Universul lui Kafka

Reprezentant remarcabil al prozei moderne, Franz Kafka a exercitat o influență covârșitoare

asupra literaturii postbelice. Cu mesaje adesea codificate în parabole ce pot genera multiple
interpretări, operele sale se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică
asupra realității, caracteristică expresionismului și suprarealismului. Narațiunea evoluează de
multe ori labirintic și fragmentar, iar temele abordate sunt alienarea, brutalitatea fizică și
psihologică, conflictul dintre parinte si copil, complexitatea absurdă a birocrației și
imposibilitatea omului de a înțelege sensul propriei existențe. Printre cele mai importante creații
kafkiene se numără romanele Procesul, Castelul și America, nuvela Metamorfoza sau povestirile
Verdictul, Colonia penitenciară, Un artist al foamei, Un medic de țară și Marele zid chinezesc.

Concepția de viață a lui Franz Kafka, dominată de angst, de sentimentul înstrăinării și de

spasmele nevrotice ale conștiinței, este una specifică modernismului. Expresia literară pe care
scriitorul a dat-o acestor trăiri, deși asociată adesea unor mișcări ca expresionismul și
suprarealismul, rămâne una emblematică și complet originală. Proza kafkiană se desfășoară într-
o atmosferă halucinantă, grotescă, impregnată de anxietate, în care personajele principale devin
victime ale unui monstruos aparat birocratic (Procesul, America, Colonia penitenciară), nu
reușesc să descifreze sensul propriei existențe civice (Castelul, Marele zid chinezesc, Un medic
de țară, În fața legii) sau asistă neputincioase la dezintegrarea relațiilor interumane
(Metamorfoza, Verdictul). Impresia de coșmar și tensiune dramatică este sugerată de invazia
absurdului în lumea logicului, abundența fantasticului, a paradoxurilor și a răsturnărilor de
situație, precum și de perspectiva naratorului impersonal unită indisolubil de cea a eroului-
victimă. Forma predilectă este parabola, o poveste în spatele căreia autorul ascunde niște
adevăruri ce trebuie decodificate. Kafka folosește frecvent ironia și satira pentru a înfiera
idealurile mărunte ale unei societăți burgheze care nu își conștientizează propria absurditate.
Sentimentul creat cititorului este unul tragicomic, iar mesajul, încifrat și inaccesibil, poate genera
multiple interpretări.

Stilul, temele și personajele

Conform lui Dieter Hasselblatt ,proza lui Kafka este « inițiofugă, nu finală » în sensul că,
aflându-se într-o perpetuă fugă de situația inițială, nu își propune să se încheie cu o concluzie.
Într-adevăr, multe din operele kafkiene au rămas fără final sau sunt neterminate. La 16 octombrie
1921, Kafka își deplânge lipsa de angajament literar și conștientizează cu durere « suferința că
trebuie mereu să începi, că ți-ai pierdut iluziile că ceva anume ar fi mai mult decât un început,
sau măcar un început ». Incipitul kafkian poartă de multe ori centrul de greutate al întregii opere.
În Metamorfoza și Procesul încă din prima frază cititorul este confruntat, fără formalitățile unei
expozițiuni, cu șocantul conflict central. In medias res începe și Colonia penitenciară,
introducând mașinăria-suprapersonaj prin cuvintele de o emoție cu greu stăvilită ale Ofițerului,
« Este un aparat deosebit ». La fel și Vizuina: « Am construit vizuina și pare să fie o izbândă. »
Unii critici au observat că, într-un anumit sens, personajele lui Kafka mor încă de la începutul
operei, deoarece, așa cum formulează Maurice Blanchot, Kafka însuși « se simte deja mort, acest
lucru îi este un dat, așa cum exilul îi este un dat ». Restul capitolelor sunt așadar variațiuni ale
temei inițiale sau simple adnotări la aceasta. Din momentul declanșării, subiectul operei
evoluează întortocheat și eratic .

