Leonid Dimov

Considerat de Mircea Cărtărescu şi Emil Brumaru ca fiind o

personalitate aparte,, poetul Leonid Dimov a dus o viaţă plină de
complexe şi de însingurare, în timpul căreia nu i-a fost recunoscută
adevărata valoare a operei poetice, care a vrut doar „să îşi vadă de
literatura sa”.
Leonid Dimov (1926-1987) a fost o personalitate aparte în peisajul
literaturii, despre care însă se cunoşteau foarte puţine. Mai multe detaii
despre viaţa zbuciumată a poetului au fost dezvăluite odată cu publicarea
de către Corin Braga a scrisorilor de dragoste dintre poet şi cea care avea
să îi devină prima soţie, Lucia Salam, dar şi a studiului de critică şi
istorie literară al Luminiţei Corneanu „Leonid Dimov- Un Oniric în
Turnul Babel”, apărute la Editura Polirom, respectiv Cartea
Românească.
Cunoscut mai ales pentru spiritul său de frondă cât şi pentru
nonconformismul său, poetul originar din Basarabia a dus o viaţă
zbuciumată şi mai ales lipsită de intimitate, din clipa în care Securitatea
i-a instalat microfoane în casă. Aflând acest lucru, pentru că ofiţerii
aveau să îl informeze, grija lui Dimov a fost legată de literatură, de cum
este ea influenţată de această intruziune în spaţiul personal. Despre
această grijă aflăm dintr-unul din cele două dosare pe care Securitatea
avea să le deschidă pe numele poetului: primul, un dosar penal din 1957,
deschis cu ocazia episodului „statuia lui Stalin”, iar cel de-al doilea, un
dosar de urmărire informativă, cu o uriaşă muncă de „documentare” din
partea ofiţerilor, alcătuit din şase volume, peste 2000 de pagini în total,
deschis oficial în data de 2 octombrie 1969.
Pe lângă amestecul Securităţii în viaţa personală, Dimov nu are parte de
linişte nici în viaţa amoroasă, idealizând cele două soţii pe care le va
avea, care nu vor înţelege refuzul materialităţii pe care Dimov îl va
manifesta întreaga sa viaţă.
Leonid se naşte pe 11 ianuarie 1926, la Ismail, Basarabia. În scrisorile de
dragoste adresate Luciei Salam, acesta descrie anii copilăriei şi
blestemul istoric care îşi va lăsa amprenta asupra personalităţii sale
pentru tot restul vieţii. Parcă anunţând parcursul nefast al vieţii, copilul
se naşte slăbit, cu şanse mici de supravieţuire.
„Bunica spune că m-am născut mort. Adică a trebuit să mă hrănească
mult timp cu oxigen, până să-mi revin în sfârşit, adeverind proverbul :
iarba rea nu piere”, scrie poetul într-una din scrisorile adresate Luciei.
Tatăl va fi absent din copilăria lui Leonid, care va locui cu mama sa,
Nadejda Dimov, şi cu părinţii acesteia, într-o familie creştin-ortodoxă,
fiind săraci din punct de vedere material, dar extrem de bogaţi spiritual:
copilul asistă la slujbele religioase alături de bunică, iar bunicul Teodor
Dimov îi lecturează seara din marii clasici ruşi, din Dostoievski sau
Gogol.
Din când în când, mama sa îl pune să compună scrisori pe care să le
înceapă cu formula „dragă tată” şi care sunt trimise în Franţa, pentru ca
mai apoi familia să primească bani. Copilul creşte având ferma
convingere că tatăl său este francez, idee care îi este spulberată la vârsta
de nouă ani, de bunica sa, Mitrodora, care decide să îi spună adevărul, că
tatăl său este jidov.
Cuplul Nadejda Dimov- Naum Mordcovici nu avea cum să reziste date
fiind condiţiile istorice ale vremii, care îi puneau pe evrei într-o lumină
de cotropitori în care aceştia puneau monopol pe comerţ şi meşteşuguri,
acaparând chiar şi funcţiile importante în finanţe.
