînţeles pentru alţii; ceea ce pentru noi, ca
activitate repetitivă, este sursă de fericire, pentru altul este cea mai mare absurditate. În acest
sens, probabil, fericirea şi absurdul sunt rude, pentru că se referă la aceeaşi activitate, dar de
pe poziţii diferite. Fiecare este stăpânul zilelor sale, fiecare îşi construieşte un sens al vieţii,
dar acesta nu este comunicabil şi, spune Camus, trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit
pentru că face ceea ce şi-a propus, îşi urmează destinul, chiar dacă noi, din exterior, nu găsim
vreun sens în ceea ce face, nu-i înţelegem fericirea. Pedeapsa sa este crâncenă şi absurdă,
viaţa lui nu are sens atât timp cât considerăm că ar exista un sens exterior, că ar exista ceva
din afară care să dea sens vieţii omului. El desfăşoară o activitate zadarnică şi fără speranţă
numai dacă privim din exterior. El este fericit în ceea ce face chiar dacă nu este înţeles de
alţii. Şi-a construit un sens al vieţii şi îl urmează cu îndârjire.
4. Astfel, cel mai înţelept, cel mai prudent şi cel mai viclean dintre muritori i-a păcălit şi pe
zei, şi pe oameni. Şiretenia sa a rămas intactă.
I-a păcălit pe zei pentru că i-a determinat să-i dea o pedeapsă pe care nu-l afectează (i-au luat
ceva ce nu există, sensul exterior al vieţii, valorile umane prestabilite). I-a păcălit pe oameni
pentru că aceştia, în loc să-şi care propriul bolovan (să-i urmeze exemplul, să-şi construiască
propriul sens al vieţii), îi plâng suferinţa absurdă, pentru că mai cred în idoli, în valori
exterioare care se impun omului, mai cred în ceea ce Sisif a negat de la început.
5. Mesajul anticilor rămâne actual: nu trebuie să ne depăşim condiţia umană; al
existenţialismului la fel: trebuie, fiecare, să ne construim condiţia umană; iar de pe vârful
muntelui sau din prăpastie Sisif pare a spune: şi eu o să vă plâng munca zadarnică şi fără
speranţă atunci când o să renunţaţi la idoli şi o să vă luaţi soarta în propriile mâini şi voi zice:
„Trebuie să ni-i închipuim pe oameni fericiţi.”