Limbajul

Limbajul prozei kafkiene este sec, steril și amintește de stilul birocratic. Lingvistul ceh Pavel
Trost îl consideră un produs al germanei pragheze din acea epocă, care se remarca pentru penuria
excepțională de expresii figurate și colocviale. George Steiner vorbește chiar despre o
« abstinență » a lui Kafka de la orice formă de exces verbal; « transparența » discursului se
manifestă prin evitarea unor figuri de stil care l-ar putea ambiguiza (metafore, comparații, epitete
etc.). Ei i se adaugă sentimentul de alienare și inadecvare pe care limba germană, ca limbă a unei
culturi străine, i-a inspirat-o scriitorului. Kafka era de asemenea și un perfecționist exigent: o
demonstrează nemulțumirea constantă cu propriile creații, precum și alter ego-uri ca artistul
foamei, Josephine sau trapezistul din Prima durere. Frazele lui Kafka au fost, cu siguranță,
șlefuite și pregătite cu atenție de o minte minuțioasă, astfel încât claritatea exprimării să fie
maximă. Hannah Arendt numește opera lui Kafka « cea mai pură proză germană a secolului ».

Ceea ce frapează în special la Kafka însă este modul prin care naratorul încearcă, cu instrumentul
lucidității, să discearnă tenebrele insondabile ale absurdului. În mod paradoxal, deși limbajul
operei kafkiene este cât se poate de limpede, mesajele transmise de el sunt, prin însăși natura lor,
fie greu de descifrat (e.g. În fața legii), fie transcend orice interpretare (e.g. Odradek în Grijile
tatălui de familie).

De sub imperiul acestei rigidități lingvistice ies, bineînțeles, scrisorile intime și jurnalul, unde
folosirea figurilor de stil nu contituie o raritate. După cum s-a văzut, Milena( amanta scriitorului)
este asemuită unei flăcări sau unui cuțit care schingiuiește, iar povestirea Verdictul « s-a ivit ca
printr-o naștere adevărată, năclăită de murdărie și slină » .Lui Kafka nu îi era necunoscut așadar
nici registrul sentimental.

Naratorul

În opere kafkiene ca Verdictul, Metamorfoza și cele trei mari romane, naratorul este unul
impersonal, subiectiv și neomniscient, relatând întâmplările la persoana a treia, strict din
perspectiva protagonistului (perspectiva unidirecțională sau einsinnige Perspektive). Astfel,
naratorul are doar o viziune limitată asupra lumii și nu una de ansamblu. El nu are acces decât la
gândurile personajului principal, iar intențiile celorlalte personaje rămân un mister sau nu pot fi
decât intuite. Optica naratorului se confundă în permanență cu cea a lui Josef K., Gregor Samsa
sau Georg Bendemann, excepții notabile făcând doar situații ca următoarele: după moartea lui
Samsa, familia este prezentată încercând să-și refacă viața în lipsa acestuia, iar în Verdictul,
ultima propoziție (« În clipa asta pe pod era un trafic cu adevărat interminabil. » ) se detașează
brusc de imaginea suicidului lui Bendemann.

Kafka utilizează frecvent tehnica flaubertiană a stilului indirect liber, prin care comentarii ale
naratorului par de fapt emise de protagonist. Următoarele exemple sunt evidențiate cu caractere
cursive:
  „Era șase și jumătate, iar limbile ceasului mergeau liniștit înainte [...]. Să nu fi sunat oare
deșteptătorul? Se vedea bine din pat că fusese potrivit cum trebuie pentru ora patru; cu
siguranță că și sunase. Dar cum a putut oare să doarmă fără să-l audă, că doar când
sună mișcă până și mobilele din loc!” (Metamorfoza, traducere de Mihai Isbășescu)
 „Acolo, sus, cele două jumătăți ale unei ferestre se deschiseră pe neașteptate, ca o lumină
care țâșnește în întuneric; un om — atât de subțire și de șters la distanța și la înălțimea
aceea — se plecă brusc în afară, aruncându-și brațele înainte. Cine putea să fie? Un
prieten? Un suflet bun? Un om care participa la nenorocirea lui? Cineva care voia să-l
ajute? Era unul singur? Erau toți? Mai exista acolo un ajutor? Existau obiecții care nu
fuseseră încă ridicate? Firește că da.” (Procesul, traducere de Gellu Naum)
 „Castelul, ale cărui contururi începeau să se estompeze, era cuprins de liniște, ca
totdeauna; K. nu zărise până acum nici cea mai mică urmă de viață acolo, poate că nici
nu era cu putință să distingi ceva din depărtarea asta, și totuși ochii erau dornici să
vadă, și suportau cu greu această liniște.” (Castelul, traducere de Mariana Sora)

Stilul indirect liber, numit în germană și « vorbire trăită » (erlebte Rede) pentru a fi pus în
contrast cu vorbirea directă sau indirectă (direkte/indirekte Rede), este o trăsătură principală a
prozei kafkiene. Cele mai evidente semne ale prezenței acestei tehnici literare sunt întrebările
retorice și cuvintele care exprimă probabilitatea (vielleicht, wahrscheinlich) sau deducția logică
(sollte, sicherlich).