Nadejda Dimov şi Naum Mordcovici, părinţii lui Leonid Dimov
Românii se săturaseră de această pătrundere a evreilor în straturile
societăţii, lucru marcat şi de episodul de la Universitatea de Medicină
din Cluj, când, pe 5 decembrie 1922, studenţii au împiedicat participarea
evreilor la cursuri, lucru ce s-a soldat cu suspendarea activităţii facultăţii
timp de aproape o săptămână, reluarea programului continuând şi cu alte
incidente antisemite.
Revenind la familia tânărului Leonid, acesta află mai târziu, tot de la
bunica sa, despre povestea mariajului dintre părinţii săi. Nadejda Dimov
rămăsese însărcinată, iar de ruşine, fugise la Tulcea, de unde se întorsese
măritată. În scrisorile sale, tânărul Leonid Dimov povesteşte că bunicii i-
ar fi albit părul într-o noapte.
Timpul a şters însă acest episod, iar părinţii au primit-o pe Nadejda
înapoi.
În ianuarie 1983, guvernul Goga-Cuza dădea decretul-lege privind
revizuirea cetăţeniei române prin care evreii deveneau cetăţeni de
categoria a doua. Pentru a-şi ocroti fiul de cursul năvalnic al istoriei, dar
şi pentru a spăla totodată, o parte din ruşine, Nadejda îi va intenta, în
1941, un proces lui Naum Mordcovici. În urma acestuia, instanţa va
decide că Leonid este fiul natural al Nadejdei şi că îi preia numele de
familie al mamei, lucru extrem de necesar în această perioadă.
„ Şi aşa vesel cum eram, m-am băgat într-un grup de copii, să mă joc.
Nu ştiu însă cum m-am certat cu ei, că m-am luat la bătaie. Şi au găsit
pişicherii un mijloc interesant de a mă scoate din luptă : au pus mâna
fiecare pe câte o carte şi au început să-mi care în cap, strigând : Jidove,
Jidove ! Eu, (sic !) am rămas năuc. Nu din cauza loviturilor, deoarece la
bătăi luam parte în fiecare zi, ci din cauza… dar nu e nevoie să-ţi mai
spun”, îi relatează viitorul poet Luciei Salam.
În scrisori, Leonid Dimov povesteşte că schimbarea numelui s-a petrecut
odată cu trecerea la liceu, când, fiind strigat la catalog pe noul său nume,
reacţiona târziu, fiind încă buimăcit. 1941 este şi anul de început al
pogromurilor, în care evreii încep să simtă prăpastia dintre drepturile lor
şi cele ale creştinilor români, şi în care tânărul Leonid este dat afară de la
Liceul Sfântul Sava.
Cartea de identitate a lui Leonid Mordcovici
Nadejda Dimov are câştig de cauză datorită unor cunoştiinţe influente,
precum Traian Brăileanu, ministru al educaţiei în guvernul Antonescu,
care îl înscrie la alt liceu, sau episcopul Galaţilor, Cosma Petrovici.
„Datorită unui avocat celebru pe atunci, am putut câştiga procesul şi
primi sentinţa prin care se adeverea că eu nu sunt copilul jidovului, ci al
nimănui : «din flori», cum se mai spune”, notează Dimov către Lucia.
După ştergerea, pe cale legală, a originii sale, Leonid Dimov decide să
îşi uite definitv originile evreieşti şi să se axeze pe cele ale mediului în
care este crescut. Astfel, se înscrie în legiune şi Corneliu Zelea Codreanu
devine subiectul admiraţiei sale.
„Şi nu odată «Căpitanul», care, în mintea mea de copil, luase proporţii
de zeu, m-a mângâiat cu duioşie pe frunte. Frumoase vremi acelea,
Lucia, şi de care mi-aduc cu drag aminte : vremile închegării singurului
moment de mistică românească, sfărâmat astăzi de vânturi potrivnice”,
notează tânărul Leonid.
Totuşi, relaţia dintre Leonid Dimov şi mişcarea legionară se va dovedi
una superficială, pornită dintr-un soi de teribilism adolescetin, după cum
remarcă şi Luminiţa Corneau în studiul său. Superficialitatea este
dovedită odată cu simpatiile pe care le va avea pentru comunism la
instaurare. Acesta va intra chiar în PCR, din care va demisiona însă
rapid, pe la începutul anilor '50, pentru ca mai apoi, chiar şi aşa, să fie
exclus oficial din partid.
În această perioadă de simpatie pentru comunism, scrie o serie de
articole în revista „Studentul român” în care, de pe poziţii comuniste,
abordează diverse subiecte. Fragmente din aceste articole vor servi drept
probe în favoarea sa în dosarul penal din 1957.
Gândurile lui Dimov vor fi umbrite constant de originile sale de evreu,
încercând să depăşească această condiţie pe care o considera nefastă,
însă pe care nu o ura, după cum îi mărturisea Luciei.
„Lucia, trebuie să ştii că sunt cel mai puţin jidov din toţi oamenii din
lume. Că n-am nici virtuţile nici viţiile rasei. Că dacă nu-i urăsc sau nu-i
dispreţuiesc, asta pentru că nu pot urî sau dispreţui pe nimeni. – Eu însă
n-am trădat pe niciunul”, îi scria Dimov iubitei sale.
Această încercare va fi evidentă odată cu terminarea liceului, când
Leonid va frecventa cursurile a cinci facultăţi: litere şi filosofie,
biologie, dreptul, teologia şi matematica. Nu a absolvit însă niciuna din
aceste facultăţi, pe care le-a încercat pentru a-şi făuri, după cum
mărturiseşte chiar el, „în sfârşit o situaţie socială demnă de invidia
oricărui om cinstit”.
Cel mai aproape de absolvire a fost la Facultatea de Biologie, domeniu
în care avea o mare pasiune.
„Pasiunea vieţii mele a fost să devin biolog, şi nu biolog de laborator, eu
doream să devin explorator, să ajung în Amazoane la confluenţa dintre
Rio Negro şi Amazon, în oraşul Manaos, un port făcut numai din sticlă
în închipuirea mea”, mai povesteşte Dimov în scrisori.Leonid Dimov a
fost căsătorit cu două femei: Lucia Salam şi Ana Marina Pâcă. Deşi le-a
iubit sincer, cu ambele a avut parte de probleme, de neînţelegeri, în
special din pricina lipsurilor materiale sau a anumitor suspciuni.
Multe dintre detaliile despre personalitatea lui Dimov le aflăm din
scrisorile cu Lucia Salam. Povestea de iubire dintre cei doi începe din
adolescenţă, de când el avea 17 ani. Cei doi se vor căsători în 1948, când
el va avea 22 de ani, şi vor da naştere unei fete, Tatiana, patru ani mai
târziu.
Sudarea relaţiei cât şi ruptura ei s-au produs din aceeaşi cauză. Probabil
din cauza avântului tinereţii, cei doi nu s-au cunoscut cum trebuia astfel
că fiecare era îndrăgostit de ceea ce proiecta el însuşi peste imaginea
celuilalt.
Astfel, Dimov crede că este îndrăgostit de o Lucie pură, cu trupul şi
sufletul, amândouă albe, de o femeie care, ca şi el, pune accent pe
imaterial, pe sentiment. Pe de altă parte, Lucia vrea un Leonid prosper,
pragmatic, care se orientează după scopuri bine stablite. Amândoi se
înşeală amarnic, motiv pentru care relaţia va fi una plină de zbucium.
Totuşi, din acest zbucium va avea de beneficiat literatura lui Dimov prin
cae el va încerca să menţină treaz interesul iubitei prin exploatarea
paradoxului în poeziile sale. Lucia nu reprezintă însă şi momentul în
care Leonid se apucă de poezie, acesta debutând în revista liceului
„Sfântul Sava”.
Căsătoria celor doi va fi una tumultoasă, iar venirea pe lume a fiicei
celor doi nu va calma apele, ci dimpotrivă. Astfel, cei doi vor avea
discuţii despre lipsurile materiale, căci Dimov lucrează pentru scurte
perioade la Agerpres, ca translator, la Editura Tehnică, la Institutul de
Studii Româno-Sovietic sau ca redactor la revista „Arta Plastică”.