Nu toate lucrările lui Kafka sunt relatate însă la persoana a treia. Povestirile Descrierea unei
lupte și Un medic de țară au fiecare un narator-personaj, a cărui imaginație deformează arbitrar
realitatea. În aceste două opere de altfel, suprarealismul lui Kafka se manifestă cel mai haotic.

Dialogul

Dialogul are o importanță centrală în proza kafkiană, fiind unul din principalele mijloace prin
care protagoniștii pot încerca să deslușească situația absurdă căreia i-au căzut victimă. Tragediile
lor se datorează, printre altele, și eșecurilor comunicării, deoarece cuvintele sunt o modalitate
imperfectă și imprecisă de transmitere a mesajului .În Colonia penitenciară, dialogul dintre
Ofițer și Explorator capătă o altă funcție, cea a unei bătălii între două sisteme diferite de valori,
autoritarismul brutal și umanitarismul.

Localizarea

Vânătorul Gracchus și America sunt singurele lucrări de ficțiune ale lui Kafka care beneficiază
de o localizare precisă: orașul italian Riva, care se afla în acea perioadă sub dominație austro-
ungară, respectiv New York și împrejurimile acestuia. Alte orașe notabile din opera kafkiană
sunt Peking în Marele zid chinezesc și Sankt Petersburg în Verdictul, menționate însă nu pentru
o mai bună localizare, ci dimpotrivă pentru a crea senzația unei mai mari înstrăinări. Peking este
sediul îndepărtatului și abstractului palat imperial, iar Petersburgul este orașul disperării, hăul
fără fund în care se avântă prietenul lui Georg Bendemann.

În general, locul acțiunii nu este specificat, ceea ce oferă operelor lui Kafka o mai mare
universalitate. Se pot intui însă, în linii mari, regiunile geografice pe care unele lucrări le
revendică: Europa Centrală (Procesul, Castelul), America de Nord (America), Orientul Mijlociu
(Șacalii și arabii), Orientul Îndepărtat (Marele zid chinezesc), Guiana franceză (Colonia
penitenciară). Lucrările kafkiene par astfel să îmbrățișeze întreg mapamondul.

Temele

Multe opere kafkiene se află tematic sub triada lege-vinovăție-pedeapsă. Legea, imperativă, dar
incognoscibilă, arbitrară și absurdă (ca în Procesul și Castelul) este forma predilectă prin care
mitologia obsedantă a tatălui se manifestă în imaginarul lui Franz Kafka. Vinovăția personajelor
nu este mereu evidentă, ci fie se „subînțelege” (Procesul, Metamorfoza), fie este indusă printr-un
proces de culpabilizare (Verdictul). Pedeapsa este mereu exagerată și inevitabilă. O subtemă ce
derivă de aici este relația complicată dintre tată și fiu. Kafka voia să includă trei lucrări antume
care tratează această problemă (Fochistul, Metamorfoza și Verdictul) într-un volum intitulat Fiii
(Die Söhne), pentru că « între ele există o legătură vizibilă, dar și una secretă ». Metamorfoza și
Verdictul, cel puțin, se apropie prin vehemența cu care tații își cer înapoi statutul de capi ai
familiei, neadmițând să fie înlocuiți în acest rol de către fii. În centrul conflictelor dintre
generații stau așadar echilibrele de putere, transferurile de autoritate. O altă temă importantă este
alienarea, manifestată prin izolarea fizică și emoțională (Metamorfoza) sau îndepărtarea omului
de propriul temei (Castelul, Marele zid chinezesc). În Un artist al foamei, Kafka se întreabă care
este condiția artistului într-o societate modernă și dacă mai poate exista artă fără public. Vizuina
are în prim-plan teroarea perpetuă, paranoia, angoasa, iar Vânătorul Gracchus prezintă, ca și
Castelul, o existență futilă. O temă aproape omniprezentă este birocrația, care însumează multe
din problemele înșirate mai sus: alienare, futilitate, teroare, autoritate, culpabilizare și lege
arbitrară.