Leonid Dimov va avea episoade de gelozie constante pentru ca în cele
din urmă, să îşi înşele soţia cu Michi, o colegă de serviciu, soţie de ofiţer
de securitate care îi va aranja trimiterea la detaşamentele de muncă ale
armatei. Deşi va încerca să repare relaţia, căsătoria se va spulbera după
trei ani de la întoarcerea lui Leonid de la detaşament.
Leonid şi Marina Dimov
O perioadă mai stabilă în viaţa poetului va fi cea dată de căsătoria cu
Ana Marina Pâcă, fiică de poet, cu care se va căsători în 1958. Prin
intermediul acesteia îl va cunoaşte şi pe Dumitru Ţepeneag cu care va
închega grupul oniric.
Între cele două relaţii. Leonid Dimov intră sub atenţia autorităţilor
comuniste din cauză că, într-o seară, după ce îşi ia salariul (în perioada
în care lucrează la revista „Arta Plastică”), alături de doi prieteni, fraţii
Berbecaru, se îmbată şi, aflat în Parcul Herăstrău- pe atunci Parcul
Stalin- fredonează cântece legionare şi urinează pe statuia lui Stalin.
În dosarul penal aflat astăzi în Arhiva Consiliului Naţional pentru
Studierea Arhivelor Securităţii (P 13540), menţionează Corneanu în
cartea sa, povestea aminteşte doar cântecele legionare, menţionându-se
că nici acest episod nu este clar dovedit.
„Pe scurt, procesul-verbal al interogatoriului luat lui Roibu Ion
consemnează că Dimov cânta Garda, Căpitanul şi striga „Trăiască
legiunea şi Căpitanul Codreanu şi Garda de Fier”, în faţa statuii lui
Stalin „făcând plecăciuni şi spunând Dă-ne, Doamne, Pâine”. Atât
Dimov, cât şi fraţii Berbecaru au negat cu hotărâre pe tot parcursul
procesului c-ar fi fost vorba despre cântece legionare”, notează Luminiţa
Corneanu în „Leonid Dimov- Un Oniric în Turnul Babel”.
După două luni petrecute la Jilava, Dimov este achitat la începutul lunii
decembrie 1957.
Se pare totuşi că, după cum spun apropiaţii, povestea cu statuia lui
Stalin ar fi fost reală şi că ignorarea acesteia, precum şi achitarea, ar fi
fost făcute prin intervenţia unei mătuşi pe lângă un general rus,
informaţie menţionată de Braga în prefaţa de la volumul care conţine
scrisorile lui Dimov.
Deşi acest episode de disturbare a ordinii publice pare că a trecut fără
repercusiuni, căci Dimov va publica foarte puţin până în 66, lucru
pricinuit de intervenţia Securităţii. În dosarul de urmărire „dedicat” lui
Dimov, ofiţerii notează despre legătura dintre activitatea sa literară şi
cooperarea sa.
„Dacă cu prilejul contactărilor ce le vom face cu DIMOV LEONID are o
atitudine corespunzătoare, considerăm că ar fi util ca lucrările lui să
apară mai frecvent şi să se bucure de o critică mai bună. În acest scop
vom cere sprijinul organelor de partid, informatorilor noştri şi legăturilor
oficiale”, scrie în nota din volumul I, fila 5, - „Notă cu sarcinile ce
urmează să fie rezolvate cu prilejul verificării scriitorului DIMOV
LEONID semnalat cu manifestări duşmănoase”, scrie în dosarul lui
Dimov, notă redată de Corneanu în studiul său.
Marina, soţia lui, îi face cunoştiinţă în această perioadă cu Dumitru
Ţepeneag, alături de care va pune bazele onirismului estetic, care avea să
vină în contrapondere cu realismul socialist.
În '65, Dimov publică un grupaj de poeme, însă fără nicio tentă politică,
lipsite de servilism politic, motiv pentru care rămâne în continuare
absent de pe scena publică românească.
Un an mai târziu, datorită lui Miron Radu Paraschivescu, ia naştere
suplimentul literar al revistei „Ramuri” din Craiova, „Povestea vorbii”.
Aici, Paraschivescu îi publică pe scriitori de avangardă, pe care regimul
nu îi înghite, timp de nouă luni, din martie până în noiembrie. Publicarea
unei poezii de Dimov în acest supliment marchează prima nuanţare reală
a conturului său pe scena literară public, în acest supliment debutând de
asemenea şi Virgil Mazilescu sau Vintilă Ivănceanu.
Bineînţeles că autorităţile s-au sesizat la această „anomalie” literară,
îndepărtându-l pe Miron Radu Paraschivescu de la conducerea
suplimentului de revistă şi deschizându-i mapă de lucru lui Dimov.
În 1966, are loc, de asemenea, şi debutul editorial al lui Dimov, cu
volumul „Versuri”, apărut în primul rând datorită soţiei Marina care îi
avertizase pe prietenii poetului de dorinţa acestuia de a-şi arde
poemele.
Totuşi, anul cel mai fructuos din punct de vedere al activităţii literare,
deopotrivă pentru Dimov cât şi pentru grupul oniricilor, este 1968.
Leonid Dimov publică două volume de poezii: „Şapte poeme” care îi
consacră stilul poemelor sale greu de încadrat în gen, lipsite de subiect,
cu o logică absurdă, şi „Pe malul Stixului”, dar şi traducerea Istoriei
romanului modern de Alberes. Tot în acest an, prietenul lui Dimov,
Ţepeneag începe încercarea de a teoretiza onirismul ca mişcare literară.
La jumătatea anului însă, Securitatea intră din nou pe firul vieţii lui
Dimov, instalându-i în casă microfoane, motivarea fiind întâlnirile dese
cu Ţepeneag, dar şi faptul că acesta ar lua legătura cu străini.
După intervenţia trupelor sovietice la finalul anului, în Cehoslovacia,
personalităţile cu tendinţe democratice, mai ales scriitori deci, încep să
îşi facă glasurile auzite, lucru care este deranjant pentru autorităţile
comuniste. Va fi chemat la Securitate, la interogatoriu, unde i se va
spune că atitudinea sa este necorespunzătoare politicii de partid. Dimov
va rămâne calm şi va spune că, exceptând literatura subversivă şi
pornografică, au dreptul să scrie orice.
Se pare că tot în această întâlnire, ofiţerii îl anunţă pe poet că are
instalate microfoane în casă, arătându-i, după cum este specificat şi în
studiul Luminiţei Corneanu, conţinutul întregului său dosar. În acelaşi
studiu, este consemnată şi una dintre replicile poetului cu privire la
această situaţie.
„Eu înţeleg să-mi bage drăcia în casă, dar să mi-o şi spună că mi-au
băgat-o, asta e neomeneşte”, se plânge Dimov.
Totuşi, poetul nu-şi stinge glasul nici chiar lângă urechile, prezente
mereu, ale Securităţii. Alături de Ţepeneag, strânge 40 de semnături ale
unor membri din Uniunea Scriitorilor pentru convocarea unei şedinţe în
care să se alinieze principiilor scriitorilor din Cehoslovacia şi în care să
ceară libertăţi similare cu cele ale acestora.
Începând cu 1969, Dimov întâmpină o nouă serie de piedici în
activitatea sa: un volum dat spre publicare este retras din tipografie şi
apar campanii de presă împotriva onirismului în ziare precum
Contemporanul sau România Literară .
Căsătoria cu Marina merge din ce în ce mai prost în această perioadă.
Certurile dintre cei doi sunt similare cu cele din prima căsătorie a lui
Dimov, cea cu Lucia, lipsurile materiale la care se adaugă acum şi beţiile
poetului.
Nu se ştie dacă această instabilitate în căsătorie a fost provocată sau nu
de Securitate, sau dacă pur şi simplu cei doi jucau piese de teatru ştiind
probabil şi ea, dat fiind că îi era soţie, de faptul că erau ascultaţi.