Personajele

Majoritatea personajelor principale ale lui Kafka sunt bărbați care trăiesc în celibat .În
fragmentul Nefericirea burlacului, Kafka detaliază ce înseamnă o astfel de existență neîmplinită,
condamnată ratării:

„Pare atât de groaznic să rămâi celibatar, să devii om bătrân, apărându-ți cu greu demnitatea,
în timp ce îi implori pe alții să te invite la cină, să fii bolnav în colțul patului tău, săptămâni
întregi să îți privești camera goală, să îți iei la revedere tot timpul de la ușă, fără să te presezi
pe scări de trupul soției tale, camera ta să conducă doar spre uși laterale, unde locuiesc oameni
străini [...]”
—Franz Kafka, Nefericirea burlacului

Câțiva protagoniști reflectă, mai mult sau mai puțin, condiția artistului: neputincioasă (Un
doctor de țară), parazitară (Metamorfoza), perfecționistă (Prima durere), capabilă de sacrificiul
suprem (Un artist al foamei), dirijată de o forță viscerală să creeze (Vizuina). Multe personaje ale
lui Kafka își definesc identitatea prin funcția pe care o ocupă. În Colonia penitenciară, Marele
zid chinezesc, Prima durere sau Un artist al foamei, numele este complet anihilat de importanța
unor titulaturi ca Exploratorul, Ofițerul, Soldatul, Împăratul, Mesagerul, Trapezistul, Impresarul
și Artistul foamei. Poate din acest motiv, eroul romanului Castelul se zbate cu atâta îndârjire să
dobândească statutul de „Arpentor” (Landvermesser): este o luptă a propriei identități. Spre
sfârșitul romanului, când cei doi secundanți sunt concediați de K., ei confirmă tragedia omului
privat de orice funcție: îmbătrânesc, își pierd veselia, aproape nu mai sunt recunoscuți de vechiul
lor șef și distrug, despărțindu-se unul de celălalt, unitatea cuplului comic care i-a consacrat. Fără
un temei în lume, omul devine Condamnatul (der Verurteilte) ca în Colonia penitenciară sau
Parazitul (Ungeziefer) ca în Metamorfoza.

Rolul personajelor feminine în proza kafkiană este unul disputat. Karl-Bernhard Bödeker
remarcă antifeminismul lui Kafka, faptul că femeile nu pot acționa ca agenți ai redempțiunii și îi
distrag pe protagoniști în complexe labirinturi sentimentale. Alți critici le consideră, dimpotrivă,
căi de acces spre transcendent (Deleuze/Guattari, Politzer) sau alter ego-uri ale scriitorului (Erich
Heller).Această dualitate, capcană și sprijin, nu este singurul paradox feminin. Femei precum
domnișoara Brüstner din Procesul se lasă seduse cu un amestec de neîmpotrivire și ostilitate, în
timp ce Frieda din Castelul este manipulată de K., dar manipulează la rându-i. Brunelda și
Gardena sunt două femei care reușesc să subjuge lumea bărbaților, dar în Castelul, toate
personajele feminine se definesc prin relația pe care o au cu bărbații de la Castel. De aceea,
Amalia, care refuză avansurile unui funcționar al Castelului, este ostracizată de întreaga
comunitate.

Comicul și ironia

Conform lui Max Brod, Kafka a citit odată cu voce tare primul capitol din Procesul prietenilor
săi și nu s-a putut abține să nu râdă împreună cu ei . Deși multe interpretări critice ignoră latura
comică a operei kafkiene, pierzându-se în argumente religioase, psihoanalitice sau politice,
umorul lui Kafka merită totuși studiat. Walter H. Sokel vorbește de o « ironie tragică » la Kafka,
adică de o tragicomedie. În schimb, Milan Kundera consideră că în opera kafkiană cele două
entități, comicul și tragicul, nu se contrabalansează sau nuanțează reciproc, ca în cazul lui
Shakespeare, ci prima o ucide pe a doua « din fașă », nepermițându-le personajelor să găsească
consolarea nici măcar în măreția tragicului.

 Personaje comice

Mulți din protagoniștii operelor lui Kafka stârnesc râsul prin statornicia cu care rămân fideli unor
idealuri mărunte, inadecvate și nefolositoare în lumea absurdă în care plonjează. Samsa nu se
poate gândi în dimineața fatidică a transformării, decât la slujba sa și la faptul că a întârziat. K.
din Castelul intră de bună voie într-un imbroglio fără rezolvare, fiind mult prea încrezător în
abilitatea lui de a înțelege sistemul birocratic și de a convinge femei precum Frieda, birtășița,
Olga sau Pepi să îl admită în cercurile Castelului. Printre perfecționiștii ridicoli se numără și
protagonistul din Prima durere, un trapezist care nu se poate literalmente desprinde de aparatul
care l-a consacrat. Pentru că senzația glorioasă de a fi „la înălțime” devine dependență,
respectivul călătorește cu trenul doar în compartimentul de bagaje. Eroul Americii este comic
pentru modul cum, negăsindu-se încă la vârsta maturității, încearcă să o imite.

exemple

În Procesul, ceremoniozitatea exagerată a celor doi indivizi care îl execută pe Josef. K este
înfățișată cu același umor sprinten, deși momentul este unul mai degrabă tragic:
Un alt personaj cu potențial comic este femeia de serviciu din Metamorfoza, o țărancă autentică
pe care nici măcar monstruozitatea lui Samsa nu pare să o inhibe:

În Castelul, asistenții (secundanții) lui K., Jeremias și Artur, stârnesc râsul nu doar prin
atitudinea lor jovială, ci și prin faptul că mai mult își importunează superiorul decât să îi fie
folositori:

Cei doi secundanți fac parte dintr-o clasă de personaje comice importate probabil din teatrul idiș:
grupurile de 2-3 personaje identice, care acționează sincronic, cu o precizie aproape robotică. În
această categorie trebuie amintiți și Rabinsteiner - Kullich - Kaminer (Procesul), colegii de
serviciu ai lui Josef K. care îl vizitează chiar în dimineața arestului, și cei trei chiriași
(Metamorfoza) din casa familiei Samsa. Personajele-grup par o caricatură a uniformizării sociale.
Tot în stilul teatrului idiș este și poanta de final din Un artist al foamei, când omul care a
flămânzit până la moarte dezvăluie cu ultima suflare secretul artei sale:

„[...] eu trebuie să flămânzesc, nu pot altfel [...], pentru că nu am găsit mâncarea care îmi place.
Dacă aș fi găsit-o, crede-mă că n-aș fi făcut atâta vâlvă, ci aș fi mâncat pe săturate ca tine și ca
toți ceilalți.” —Franz Kafka, Un artist al foamei

 Situații comice

În opera lui Kafka, situațiile absurde se identifică cu cele comice, întrucât și absurdul și comicul
operează printr-o îngroșare și exagerare a realității. Modul cum Josef K. este hăituit de un grup
de fetițe în timpul vizitei la pictorul Titorelli, consternarea lui când află că în podul fiecărei case
se află birourile tribunalului sau faptul că, în căutarea sălii de judecată, bate la toate ușile și
întreabă de tâmplarul Lanz sunt doar câteva din situațiile comico-absurde din romanul Procesul.
De multe ori, atmosfera kafkiană amintește de farsă și burlesc. În Castelul, situația lui K. este
una comică, pentru că, nefiind nici acceptat, nici respins de autoritățile Castelului, se vede nevoit
să ducă o existență futilă și stagnantă, hrănindu-se cu iluzii, bazându-se fără succes pe influența
amantei sale, încercând mereu să se debaraseze de incomozii secundanți, locuind vremelnic în
hanuri sau în sala de gimnastică a unei școli, de unde este evacuat adesea cu mare zarvă de forțe
ce îi sunt ostile. Milan Kundera scrie în Arta romanului că personajele lui Kafka sunt captive
propriului univers comic, precum « un pește într-un vas cu apă », ceea ce le împiedică să
conștientizeze ridicolul vieții lor, pentru că « o glumă devine glumă doar în afara acvariului ».
Prin abilitatea lui de a ne transporta în « interiorul glumei », Kafka ne revelează astfel trăsătura
latentă a comicului și anume oroarea acestuia. Din acest motiv, de multe ori, situațiile comice
sunt umbrite de dimensiunea lor terifiantă.