Totuşi, Dimov nu era într-o stare bună, lucru evident şi din faptul că în
acelaşi an, publică în România Literară un articol intitulat Cogito Ergo
Sum, în care citează din Ceauşescu.
Din înregistrările făcute de Securitate în casa lui Dimov, redate în
studiul Luminiţei Corneanu, se observă că oniricii se simt lezaţi şi trădaţi
de această acţiune a lui Dimov, Ţepeneag şi Ivănceanu fiind cei care îl
iau la rost.
„Ziceai că tu nu poţi să foloseşti cuvântul «marxism», nu poţi să
pronunţi «CEAUŞESCU», ai spus... Cine l-a mai citat pe CEAUŞESCU
în afară de tine dintre onirici ? Dacă voiai să scrii în acest mod trebuia să
începi mai de tânăr deoarece acum ai fi avut casă la Şosea”, îi reproşează
cei doi în urma publicării articolului din România Literară.
După această perioadă, Dimov are din nou o perioadă fructuoasă în ceea
ce priveşte numărul de publicaţii.
Totuşi, atitudinea lui Dimov faţă de autorităţile comuniste este una
oscilantă. Deşi mulţumise probabil cu acel articol autorităţile, în 1971,
când face, alături de soţia sa, o călătorie în Franţa, va întoarce din nou
Securitatea împotriva sa. Acest lucru se va întâmpla din cauză că, pe 13
septembrie 1971, alături de Ţepeneag, acordă un interviu la Europa
Liberă.
Întors în ţară, i se interzice să publice.
Grupul oniric se risipise, Ţepeneag rămăsese în Franţa.
Aceasta este perioada, după cum relatează soţia sa, Marina, în scrierea
sa, „Călătorie cu Leonid Dimov”, în care îşi lasă celebra barbă.
„Şi-a lăsat-o în semn de protest şi de sihăstrie. Încetul cu încetul a
devenit tot mai însingurat, o însingurare şi voită, şi o însingurare
asociată cu o vârstă. Avea sentimentul bătrâneţii. Era foarte preocupat de
bătrâneţe”, scrie soţia lui Dimov, citată de Corneanu.

Volumul de critică şi istorie literară al Luminiţei Corneanu „Leonid

Dimov- Un Oniric în Turnul Babel”
După acest episod, Dimov decide să adopte un comportament care să îl
ţină departe de probleme cu Securitatea, scriind numai poezii şi
abandonând orice articol de opinie. Acest lucru este apreciat de ofiţerii
care îl urmăresc, aceştia solicitând închiderea dosarului, mai ales din
cauză că poetul se depărtează de indivizii care i-ar putea crea probleme,
cum ar fi Paul Goma al cărui memoriu refuză să îl semneze.
Totuşi, acest lucru nu se întâmplă până în '74 când Dimov este internat
în spital, bolnav de ficat. La 17 septembrie 1974, dosarul lui Dimov este
închis, însă cu supraveghere. Poetul rămâne în atenţia maiorului Victor
Achim, scrisorile sale fiind deschise şi copiate, iar colegii interogaţi în
continuare.
După ce îşi va reveni, în 1978, Dimov şi soţia sa vor face o călătorie în
Franţa, iar mai apoi, în Olanda, la un festival de poezie din Rotterdam.
Pentru că îl rugase pe Achim să îl ajute cu viza pentru soţie, la
întoarcerea în ţară, Dimov îi relatează acestuia cum a fost călătoria, însă
foarte concis, fără amănunte, lucru care îl intrigă pe maiorul de la
Securitate.
Conform unei note informative din '79, se pare că Dimov se distanţase
de tot, îngrijindu-se de fiica sa adoptivă, Ileana, ajunsă, în această
perioadă, studentă.
Leonid Dimov va fi supravegheat până în penultimul an dinaintea morţii,
când urmărirea va înceta pentru că poetul era deja de mulţi ani bolnav de
ciroză şi tăiase orice legătură cu persoanele care ar fi putut reprezenta
vreun interes, persoane precum Goma sau Ţepeneag.
La 5 decembrie 1987, poetul Leonid Dimov moare, la vârsta de 61 de
ani, în urma unui infarct.